Discutam astazi cu un prieten despre Transformers: Revenge of the Fallen, si el imi spunea ca Transformers nu e genul lui de film, ca e interesant insa nu poate inghiti toate prostiile din film. Cum, de pilda, si de ce, sa se transforme un robot intr-un automobil, si de ce? Asta mi-a adus aminte de o schita citita de mult, intr-un almanah Flacara(a unui autor rus, cred). In schita, cineva povestea unui prieten un banc, despre un bolnav care se prezinta la medic cu o durere de cap; medicul ii bandajeaza acestuia capul, insa bandajul aluneca, si cand omul ajunge acasa bandajul e infasurat in jurul unuia dintre picioare. In acest moment al istorisirii cel care asculta il intrerupe pe celalalt: pai cum adica, omul avea cumva un singur picior? De ce? zice povestitorul. Pai fiindca daca ar fi avut doua picioare, alunecand, bandajul ar fi ajuns sa fie infasurat in jurul ambelor picioare. Nu conteaza, zice povestitorul, si da sa continue. Ba cum sa nu conteze? se enerveaza celalalt. Vreau sa stiu cum a ajuns bandajul pe picior. Si da-i, si lupta… In cele din urma povestitorul nici nu mai apuca sa termine bancul, din cauza ca celalalt nu reuseste sa depaseasca imposibilitatea fizica din premisa glumei.
Pentru mine, ambele filme din seria Transformers au fost niste filme de divertisment excelente, si isi gasesc locul alaturi de un Indiana Jones, de un Die Hard, de un Idila pentru o piatra pretioasa. Nu pentru ca erorile de natura logica, istorica, geografica ar lipsi din ele sau pentru ca mie, furat de valtoarea actiunii, mi-ar scapa aceste erori, ci pentru ca in momentul in care ma duc la un asemenea film inchei o conventie nescrisa cu realizatorii sai de a accepta cu seninatate premisele fantastice si de a ma bucura de ceea ce urmeaza. Mintea continua sa inregistreze greseli si stangacii, insa asta se intampla undeva in fundal, in vreme ce eu savurez – si asta este marele merit al filmelor din aceasta categorie – caruselul vertiginos al evenimentelor. E adevarat, uneori se acumuleaza intr-un film atatea tampenii incat protestele ratiunii devin asurzitoare (vezi de pilda Da Vinci Code), insa fiecare e dator sa faca un efort onest sa se relaxeze si sa se distreze. Putini sunt atat de nesarati incat sa spuna “Nu-mi plac desenele animate pentru ca pisicii ii explodeaza capul insa in secunda urmatoare este iarasi teafara”, tocmai din cauza ca in momentul in care urmaresti un desen animat aceasta conventie este evidenta. Insa in cazul filmelor de aventuri, multi sunt tentati sa le ia in serios, confundandu-le cu hard science-fictionul sau cu un documentar, si uitand sa incerce sa inteleaga ca scopul lor final este divertismentul, si pentru asta, capul cate unuia dintre actori trebuie sa explodeze din cand in cand, sau bandajul trebuie sa mai alunece uneori pe picior.
Ce dumnezeu, oameni buni, amintiti-va ca n-ati venit la cinema pentru Razboi si Pace, si dati-i voie bandajului sa alunece pe picior, chiar daca asta va solicita un pic imaginatia!...
marți, 30 iunie 2009
luni, 29 iunie 2009
Omul si opera (Man in the Mirror)
Discutam recent cu Cristina despre identificarea pe care o fac unii intre persoana publica si cea privata a individului. Cel mai adesea asta se intampla in cazul artistilor; incapabili sa ne limitam la a admira sau critica opera lor, suntem tentati sa aruncam priviri indiscrete in viata lor particulara si sa aratam triumfatori cu degetul “petele” pe care le-am descoperit. Mare greseala! Fiindca deseori, in constiinta artistului aceste “bube, mucegaiuri si noroi” au rolul grauntelui de nisip din interiorul scoicii perlifere. Tot asa cum arta genereaza catharsis infatisand deopotriva sublim si abject, sublimul si abjectul sunt hrana pentru constiinta artistica. Sa uitam asadar neajunsurile omului si sa incercam sa-l intelegem si sa-l iubim pe artist.
Cazul lui Michael Jackson a fost unul cu deznodamant fericit din acest punct de vedere. In ultimii cincisprezece ani, pe masura ce cariera sa artistica intra in ralanti, presa din intreaga lume a avut ochii atintiti pe viata lui privata. Michael Jackson-omul devenise un stereotip, si il foloseam cu totii cand vorbeam despre aspiratia absurda a cuiva catre o valoare irelevanta(negrul care vrea sa devina alb) sau despre pedofilie(niciodata dovedita). Michael Jackson-artistul devenise irelevant, toti ii ascultam muzica din cand in cand, insa ea parea un fapt al trecutului, cam ca templele grecesti sau ca excesele Inchizitiei, si era dificil sa o legi de personalitatea lui curenta, asa cum ne-o infatisa mass-media. De ce spun “deznodamant fericit”? Pentru ca moartea lui a avut darul sa refaca aceasta conexiune. Prin moarte Michael Jackson a redevenit “artistul”. Rar am avut ocazia sa observ in jurul meu o reactie atat de puternica la moartea cuiva. Oameni din toata lumea au izbucnit in plans, au petrecut acasa o zi de doliu, au dat fuga la magazinele de muzica sa cumpere albumele sale. Oameni din toata lumea l-au redescoperit pe Jacko, l-au vazut din nou cu ochi cu care nu-l mai vazusera de decenii. Moartea unui om faimos e un fenomen ciudat, si aproape intotdeauna ii rascumpara acestuia greselile din viata (pe care si-ar fi dorit-o) privata – vezi Judy Garland, Elvis, Kurt Kobain, Freddie Mercury, Heath Ledger… Michael Jackson s-a alaturat zilele trecute acestora, si nu oricum, ci in fruntea lor, cu numele, dat nu de el ci de toti cei care l-au ascultat si iubit, de “Rege al muzicii pop”.
A pasit cu fruntea sus din viata in istorie.
