Arta contra tehnica

Fiindca ieri m-am jucat cu cateva concepte marginale ale fotografiei, foarte utile in incercarea de a castiga o competitie fotografica insa in definitiv nimic mai mult decat niste trucuri, hai sa fac pasul cel mare si sa vorbesc putin despre adevarata valoare dintr-o opera artistica. Fiindca nu scriu un eseu si nici nu planuiesc sa umplu cateva pagini bune ma voi limita la cateva observatii esentiale si voi face deseori referiri – din nou – la domeniul fotografic.
Am intalnit deseori, in conversatii despre o opera de arta, confuzia intre arta si tehnica. Fara indoiala, cele doua sunt strans legate, si totusi fundamental diferite. Tehnica este un mijloc, in vreme ce arta este un produs. Tehnica este un parametru cantitativ, exprimat printr-un numar de metode care pot fi stapanite. Arta este un concept calitativ, legat de puterea de transfigurare, de imbogatire a realitatii, de impact asupra emotivitatii umane. Pentru a produce arta tehnica este nemaipomenit de utila, insa nu absolut necesara. Invers, tehnica poate fi folosita pentru a genera arta, insa nu exista vreo garantie in acest sens. Ca sa coboram putin din nori voi apela iar la fotografie: o camera de circulatie, instalata intr-o intersectie, va face poze clare, fidele realitatii, stapanind in mod evident un numar de tehnici(reglarea corecta a expunerii, a focusului etc) care i-au fost programate, insa nimeni nu incearca sa numeasca asta arta. Pe de alta parte pictura naiva intalnita pe peretii pesterilor de la Lascaux sau Altamira, intrebuintand un minimum de arsenal tehnic, reuseste sa trezeasca in sufletul privitorului o emotie speciala; ocazional ea atinge nivelul de arta. Tehnica lipsita de sclipire este mestesug; atunci unde poate fi trasata granita dintre mestesug si arta? Un raspuns interesant l-au dat dadaistii si suprarealistii inceputului de secol XX, experimentand cu metode noi de a produce arta. Una dintre metodele lor preferate era colajul, atat fotografic cat si literar. Ipoteza pe care o propuneau ei era aceea ca, utilizand bucati de fotografii sau fragmente de fraze combinate in mod aleator, ei genereaza una dintre multiplele viziuni disponibile asupra realitatii; privind-o ar fi ca si cum ai privi realitatea printr-o pereche de ochelari alesi la intamplare. Este aceasta arta? Raspunsul nu e clar, deoarece subiectivitatea umana nu este deloc implicata in geneza produsului. Cheia poate fi faptul ca publicul privitor era constient de tehnica folosita si de manifestul celor care au aplicat-o. Asta insa cu greu poate fi aplicabil in zilele noastre, in care o opera de arta este livrata instant, prin intermediul televizorului, calculatorului sau al unei reviste, si in care privitorul/ascultatorul este rareori dispus sa intreprinda acea calatorie anevoioasa de cunoastere a artistului, a opiniei sale despre lume si a modului in care propune el descifrarea acesteia. In zilele noastre talcul operei de arta trebuie sa poata fi accesibil fara cifru. Ca mesajul operei este sau nu clar conteaza mai putin, important este ca el sa se auda. Atunci cand auzim un tipat de spaima conteaza prea putin daca el este in romaneste sau in finlandeza. Adevarul universal pe care-l poarta ajunge rapid la destinatie. 
Raportul dintre arta si tehnica a evoluat mult in zilele noastre. Fiindca acum, in conditiile in care trebuie sa producem arta care “agata” rapid, tehnica sare binevoitoare in ajutor. Educatia are si ea un rol: oricine cunoaste cateva opere de arta, stie precis ca sunt opere de arta fiindca asa i s-a spus, si cunoaste de asemenea o serie de conventii fixate de aceste opere de arta. Ca sa-si simplifice demersul si sa micsoreze distanta pana la sufletul publicului, artistul apeleaza la aceste sabloane in constructia propriei sale opere, si asta tine tot de tehnica. Revenind la fotografie, perspectiva, incadrarea, regula lui 1/3, expunerea, efectul de “bokeh”, toate sunt asemenea sabloane menite sa simplifice receptarea mesajului fotografiei. Suntem obisnuiti ca ele sa fie acolo fara ca noi sa le observam, ne gadila in mod placut simturile, insa daca ele lipsesc asta nu refuza fotografiei posibilul statut de arta. 
Tehnica este arcul care lanseaza sageata; arta este varful acestei sageti, in masura in care reuseste sa se infiga in carnea moale a spiritului nostru. Zilnic, nenumarate sageti zboara catre noi, insa rareori reuseste cate una sa ne strapunga platosa de indiferenta, graba, oboseala, obtuzitate. De fiecare data cand asa ceva se intampla, in noi inmugureste insa ceva neasemuit de frumos, spontan si lipsit de egoism. Acea sageata, si numai ea, poate fi numita Arta.