De gustibus

Va amintiti cum acum cateva luni, fiind angrenat intr-un concurs fotografic cu tema “cercuri” ajunsesem sa descompun lumea in doua imense categorii: cercuri si ne-cercuri?... Acela a fost un experiment de autosugestie; zilele astea am incercat insa contrariul lui. 
Totul a inceput cu o raceala(nu gripa porcina, nu aveti voi norocul asta!) care nu s-a terminat la timp. Infectia virala a fost curand dublata de una bacteriana, si iata-ma cu o inflamatie a amigdalelor si a… limbii. Mai intai mi-am simtit limba un pic umflata, cam cum trebuie sa si-o fi simtit-o Jar Jar Binks. In ziua urmatoare am inceput sa simt piscaturi pe limba si un usor gust de electrolit. La masa de seara am descoperit ca mancarea… nu mai are sare!... N-am banuit nimic insa pana a doua zi dimineata, cand, din nou, pateul de ficat din care mancasem de atatea ori s-a dovedit si el a fi nesarat. Si atunci mi-am dat seama: mi se inflamasera papilele gustative specializate in gustul sarat. A doua zi, surpriza – fiindca inflamatia evoluase, ceaiul si chiar dulceata de pe paine nu mai erau deloc dulci. Seara am mancat eclere belgiene, si credeti-ma, pentru prima oara in viata nu mi-a facut nici o placere. Nu numai asta, insa sucul de banane si mango din pahar a fost o posirca acra cu care nici podelele n-ar fi meritat sa fie spalate! Au mai trecut cateva zile, acum gustul sarat este aproape normal(desi nu pot sa fiu sigur!) iar cel dulce se apropie de 80% din performantele de odinioara. Cateva zile in care eu, gurmand notoriu, n-am putut sa ma bucur cu adevarat de nici o mancare, fie ea si salata boeuf gatita in weekend.
Lucru care, din nou, m-a predispus la filosofie. Caci - m-am intrebat – in ce masura conceptia noastra despre lume este rezultatul perceptiei noastre? (asta imi amineste de pestera lui Platon) Si acceptand ca perceptia noastra este un instrument imperfect, afectat de atatia factori(cineva e daltonist, cineva n-are ureche muzicala, altcineva isi pierde temporar gustul datorita unei infectii bacteriene), atunci cat de relativa este conceptia noastra despre lume? Si ce se intampla cu “marile adevaruri”, pe care fanatici sau doar aroganti, atatia dintre noi le flutura ca pe un stindard deasupra capului, in incercarea lor de a produce o revolutie sau de a impune o regula? Nu sunt ele oare expresia miopiei, a hipo-acuziei, a ciudatei dereglari a simtului lor tactil sau olfactiv? O pierdere temporara a unui simt, fie si partiala, asa cum am suferit eu, este de fapt un dar, fiindca iti ofera ocazia sa intelegi cum este viata de cealalta parte a baricadei. Lipsa congenitala a unuia, sau poate doar dereglarea lui din nastere este cu mult mai greu de detectat, inteles si asumat. In aceste conditii adevarul – asa cum il intelegem in mod traditional, ca fiind probat de ochii si urechile, nasul si gura noastra – devine o variabila, un concept relativ si volatil. Mie nu-mi place cum gateste X, insa poate ca niciodata papilele mele gustative n-au fost “calibrate” corespunzator. Nu-mi place cum compune Y, insa poate ca urechii mele ii lipseste un anume simt al armoniei, sau poate al structurii muzicale, sau poate chiar al tonalitatii. 
Deseori ne intrebam de ce nu se inteleg oamenii intre ei, si mai intotdeauna dam vina pe rea-vointa, pe prejudecati, pe rivalitati. Niciodata nu luam in considerare posibilitatea ca, din motive fiziologice, ei sa vorbeasca, pur si simplu, despre adevaruri diferite.