Cazul lui Michael Jackson a fost unul cu deznodamant fericit din acest punct de vedere. In ultimii cincisprezece ani, pe masura ce cariera sa artistica intra in ralanti, presa din intreaga lume a avut ochii atintiti pe viata lui privata. Michael Jackson-omul devenise un stereotip, si il foloseam cu totii cand vorbeam despre aspiratia absurda a cuiva catre o valoare irelevanta(negrul care vrea sa devina alb) sau despre pedofilie(niciodata dovedita). Michael Jackson-artistul devenise irelevant, toti ii ascultam muzica din cand in cand, insa ea parea un fapt al trecutului, cam ca templele grecesti sau ca excesele Inchizitiei, si era dificil sa o legi de personalitatea lui curenta, asa cum ne-o infatisa mass-media. De ce spun “deznodamant fericit”? Pentru ca moartea lui a avut darul sa refaca aceasta conexiune. Prin moarte Michael Jackson a redevenit “artistul”. Rar am avut ocazia sa observ in jurul meu o reactie atat de puternica la moartea cuiva. Oameni din toata lumea au izbucnit in plans, au petrecut acasa o zi de doliu, au dat fuga la magazinele de muzica sa cumpere albumele sale. Oameni din toata lumea l-au redescoperit pe Jacko, l-au vazut din nou cu ochi cu care nu-l mai vazusera de decenii. Moartea unui om faimos e un fenomen ciudat, si aproape intotdeauna ii rascumpara acestuia greselile din viata (pe care si-ar fi dorit-o) privata – vezi Judy Garland, Elvis, Kurt Kobain, Freddie Mercury, Heath Ledger… Michael Jackson s-a alaturat zilele trecute acestora, si nu oricum, ci in fruntea lor, cu numele, dat nu de el ci de toti cei care l-au ascultat si iubit, de “Rege al muzicii pop”.
A pasit cu fruntea sus din viata in istorie.
vineri, 26 iunie 2009
Unu
Am intalnit si romani fericiti. Si anume noi, astazi, din cauza ca fiica noastra a implinit un an. Inutil sa evoc cate nopti nedormite, vizite la spitalul de urgenta, nervi, dureri de spate, strigate(in general de tipul “Nu, Maxi, nu!”), mirosuri neplacute, petreceri intrerupte sau anulate au fost, fiindca toate astea palesc in fata unui zambet al lui Max.
Pianul-carpeta pe care i l-am daruit a fost apreciat mai ales de partea matura(in ani) a audientei, in vreme ce cortul-casuta s-a bucurat de aprecieri unanime. Nu-mi ramane decat sa va invit la cateva fotografii si o felie de tort!
PS Michael, un gand pentru tine. Nu te vom uita!...
joi, 25 iunie 2009
Un pas mic pentru om, si mai mic pentru omenire
La patruzeci de ani de la momentul in care Neil Armstrong a pasit pentru prima oara pe luna, si la zece ani de la ultima misiune lunara fara echipaj, NASA a trimis pe orbita lunii un nou modul de explorare, Lunar Reconnaissance Orbiter(LRO).
Stau si privesc la fraza scrisa mai sus si ma intreb: ar trebui sa fim entuziasmati? Ar trebui sa fim dezamagiti? Ar trebui sa apreciem evenimentul ca pe un progres? Nu stiu. Ar trebui sa ridicam din umeri si sa privim in ograda vecinilor chinezi, japonezi si indieni, care par sa aiba planuri mai ambitioase decat atat?
Am mai scris despre asta. Am comparat atunci circumstantele actuale cu cele din anii 50-60, cand cucerirea spatiului avea o miza cu mult mai mare, de natura geopolitica. Insa nici atunci nu am fost in stare sa gasesc un raspuns pentru reducerea masiva, pana la ralanti, a turatiei motoarelor NASA in anii de dupa cucerirea lunii. Luna, din punct de vedere economic, nu este teribil de atractiva pentru Pamant. Nu are rezerve bogate din metalele care ne-ar interesa. Este insa un extraordinar de important cap de pod pentru cucerirea celorlalte planete. O baza lunara, care in viitorul apropiat ar putea fi construita si deservita in mare parte de roboti, ar fi utila pentru experimente in gravitatie redusa, si mai ales ca punct de lansare al viitoarelor nave catre alte puncte din sistemul solar, stiut fiind ca a doua viteza cosmica(cea necesara pentru a lansa un obiect pe o orbita in interiorul sistemului nostru solar) este de 11.2 km/s pe Pamant si de numai 2.4 km/s pe Luna.
Si apoi mai e un factor: firea umana, ambitia si lacomia de care am dat, ca specie, intotdeauna dovada. Cand ni s-a intamplat sa cucerim ceva si sa-l lasam apoi in pace? Niciodata? Suntem fiinte care modeleaza natura dupa chipul si asemanarea lor. Vechiul banc, potrivit caruia rusii, ajungand pe luna, au decis s-o vopseasca in rosu, insa americanii, mai smecheri, au venit pe urma si au scris pe ea “Coca-Cola”, surprinde o realitate general umana: schimbam tot ce atingem. Si atunci cum de am lasat in pace luna? Cum de ne-am bagat capul intre umeri – necajiti de un Congres rau-voitor care nu a vrut sa ne voteze bugetul pe care l-am cerut – si ne-am intors la lansarea de sateliti si construirea unei minuscule statii orbitale din piese de Lego? Zau daca stiu.
Stiu insa ca eu as da orice ca sa ajung acolo, sa ma comport ca un om ce sunt si sa scriu cu calcaiul cizmei de astronaut in praful selenar, triumfator, “Cristi a fost aici”. Cu litere mari, de un metru, ca sa se vada cu telescopul de pe Pamant si sa crape de invidie toti cei care n-au crezut ca asta e posibil.
Stau si privesc la fraza scrisa mai sus si ma intreb: ar trebui sa fim entuziasmati? Ar trebui sa fim dezamagiti? Ar trebui sa apreciem evenimentul ca pe un progres? Nu stiu. Ar trebui sa ridicam din umeri si sa privim in ograda vecinilor chinezi, japonezi si indieni, care par sa aiba planuri mai ambitioase decat atat?
Am mai scris despre asta. Am comparat atunci circumstantele actuale cu cele din anii 50-60, cand cucerirea spatiului avea o miza cu mult mai mare, de natura geopolitica. Insa nici atunci nu am fost in stare sa gasesc un raspuns pentru reducerea masiva, pana la ralanti, a turatiei motoarelor NASA in anii de dupa cucerirea lunii. Luna, din punct de vedere economic, nu este teribil de atractiva pentru Pamant. Nu are rezerve bogate din metalele care ne-ar interesa. Este insa un extraordinar de important cap de pod pentru cucerirea celorlalte planete. O baza lunara, care in viitorul apropiat ar putea fi construita si deservita in mare parte de roboti, ar fi utila pentru experimente in gravitatie redusa, si mai ales ca punct de lansare al viitoarelor nave catre alte puncte din sistemul solar, stiut fiind ca a doua viteza cosmica(cea necesara pentru a lansa un obiect pe o orbita in interiorul sistemului nostru solar) este de 11.2 km/s pe Pamant si de numai 2.4 km/s pe Luna.
Si apoi mai e un factor: firea umana, ambitia si lacomia de care am dat, ca specie, intotdeauna dovada. Cand ni s-a intamplat sa cucerim ceva si sa-l lasam apoi in pace? Niciodata? Suntem fiinte care modeleaza natura dupa chipul si asemanarea lor. Vechiul banc, potrivit caruia rusii, ajungand pe luna, au decis s-o vopseasca in rosu, insa americanii, mai smecheri, au venit pe urma si au scris pe ea “Coca-Cola”, surprinde o realitate general umana: schimbam tot ce atingem. Si atunci cum de am lasat in pace luna? Cum de ne-am bagat capul intre umeri – necajiti de un Congres rau-voitor care nu a vrut sa ne voteze bugetul pe care l-am cerut – si ne-am intors la lansarea de sateliti si construirea unei minuscule statii orbitale din piese de Lego? Zau daca stiu.
