Discutam recent cu Cristina despre identificarea pe care o fac unii intre persoana publica si cea privata a individului. Cel mai adesea asta se intampla in cazul artistilor; incapabili sa ne limitam la a admira sau critica opera lor, suntem tentati sa aruncam priviri indiscrete in viata lor particulara si sa aratam triumfatori cu degetul “petele” pe care le-am descoperit. Mare greseala! Fiindca deseori, in constiinta artistului aceste “bube, mucegaiuri si noroi” au rolul grauntelui de nisip din interiorul scoicii perlifere. Tot asa cum arta genereaza catharsis infatisand deopotriva sublim si abject, sublimul si abjectul sunt hrana pentru constiinta artistica. Sa uitam asadar neajunsurile omului si sa incercam sa-l intelegem si sa-l iubim pe artist.
Cazul lui Michael Jackson a fost unul cu deznodamant fericit din acest punct de vedere. In ultimii cincisprezece ani, pe masura ce cariera sa artistica intra in ralanti, presa din intreaga lume a avut ochii atintiti pe viata lui privata. Michael Jackson-omul devenise un stereotip, si il foloseam cu totii cand vorbeam despre aspiratia absurda a cuiva catre o valoare irelevanta(negrul care vrea sa devina alb) sau despre pedofilie(niciodata dovedita). Michael Jackson-artistul devenise irelevant, toti ii ascultam muzica din cand in cand, insa ea parea un fapt al trecutului, cam ca templele grecesti sau ca excesele Inchizitiei, si era dificil sa o legi de personalitatea lui curenta, asa cum ne-o infatisa mass-media. De ce spun “deznodamant fericit”? Pentru ca moartea lui a avut darul sa refaca aceasta conexiune. Prin moarte Michael Jackson a redevenit “artistul”. Rar am avut ocazia sa observ in jurul meu o reactie atat de puternica la moartea cuiva. Oameni din toata lumea au izbucnit in plans, au petrecut acasa o zi de doliu, au dat fuga la magazinele de muzica sa cumpere albumele sale. Oameni din toata lumea l-au redescoperit pe Jacko, l-au vazut din nou cu ochi cu care nu-l mai vazusera de decenii. Moartea unui om faimos e un fenomen ciudat, si aproape intotdeauna ii rascumpara acestuia greselile din viata (pe care si-ar fi dorit-o) privata – vezi Judy Garland, Elvis, Kurt Kobain, Freddie Mercury, Heath Ledger… Michael Jackson s-a alaturat zilele trecute acestora, si nu oricum, ci in fruntea lor, cu numele, dat nu de el ci de toti cei care l-au ascultat si iubit, de “Rege al muzicii pop”.
A pasit cu fruntea sus din viata in istorie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Daca tot m-ai mentionat, hai sa scriu si eu doua vorbe.
RăspundețiȘtergereNu cred ca lumea l-a uitat vreodata pe adevaratul Michael. Cel care facea adolescentele sa planga (Michael, I love you), cel care revolutiona muzica pop cu neuitate melodii. Dar l-au pierdut pe drum, cumva. E tare curios comportamentul uman. Intai, lumea obisnuita, careia nu i se intampla nimic spectaculos, are nevoie de eroi. Si-i cad privirile pe cate unul si-l incarca cu niste poveri peste puterile lui, imposibil de satisfacut. Si tot cei care l-au urcat pe soclu incearca sa gaseasca fisuri. Si adancesc, si sapa, si constata cu satisfactie ca e si el om sau chiar mai rau decat om (pedofil, in cazul asta - nu conteaza ca nu s-a dovedit, omul se ia dupa aparente, nu-l intereseaza eratele). Si arunca cu satisfactia datoriei implinite caramizi in idolul de ieri, pansandu-si in felul asta existenta terna si constatand cu ipocrizie ca mai bine sarac, dar cinstit, ca gloria i s-a urcat la cap, etc. Nici nu vreau sa ma gandesc cum fiecare dintre noi, obisnuitii, am fi gestionat faima cu care a fost el coplesit. Sunt sigura ca esecurile ar fi fost multiple.
Ei, si dupa ce a cazut idolul cu nasul in tarana, oamenilor incepe sa le para rau. Caci nevoia de idolatrie exista. Si parca incep sa-si dea seama ca omul (caci era un biet om) nu-i chiar atat de vinovat, ca mai are si parti bune (alea cu care a inceput admiratia). Ii gasesc circumstante atenuante (in cazul de fata ca a fost un om slab, ca familia a fost orice numai familie nu), incep sa vorbeasca despre muzica lui mai mult si incep sa-l descopere ca om, simplu om, cu defecte (multe) si cu calitati (muzicale incontestabile).
Iar moartea omului scoate ce-i mai bun (sau mai rau?) in noi. Ne umplem de regrete, ne punem cenusa-n cap, constatam cu ipocrizie ca a murit un fenomen cosmic, planetar, ce nu mai poate fi inlocuit niciodata, etc. Corul asta de neoistoiti ma umplu de nervi, in primul rand pentru ca n-are nici un fundament (eu obisnuiesc sa zic ca a murit el un Isus Cristos si planeta a continuat sa se-nvarta dupa soare) si, in al doilea rand, cei mai inflacarati, primadonele din cor, sunt cei care ieri il tavaleau prin glod si-l numeau alien.
Iar oamenii vor continua sa vorbeasca, de data asta mai mult despre opera si mai putin despre om. Asa cum a fost, a lasat ceva in urma lui, ne-a incantat adolescenta. Mie una imi pare rau ca n-a fost ajutat (zic eu ca avea multa nevoie de ajutor) si c-a fost lasat sa decada si sa degradeze atat de mult. Iar azi, hienele se vor gandi, din nou, cum sa profite de pe urma lui, de banii lui. Noua ne ramane opera.
Ramai cu bine, Michael!
Frumos, Cristina.
RăspundețiȘtergereOricum, planul meu este ca vreme de doua saptamani sa evit articolele referitoare la mosteniri, datorii, custodii, vinovatia doctorilor etc. Sa-l lasam mai bine sa se odihneasca in pace!