Stiu insa ca eu as da orice ca sa ajung acolo, sa ma comport ca un om ce sunt si sa scriu cu calcaiul cizmei de astronaut in praful selenar, triumfator, “Cristi a fost aici”. Cu litere mari, de un metru, ca sa se vada cu telescopul de pe Pamant si sa crape de invidie toti cei care n-au crezut ca asta e posibil.
miercuri, 24 iunie 2009
De gustibus
Va amintiti cum acum cateva luni, fiind angrenat intr-un concurs fotografic cu tema “cercuri” ajunsesem sa descompun lumea in doua imense categorii: cercuri si ne-cercuri?... Acela a fost un experiment de autosugestie; zilele astea am incercat insa contrariul lui.
Totul a inceput cu o raceala(nu gripa porcina, nu aveti voi norocul asta!) care nu s-a terminat la timp. Infectia virala a fost curand dublata de una bacteriana, si iata-ma cu o inflamatie a amigdalelor si a… limbii. Mai intai mi-am simtit limba un pic umflata, cam cum trebuie sa si-o fi simtit-o Jar Jar Binks. In ziua urmatoare am inceput sa simt piscaturi pe limba si un usor gust de electrolit. La masa de seara am descoperit ca mancarea… nu mai are sare!... N-am banuit nimic insa pana a doua zi dimineata, cand, din nou, pateul de ficat din care mancasem de atatea ori s-a dovedit si el a fi nesarat. Si atunci mi-am dat seama: mi se inflamasera papilele gustative specializate in gustul sarat. A doua zi, surpriza – fiindca inflamatia evoluase, ceaiul si chiar dulceata de pe paine nu mai erau deloc dulci. Seara am mancat eclere belgiene, si credeti-ma, pentru prima oara in viata nu mi-a facut nici o placere. Nu numai asta, insa sucul de banane si mango din pahar a fost o posirca acra cu care nici podelele n-ar fi meritat sa fie spalate! Au mai trecut cateva zile, acum gustul sarat este aproape normal(desi nu pot sa fiu sigur!) iar cel dulce se apropie de 80% din performantele de odinioara. Cateva zile in care eu, gurmand notoriu, n-am putut sa ma bucur cu adevarat de nici o mancare, fie ea si salata boeuf gatita in weekend.
Lucru care, din nou, m-a predispus la filosofie. Caci - m-am intrebat – in ce masura conceptia noastra despre lume este rezultatul perceptiei noastre? (asta imi amineste de pestera lui Platon) Si acceptand ca perceptia noastra este un instrument imperfect, afectat de atatia factori(cineva e daltonist, cineva n-are ureche muzicala, altcineva isi pierde temporar gustul datorita unei infectii bacteriene), atunci cat de relativa este conceptia noastra despre lume? Si ce se intampla cu “marile adevaruri”, pe care fanatici sau doar aroganti, atatia dintre noi le flutura ca pe un stindard deasupra capului, in incercarea lor de a produce o revolutie sau de a impune o regula? Nu sunt ele oare expresia miopiei, a hipo-acuziei, a ciudatei dereglari a simtului lor tactil sau olfactiv? O pierdere temporara a unui simt, fie si partiala, asa cum am suferit eu, este de fapt un dar, fiindca iti ofera ocazia sa intelegi cum este viata de cealalta parte a baricadei. Lipsa congenitala a unuia, sau poate doar dereglarea lui din nastere este cu mult mai greu de detectat, inteles si asumat. In aceste conditii adevarul – asa cum il intelegem in mod traditional, ca fiind probat de ochii si urechile, nasul si gura noastra – devine o variabila, un concept relativ si volatil. Mie nu-mi place cum gateste X, insa poate ca niciodata papilele mele gustative n-au fost “calibrate” corespunzator. Nu-mi place cum compune Y, insa poate ca urechii mele ii lipseste un anume simt al armoniei, sau poate al structurii muzicale, sau poate chiar al tonalitatii.
Deseori ne intrebam de ce nu se inteleg oamenii intre ei, si mai intotdeauna dam vina pe rea-vointa, pe prejudecati, pe rivalitati. Niciodata nu luam in considerare posibilitatea ca, din motive fiziologice, ei sa vorbeasca, pur si simplu, despre adevaruri diferite.
Totul a inceput cu o raceala(nu gripa porcina, nu aveti voi norocul asta!) care nu s-a terminat la timp. Infectia virala a fost curand dublata de una bacteriana, si iata-ma cu o inflamatie a amigdalelor si a… limbii. Mai intai mi-am simtit limba un pic umflata, cam cum trebuie sa si-o fi simtit-o Jar Jar Binks. In ziua urmatoare am inceput sa simt piscaturi pe limba si un usor gust de electrolit. La masa de seara am descoperit ca mancarea… nu mai are sare!... N-am banuit nimic insa pana a doua zi dimineata, cand, din nou, pateul de ficat din care mancasem de atatea ori s-a dovedit si el a fi nesarat. Si atunci mi-am dat seama: mi se inflamasera papilele gustative specializate in gustul sarat. A doua zi, surpriza – fiindca inflamatia evoluase, ceaiul si chiar dulceata de pe paine nu mai erau deloc dulci. Seara am mancat eclere belgiene, si credeti-ma, pentru prima oara in viata nu mi-a facut nici o placere. Nu numai asta, insa sucul de banane si mango din pahar a fost o posirca acra cu care nici podelele n-ar fi meritat sa fie spalate! Au mai trecut cateva zile, acum gustul sarat este aproape normal(desi nu pot sa fiu sigur!) iar cel dulce se apropie de 80% din performantele de odinioara. Cateva zile in care eu, gurmand notoriu, n-am putut sa ma bucur cu adevarat de nici o mancare, fie ea si salata boeuf gatita in weekend.
Lucru care, din nou, m-a predispus la filosofie. Caci - m-am intrebat – in ce masura conceptia noastra despre lume este rezultatul perceptiei noastre? (asta imi amineste de pestera lui Platon) Si acceptand ca perceptia noastra este un instrument imperfect, afectat de atatia factori(cineva e daltonist, cineva n-are ureche muzicala, altcineva isi pierde temporar gustul datorita unei infectii bacteriene), atunci cat de relativa este conceptia noastra despre lume? Si ce se intampla cu “marile adevaruri”, pe care fanatici sau doar aroganti, atatia dintre noi le flutura ca pe un stindard deasupra capului, in incercarea lor de a produce o revolutie sau de a impune o regula? Nu sunt ele oare expresia miopiei, a hipo-acuziei, a ciudatei dereglari a simtului lor tactil sau olfactiv? O pierdere temporara a unui simt, fie si partiala, asa cum am suferit eu, este de fapt un dar, fiindca iti ofera ocazia sa intelegi cum este viata de cealalta parte a baricadei. Lipsa congenitala a unuia, sau poate doar dereglarea lui din nastere este cu mult mai greu de detectat, inteles si asumat. In aceste conditii adevarul – asa cum il intelegem in mod traditional, ca fiind probat de ochii si urechile, nasul si gura noastra – devine o variabila, un concept relativ si volatil. Mie nu-mi place cum gateste X, insa poate ca niciodata papilele mele gustative n-au fost “calibrate” corespunzator. Nu-mi place cum compune Y, insa poate ca urechii mele ii lipseste un anume simt al armoniei, sau poate al structurii muzicale, sau poate chiar al tonalitatii.
Deseori ne intrebam de ce nu se inteleg oamenii intre ei, si mai intotdeauna dam vina pe rea-vointa, pe prejudecati, pe rivalitati. Niciodata nu luam in considerare posibilitatea ca, din motive fiziologice, ei sa vorbeasca, pur si simplu, despre adevaruri diferite.
marți, 23 iunie 2009
Cine se-ngrasa in vreme de criza
Citeam azi stirile pe Google News (apropo, un alt serviciu de la Google pe care il folosesc aproape zilnic) si peste ce-mi cade privirea?... Peste un articol despre Smith & Wesson, faimosii fabricanti de pistoale, care au dus-o atat de bine in anul fiscal(20% crestere a veniturilor) care se incheie incat se gandesc sa se extinda si pe piata pustilor de calibru mare si al celor de vanatoare. Si fireste, m-am intrebat: de ce le merge lor atat de bine? Raspuns: din cauza tuturor revolverelor vandute celor care s-au sinucis datorita crizei. Iar de la anul, oferta oferita de companie va fi mult mai larga, ghinionistii crizei putand opta intre un pistolet de calibru mic(discret, asigura un cadavru curat si prezentabil), o pusca cu doua tevi(avantajul unui plan B) si o carabina(imprastie creierul pe pereti, garanteaza expunere maxima in mass-media).
Ar fi probabil interesant de verificat, insa urmarind acelasi tip de logica, de asemenea ar trebui sa infloreasca afacerile antreprenorilor de pompe funebre(in directa legatura cu numarul de pistoale vandute), ale serviciilor de depozitare(a activelor companiilor care dau faliment), iar profesiunea numarul unu a momentului ar trebui sa fie cea de portarel…
Nu e prea rau sa fii nici manager(zau!), fiindca din pachetele de ajutor anti-criza sigur vei putea sa-ti tragi un mic bonus…
Dar deja ne-am obisnuit cu toate astea. Criza a ajuns sa faca parte din cotidian. O invocam zilnic, dam vina pe ea pentru lipsurile financiare, golurile din economie, somaj, scaderea populatiilor de foci…
Pe scurt, viata merge inainte, insa nu daca domnii de la Smith & Wesson au un cuvant de spus…
Ar fi probabil interesant de verificat, insa urmarind acelasi tip de logica, de asemenea ar trebui sa infloreasca afacerile antreprenorilor de pompe funebre(in directa legatura cu numarul de pistoale vandute), ale serviciilor de depozitare(a activelor companiilor care dau faliment), iar profesiunea numarul unu a momentului ar trebui sa fie cea de portarel…
Nu e prea rau sa fii nici manager(zau!), fiindca din pachetele de ajutor anti-criza sigur vei putea sa-ti tragi un mic bonus…
Dar deja ne-am obisnuit cu toate astea. Criza a ajuns sa faca parte din cotidian. O invocam zilnic, dam vina pe ea pentru lipsurile financiare, golurile din economie, somaj, scaderea populatiilor de foci…
Pe scurt, viata merge inainte, insa nu daca domnii de la Smith & Wesson au un cuvant de spus…
luni, 22 iunie 2009
Despre furt
In caz ca nu sunteti la curent cu faptele, iata despre ce este vorba: in urma deciziei unei curti federale din Statele Unite, o femeie pe nume Jammie Thomas-Rasset, care a descarcat si apoi distribuit ilegal, prin intermediul Kazaa, 24 de piese muzicale, va trebui sa plateasca “industriei muzicale” despagubiri in valoare de 1.92 milioane de dolari, adica 80000 de dolari pe cantec. Iar asta in conditiile in care justitia n-a fost capabila sa demonstreze cate persoane au descarcat la randul lor melodiile distribuite de acuzata, ci doar ca ea a distribuit aceste melodii. Da, ati citit bine, iar eu n-am facut nici o greseala de tipar! Aproape doua milioane de dolari pentru 24 de cantece!... Nu stiu voi, insa eu, intr-un sens metaforic, inca mai am gura cascata, la vreo opt ore dupa ce am citit despre asta. Un vartej de sentimente contradictorii ma anima.
Mi-e, inainte de toate, teama de o justitie care a putut sa aplice o asemenea pedeapsa pentru o asemenea greseala. Vrem sa transmitem un semnal, pentru ca astfel de lucruri sa nu se mai petreaca, fie, insa daca pentru asta il crucificam pe vinovat, ca pe vremea romanilor, il tragem in teapa, ca pe vremea lui Vlad Tepes, sau il amendam cu doua milioane de dolari, in cazul asta am ales sa vanam tantari cu tunul. Eficienta pedepsei nu scuza aplicarea ei, atata vreme cat implica, asa cum specifica al optulea amendament al Constitutiei SUA, “tratamente crude sau neobisnuite”. Mi-e teama de o justitie scapata de sub control care, instrumentata de marile case de inregistrari, poate sa administreze astfel de pedepse.
Mi-e, apoi, scarba de metodele pe care RIAA a ales sa le foloseasca in razboiul impotriva pirateriei. Probabil ca fiecare a vazut pana acum reclama aceea in care descarcarea ilegala a unui fisier de pe Internet este echivalata cu furtul unui televizor. Ei bine, NU ESTE ASA! In nici un sistem legal din lume furtul nu se confunda cu incalcarea licentei sau a drepturilor de autor. Asta nu inseamna ca descarcarea fisierelor cu Kazaa ar fi legala, insa incadrarea ei juridica si morala este complet diferita. Nu-i nevoie sa le mazgalim cu pixul coarne si copite celor care fac asta, stim foarte bine ca EI SUNTEM NOI, si ca n-o facem neaparat cu rautate sau cu dispret pentru autorii acestor filme, melodii sau aplicatii. Distribuirea lor insa este alta mancare de peste. Daca descarcam un film pentru ca ne intereseaza sa-l vedem, distribuirea lui ascunde alte mobiluri. Nu ma refer la distribuirea care se petrece in paralel cu descarcarea, care nici macar nu poate fi evitata, ci la cea rece, calculata, de lunga durata. Daca Jammie Thomas-Rasset a facut asta, atunci ea merita o masura punitiva. Procurorii n-au reusit insa sa dovedeasca mai mult decat faptul ca, la un moment dat, femeia a distribuit acele 24 de cantece. Iar 24, pentru mine, este un numar destul de mic. Nu il vad pe un mare cap al lumii interlope a distributiei ilegale oferind, de pe calculatorul lui proprietate personala, 24 de cantece, asa cum nu il vad pe Bill Gates strangandu-si miliardele vanzand copii de Windows 3.1 la in fata intrarii garajului. Mi se pare evident ca femeia este o victima ghinionista(cu o oarecare doza de vinovatie), cazuta in plasa RIAA, si pe care avocatii acesteia au ales s-o crucifice cu exact aceleasi motive care erau considerate valide acum doua mii de ani – ca sa ii sperie pe cei tentati sa calce pe urmele ei.
Din fericire pentru ea, din nefericire pentru povestea noastra, femeia are o cale relativ usoara de a iesi din beleaua asta: sa aplice pentru faliment. Daca a mers pentru General Motors, in cazul a cateva zeci de miliarde de dolari, de ce n-ar merge si pentru doua biete milioane? Daca face asta, sansele sunt ca acuzata sa nu trebuiasca sa plateasca nimic. Justitie? Ma indoiesc. Casele de discuri sunt si ele multumite, verdictul extrem de aspru le-a asigurat prima pagina a ziarelor, si destui utilizatori de aplicatii P2P, speriati de riscurile mult mai ridicate, vor renunta sa mai descarce sau sa distribuie fisiere. Justitie? Mai degraba politie.
Mi-e, inainte de toate, teama de o justitie care a putut sa aplice o asemenea pedeapsa pentru o asemenea greseala. Vrem sa transmitem un semnal, pentru ca astfel de lucruri sa nu se mai petreaca, fie, insa daca pentru asta il crucificam pe vinovat, ca pe vremea romanilor, il tragem in teapa, ca pe vremea lui Vlad Tepes, sau il amendam cu doua milioane de dolari, in cazul asta am ales sa vanam tantari cu tunul. Eficienta pedepsei nu scuza aplicarea ei, atata vreme cat implica, asa cum specifica al optulea amendament al Constitutiei SUA, “tratamente crude sau neobisnuite”. Mi-e teama de o justitie scapata de sub control care, instrumentata de marile case de inregistrari, poate sa administreze astfel de pedepse.
Mi-e, apoi, scarba de metodele pe care RIAA a ales sa le foloseasca in razboiul impotriva pirateriei. Probabil ca fiecare a vazut pana acum reclama aceea in care descarcarea ilegala a unui fisier de pe Internet este echivalata cu furtul unui televizor. Ei bine, NU ESTE ASA! In nici un sistem legal din lume furtul nu se confunda cu incalcarea licentei sau a drepturilor de autor. Asta nu inseamna ca descarcarea fisierelor cu Kazaa ar fi legala, insa incadrarea ei juridica si morala este complet diferita. Nu-i nevoie sa le mazgalim cu pixul coarne si copite celor care fac asta, stim foarte bine ca EI SUNTEM NOI, si ca n-o facem neaparat cu rautate sau cu dispret pentru autorii acestor filme, melodii sau aplicatii. Distribuirea lor insa este alta mancare de peste. Daca descarcam un film pentru ca ne intereseaza sa-l vedem, distribuirea lui ascunde alte mobiluri. Nu ma refer la distribuirea care se petrece in paralel cu descarcarea, care nici macar nu poate fi evitata, ci la cea rece, calculata, de lunga durata. Daca Jammie Thomas-Rasset a facut asta, atunci ea merita o masura punitiva. Procurorii n-au reusit insa sa dovedeasca mai mult decat faptul ca, la un moment dat, femeia a distribuit acele 24 de cantece. Iar 24, pentru mine, este un numar destul de mic. Nu il vad pe un mare cap al lumii interlope a distributiei ilegale oferind, de pe calculatorul lui proprietate personala, 24 de cantece, asa cum nu il vad pe Bill Gates strangandu-si miliardele vanzand copii de Windows 3.1 la in fata intrarii garajului. Mi se pare evident ca femeia este o victima ghinionista(cu o oarecare doza de vinovatie), cazuta in plasa RIAA, si pe care avocatii acesteia au ales s-o crucifice cu exact aceleasi motive care erau considerate valide acum doua mii de ani – ca sa ii sperie pe cei tentati sa calce pe urmele ei.
Din fericire pentru ea, din nefericire pentru povestea noastra, femeia are o cale relativ usoara de a iesi din beleaua asta: sa aplice pentru faliment. Daca a mers pentru General Motors, in cazul a cateva zeci de miliarde de dolari, de ce n-ar merge si pentru doua biete milioane? Daca face asta, sansele sunt ca acuzata sa nu trebuiasca sa plateasca nimic. Justitie? Ma indoiesc. Casele de discuri sunt si ele multumite, verdictul extrem de aspru le-a asigurat prima pagina a ziarelor, si destui utilizatori de aplicatii P2P, speriati de riscurile mult mai ridicate, vor renunta sa mai descarce sau sa distribuie fisiere. Justitie? Mai degraba politie.
vineri, 19 iunie 2009
O zi proasta
Ati avut o zi proasta la serviciu, v-ati certat cu seful? V-a amendat vreun politist pe strada sau va doare vreo masea? N-ati reusit sa ma impresionati, mai incercati!
joi, 18 iunie 2009
Traducere de Google
Am decis să testeze Google are capacitatea de a traduce diferite texte din engleză în română. Iată ce am primit.
Prima strofa din “White Christmas”:
La fel ca cele am folosit pentru a şti
În cazul în care treetops luci,
şi copii asculta
Pentru a auzi sania clopotele în zăpadă.
Apoi am testat “Joy to the World”:
Să-i primească pământ King;
Să se pregătească în fiecare inimă de El cameră,
Şi Rai şi natura cântă,
Şi Rai şi natura cântă,
Şi Rai, şi Rai, şi natura cântă.
Nu am iertat nici “Silent Night”:
Totul este calm, totul este stralucitor
Runda YON Virgine Mamei si Copilului
Sfinte infantile şi ofertă atât de uşoară
Dormi în pace ceresc
Dormi în pace ceresc.
Apoi, după ce a făcut destul de distractiv de colinde traditionale, m-am mutat-mi atenţia spre anumite versuri muzica pop. Prima victima - Mariah Carey şi ea piesa "Touch my body":
Touch corpul meu, m-a pus pe podea
Se lua la trântă cu mine, mă joc cu unele mai
Touch corpul meu, ma arunca pe pat
Vreau doar sa te fac sa te simti ca niciodata.
Cu prudenţă am testat unele versuri de la Queen's song "We will rock you":
Buddy youre un băiat face o mare zgomot
Joci de pe stradă va fi un mare om-o zi
Ai noroi pe faţa yo
Ai mare rusine
Întâmplă vă pot peste tot
Noi va vom tine de rock
Noi va vom tine de rock.
Deja în proces de a-şi pierde respectul meu pentru cele mai mari nume ale rock, am încercat Pink Floyd's "The Wall":
Nu avem nevoie nici de educaţie
Noi dont nevoie de nici o gândire de control
Fara sarcasme în clasă
Profesorii lasa-i pe copii in pace
Hei! Profesorii! Lasă-i pe copii in pace!
Toate, în toate este doar o alta caramida in zid.
Toate, în toate ca esti doar o alta caramida in zid.
Apoi m-am gândit că ar trebui să vă dau câteva informaţii despre Panadol, doar în cazul în care:
Panadol capsulelor poate fi folosit pentru a scuti uşoară până la moderată, cum ar fi dureri, dureri de cap, durere de cap, durere de dinţi, durere în gât şi durere perioadă.
Am fost un pic speriat de lectură câteva direcţii de stocare pentru Colgate Total:
A nu se lăsa îndemâna şi vederea copiilor.
Stiti insa ce este secret de inot stil fluture? Va spun eu.
Secretul de inot stil fluture este o coordonare între dumneavoastră mâini şi picioare. Dumneavoastră mâini şi picioare trebuie să primăvară în acţiune, în acelaşi timp. Acest stil de înot vă ajută să dezvolte perfect înapoi muşchi.
Şi aşa mai departe.
miercuri, 17 iunie 2009
La popa la poarta e-o pisica moarta
Am citit stirea intai intr-un ziar romanesc, apoi intr-unul american, din care “ziaristii” romani tradusesera aproape cuvant cu cuvant stirea. Iubitorii de pisici din Sudul Floridei – spuneau ambele ziare – pot in sfarsit rasufla usurati. Politia din Miami l-a arestat pe tanarul suspect de uciderea a aproape 20 de pisici. Puteti considera ca am un bizar simt al umorului(daca nu v-ati edificat pana acum opinia!) insa citind stirea am izbucnit in ras, si chiar am hohotit pe saturate, nedumerindu-mi colegii de birou. Nu fiindca n-as considera ceea ce tanarul american a facut o crima. Nu pentru ca nu mi-ar placea pisicile. Ci pentru ca dimensiunea senzationala a evenimentului mi se pare exagerata caricatural, pentru ca indignarea sfanta a autorilor articolului pare parodica, pentru ca, in sfarsit, stilul dramatic al articolului (“iubitorii de pisici […] pot in sfarsit rasufla usurati”) imi aminteste de Adelin Petrisor transmitand in direct din mijlocul unui razboi civil in vreo republica separatista sovietica.
Acum doza zilnica de filosofie de cafenea Dupa ce am citit cele doua articole am citit si reactiile cititorilor. De partea romana, multa bascalie, oameni sugerand sa ii plateasca tanarului cautiunea si sa-l invite in Bucuresti, altii facand paralele intre Basescu, care prin asta a devenit cunoscut, si criminalul serial din Florida, si doar cativa proprietari de pisici sarind timid in apararea animalelor favorite. De partea americana, nori de furtuna, oameni indignati, oameni intoleranti solicitand ca suspectul sa fie omorat pentru crimele sale, toate, toate reactiile de o seriozitate care pe mine ma sperie. Ca americanii au un punct de vedere distorsionat asupra lumii nu mai e o noutate. Aceiasi oameni care sprijina politica guvernului de a ataca in mod arbitrar alte state independente si de a bombarda, in numele pacii si sub masca pierderilor care nu pot fi evitate, zeci si sute de civili, aceiasi oameni se indigneaza cand cineva ucide pisici, vaneaza foci sau pescuieste balene. De ce spuneam insa ca ma sperie seriozitatea asta? Fiindca ma sperie reactiile unanime, ma sperie lipsa de varietate, lipsa de umor, lipsa punctelor de vedere laterale. Fiindca daca, citind reactiile romanilor, ii pot aprecia ca pe un popor usor dezechilibrat psihic, superficial si temperamental, insa plin de umor si de vitalitate, atunci cand citesc reactiile americanilor vad niste persoane nesarate, constipate si indoctrinate. Bazat pe reactiile la acest articol as putea crede ca intre noi si americani se afla un ocean nu de apa si nu de civilizatie, ci un ocean de diferente de perceptie, emotivitate si nuante sufletesti. As mai putea presupune ca nimeni in Statele Unite n-ar fi in stare, cel putin in zilele acestea ale corectitudinii politice, sa compuna un cantec plin de copilareasca naivitate(si nu de excese sadice) ca cel pe care cu totii il fredonam in anii nostri de scoala: “La popa la poarta e-o pisica moarta, Cine-o rade si-o vorbi s-o manance coapta.” In primul rand ca “popa” e un termen prea generic, care nu dezvaluie adevarata afiliatie a religiei respectivului, si in al doilea rand ca totul prea aduce a discriminare religioasa. Am putea sa spunem de pilda, “la bancher la poarta”, insa ce vrem sa facem aici, satira politica? Bancherii au suferit destul cand a trebuit sa-si reduca bonusurile din pricina crizei financiare!.. Hai sa ne referim mai degraba la un coafor, pentru ca ei nu au un sindicat prea puternic, si sa nu uitam sa precizam ca el este WASP(alb, anglo-saxon, protestant). Apoi pisica moarta prea aduce a cruzime fata de animale si nu este deloc educativ sa-I expunem pe copii la asa ceva. Hai sa inlocuim pisica moarta cu… o para coapta. (n-am gasit alta rima!) In cazul acesta ultima parte, cu mancatul pisicii coapte(ingrozitor!) nu mai e necesara, fiindca para era deja coapta inca din versul doi! Magistral! Sa nu uitam insa de versul al treilea, cu rasul si vorbitul – nu cumva este o aluzie la Primul Amendament? Ia sa inlocuim mai bine vorbitul cu o activitate mai inofensiva…
E o para coapta,
Cine-o colectiona timbre,
S-o manance toata.
Spor la joc!
Acum doza zilnica de filosofie de cafenea Dupa ce am citit cele doua articole am citit si reactiile cititorilor. De partea romana, multa bascalie, oameni sugerand sa ii plateasca tanarului cautiunea si sa-l invite in Bucuresti, altii facand paralele intre Basescu, care prin asta a devenit cunoscut, si criminalul serial din Florida, si doar cativa proprietari de pisici sarind timid in apararea animalelor favorite. De partea americana, nori de furtuna, oameni indignati, oameni intoleranti solicitand ca suspectul sa fie omorat pentru crimele sale, toate, toate reactiile de o seriozitate care pe mine ma sperie. Ca americanii au un punct de vedere distorsionat asupra lumii nu mai e o noutate. Aceiasi oameni care sprijina politica guvernului de a ataca in mod arbitrar alte state independente si de a bombarda, in numele pacii si sub masca pierderilor care nu pot fi evitate, zeci si sute de civili, aceiasi oameni se indigneaza cand cineva ucide pisici, vaneaza foci sau pescuieste balene. De ce spuneam insa ca ma sperie seriozitatea asta? Fiindca ma sperie reactiile unanime, ma sperie lipsa de varietate, lipsa de umor, lipsa punctelor de vedere laterale. Fiindca daca, citind reactiile romanilor, ii pot aprecia ca pe un popor usor dezechilibrat psihic, superficial si temperamental, insa plin de umor si de vitalitate, atunci cand citesc reactiile americanilor vad niste persoane nesarate, constipate si indoctrinate. Bazat pe reactiile la acest articol as putea crede ca intre noi si americani se afla un ocean nu de apa si nu de civilizatie, ci un ocean de diferente de perceptie, emotivitate si nuante sufletesti. As mai putea presupune ca nimeni in Statele Unite n-ar fi in stare, cel putin in zilele acestea ale corectitudinii politice, sa compuna un cantec plin de copilareasca naivitate(si nu de excese sadice) ca cel pe care cu totii il fredonam in anii nostri de scoala: “La popa la poarta e-o pisica moarta, Cine-o rade si-o vorbi s-o manance coapta.” In primul rand ca “popa” e un termen prea generic, care nu dezvaluie adevarata afiliatie a religiei respectivului, si in al doilea rand ca totul prea aduce a discriminare religioasa. Am putea sa spunem de pilda, “la bancher la poarta”, insa ce vrem sa facem aici, satira politica? Bancherii au suferit destul cand a trebuit sa-si reduca bonusurile din pricina crizei financiare!.. Hai sa ne referim mai degraba la un coafor, pentru ca ei nu au un sindicat prea puternic, si sa nu uitam sa precizam ca el este WASP(alb, anglo-saxon, protestant). Apoi pisica moarta prea aduce a cruzime fata de animale si nu este deloc educativ sa-I expunem pe copii la asa ceva. Hai sa inlocuim pisica moarta cu… o para coapta. (n-am gasit alta rima!) In cazul acesta ultima parte, cu mancatul pisicii coapte(ingrozitor!) nu mai e necesara, fiindca para era deja coapta inca din versul doi! Magistral! Sa nu uitam insa de versul al treilea, cu rasul si vorbitul – nu cumva este o aluzie la Primul Amendament? Ia sa inlocuim mai bine vorbitul cu o activitate mai inofensiva…
Poezia, gata sa treaca de furcile caudine ale cenzurii americane, suna cam asa:
E o para coapta,
Cine-o colectiona timbre,
S-o manance toata.
Spor la joc!
marți, 16 iunie 2009
Dreptul de a fi parinte
Pentru unii este mult prea usor si destui abuzeaza de acest drept fara ca macar sa se gandeasca de doua ori la consecinte. Pentru altii este neinchipuit de greu, desi isi doresc asta din toata inima. In fiinta femeii, in special, dorinta de a deveni mama este ceva extraordinar de adanc si de puternic. Ca barbat, pot sa “pipai” conceptul cu ratiunea si sa il “adulmec” cu intuitia, insa nu voi fi niciodata in stare sa-l simt cu maruntaiele, sa ma las cutremurat de el.
Ce mi-a trezit aceasta reverie? Avem in Brisbane niste prieteni foarte buni, un cuplu de sud-africani cam de aceeasi varsta cu noi. Darul care noua ne-a fost acordat cu atata usurinta, un copil, lor le-a fost refuzat in prima instanta. Ramanea varianta inseminarii in vitro, si cei doi au imbratisat-o cu multa speranta. Procedura nu e deloc ieftina, in jur de 10000 de dolari, insa obstacolul asta a fost depasit. Au inceput preparativele, tratamentele hormonale, dieta, o multime de detalii destul de putin placute pe care ea insa le-a completat cu o docilitate nemaipomenita, izvorata din increderea ei in succesul final. A urmat procedura in sine, ovulele au fost implantate, apoi a inceput asteptarea. Si-ar fi ros amandoi unghiile daca asta ar fi rezolvat ceva. Apoi, intr-o buna zi, a devenit brusc evident ca lucrurile nu au mers bine. Sperantele li s-au naruit, maturate de un val de sange. Am fost langa ei, am incercat sa-i consolam, insa nimic nu poate indulci durerea muta a unei femei careia maternitatea i-a fost refuzata. Exista, desigur, varianta unei noi incercari, insa de acum celor doi le e frica sa spere. Tin increderea ferecata in cea mai obscura tainita a sufletelor lor si merg inainte fara sa ridice macar privirea. Poate ca se va intampla, isi zic ei, dar sa nu anticipam, pentru ca in felul acesta un esec ne va rani si mai rau. Cu cat anticipezi mai mult caderea din inalt va fi mai dura, cu cat planifici, speri, te obisnuiesti cu ideea, nereusita isi va infige pumnalul mai aproape de inima ta.
Pentru unii calitatea de parinte vine ca un accident. Pentru altii accidentul se repeta socant de des. Altii devin parinti numai pentru ca sa-si abuzeze copiii, ca sa-i neglijeze, sa-i paraseasca, sa nu incerce macar sa le ofere un viitor. Altii se sperie de traseul de Sisif al paternitatii si renunta sa mai porneasca in calatorie. Iar altora, care au si dragostea, si curajul de a fi parinti buni, ocazia li se refuza pur si simplu, iar ei raman sa bata cu pumnii zdreliti in portile inchise ale realitatii.
Daca aveti prieteni blestemati cu o asemenea soarta, oferiti-le tot sprijinul posibil, material si moral. Nici nu stiti cata nevoie au de el.
Ce mi-a trezit aceasta reverie? Avem in Brisbane niste prieteni foarte buni, un cuplu de sud-africani cam de aceeasi varsta cu noi. Darul care noua ne-a fost acordat cu atata usurinta, un copil, lor le-a fost refuzat in prima instanta. Ramanea varianta inseminarii in vitro, si cei doi au imbratisat-o cu multa speranta. Procedura nu e deloc ieftina, in jur de 10000 de dolari, insa obstacolul asta a fost depasit. Au inceput preparativele, tratamentele hormonale, dieta, o multime de detalii destul de putin placute pe care ea insa le-a completat cu o docilitate nemaipomenita, izvorata din increderea ei in succesul final. A urmat procedura in sine, ovulele au fost implantate, apoi a inceput asteptarea. Si-ar fi ros amandoi unghiile daca asta ar fi rezolvat ceva. Apoi, intr-o buna zi, a devenit brusc evident ca lucrurile nu au mers bine. Sperantele li s-au naruit, maturate de un val de sange. Am fost langa ei, am incercat sa-i consolam, insa nimic nu poate indulci durerea muta a unei femei careia maternitatea i-a fost refuzata. Exista, desigur, varianta unei noi incercari, insa de acum celor doi le e frica sa spere. Tin increderea ferecata in cea mai obscura tainita a sufletelor lor si merg inainte fara sa ridice macar privirea. Poate ca se va intampla, isi zic ei, dar sa nu anticipam, pentru ca in felul acesta un esec ne va rani si mai rau. Cu cat anticipezi mai mult caderea din inalt va fi mai dura, cu cat planifici, speri, te obisnuiesti cu ideea, nereusita isi va infige pumnalul mai aproape de inima ta.
Pentru unii calitatea de parinte vine ca un accident. Pentru altii accidentul se repeta socant de des. Altii devin parinti numai pentru ca sa-si abuzeze copiii, ca sa-i neglijeze, sa-i paraseasca, sa nu incerce macar sa le ofere un viitor. Altii se sperie de traseul de Sisif al paternitatii si renunta sa mai porneasca in calatorie. Iar altora, care au si dragostea, si curajul de a fi parinti buni, ocazia li se refuza pur si simplu, iar ei raman sa bata cu pumnii zdreliti in portile inchise ale realitatii.
Daca aveti prieteni blestemati cu o asemenea soarta, oferiti-le tot sprijinul posibil, material si moral. Nici nu stiti cata nevoie au de el.
luni, 15 iunie 2009
Oracolul Basescu
Pe vremuri aveam acasa o carte cu basme japoneze, pe care am recitit-o de cel putin zece ori. Pline de umor, pline de exotic, uneori filosofice, basmele extrem-orientale mi-au ramas si acum aproape de suflet. Unul dintre ele vorbeste despre doi cunoscuti care se plimba intr-o zi pe marginea oceanului. Primul ii arata cu mana celuilalt in departare o adunatura de puncte negre si zice: “Ia uite ce de pari infipti acolo, pe marginea apei!” Celalalt priveste si el si spune: “Ba eu cred ca e un stol de ciori.” “Cum, nici vorba!” spune primul, infierbantat, si uite asa incep ei sa se ciondaneasca. Dupa o vreme in care nici unul nu reuseste sa-l convinga pe celalalt, punctele negre se decid brusc sa-si ia zborul. Al doilea prieten priveste mustrator catre primul, insa acesta ridica din umeri: “Si ce? Chiar daca zboara, tot pari sunt!”
Tot asa si presedintele Basescu. El este in permanenta foarte vocal, foarte dezinvolt – face predictii, isi asuma paternitatea ideilor sau a acordurilor cu FMI, critica, ne flutura cu criza pe la nas, candideaza, nu mai candideaza, intr-un ritm ametitor. Acum cateva luni recomanda populatiei sa ia credite dezavantajoase de la banci, ca sa ajute sistemul bancar romanesc, acum a uitat cu desavarsire de acest episod. Cat despre criza, ce sansa unica, presedintele Basescu jongleaza cu ea ca la alba-neagra, aratandu-ne “uite-o, nu e”, ba mai critica nitel si guvernul de marionete pe care tot el l-a numit pentru ca nu-si indeplineste obiectivele. Un scamator isi bazeaza mare parte din trucuri pe distragerea abila a atentiei publicului de la adevarata operatie pe care o intreprinde; la fel si Basescu, care debiteaza senin bazaconii despre ce trebuie si ce nu trebuie sa se intample, tiptil scotandu-se pe sine din cercul de vinovati. Strategia lui este fundamental diferita de a celorlalti candidati la presedintie; asemeni unor catelandri, ei latra din afara gardului catre el, in vreme ce Basescu, “omul cu manecile suflecate care e prea ocupat cu munca sa ca sa mai candideze” nu le da nici o atentie, el razboindu-se cu “marile si adevaratele probleme ale tarii”. Cu care, sa ne intelegem bine, el nu are nici o legatura. Si aici vine rolul docilului Boc, care trebuie sa preia toata vina a ceea ce s-a intamplat pana acum. Ceilalti – catelandrii despre care vorbeam - sunt prea mici ca sa fie bagati in seama. Asa ca Basescu acuza, Boc tace si indura. Acuzele lui Basescu, sau predictiile lui, nu au consistenta sau precizie, insa au meritul de a fi “pe sleau”. Ce mai conteaza daca sunt sau nu adevarate, atunci cand sunt declamate cu convingere pe toate posturile de televiziune?
Fiindca, asa cum stim deja, chiar daca zboara, tot pari sunt.
Tot asa si presedintele Basescu. El este in permanenta foarte vocal, foarte dezinvolt – face predictii, isi asuma paternitatea ideilor sau a acordurilor cu FMI, critica, ne flutura cu criza pe la nas, candideaza, nu mai candideaza, intr-un ritm ametitor. Acum cateva luni recomanda populatiei sa ia credite dezavantajoase de la banci, ca sa ajute sistemul bancar romanesc, acum a uitat cu desavarsire de acest episod. Cat despre criza, ce sansa unica, presedintele Basescu jongleaza cu ea ca la alba-neagra, aratandu-ne “uite-o, nu e”, ba mai critica nitel si guvernul de marionete pe care tot el l-a numit pentru ca nu-si indeplineste obiectivele. Un scamator isi bazeaza mare parte din trucuri pe distragerea abila a atentiei publicului de la adevarata operatie pe care o intreprinde; la fel si Basescu, care debiteaza senin bazaconii despre ce trebuie si ce nu trebuie sa se intample, tiptil scotandu-se pe sine din cercul de vinovati. Strategia lui este fundamental diferita de a celorlalti candidati la presedintie; asemeni unor catelandri, ei latra din afara gardului catre el, in vreme ce Basescu, “omul cu manecile suflecate care e prea ocupat cu munca sa ca sa mai candideze” nu le da nici o atentie, el razboindu-se cu “marile si adevaratele probleme ale tarii”. Cu care, sa ne intelegem bine, el nu are nici o legatura. Si aici vine rolul docilului Boc, care trebuie sa preia toata vina a ceea ce s-a intamplat pana acum. Ceilalti – catelandrii despre care vorbeam - sunt prea mici ca sa fie bagati in seama. Asa ca Basescu acuza, Boc tace si indura. Acuzele lui Basescu, sau predictiile lui, nu au consistenta sau precizie, insa au meritul de a fi “pe sleau”. Ce mai conteaza daca sunt sau nu adevarate, atunci cand sunt declamate cu convingere pe toate posturile de televiziune?
Fiindca, asa cum stim deja, chiar daca zboara, tot pari sunt.
vineri, 12 iunie 2009
Gained in translation
Uneori, extraordinar de rar, atunci cand se aliniaza planetele si cand miliardele de roti dintate ale cosmosului ajung intr-o pozitie cu totul speciala, se naste o faptura inzestrata cu un har exceptional, destinata sa infaptuiasca lucruri marete. Persoana pe care v-o recomand azi nu este una dintre ele. Insa credeti-ma, va va face sa radeti cum nu vi s-a intamplat de mult.
Va urez un weekend placut si vizionare placuta: http://www.youtube.com/watch?v=G7oGx2dImE8 .
joi, 11 iunie 2009
Hohenzollern SRL
Interviu de senzatie in Cotidianul cu printul Karl Friedrich de Hohenzollern, viitorul sef al casei princiare din care face parte familia regala romana. Factorul “de senzatie” este dat de declaratia printului potrivit careia acordarea titlului de principe de Hohenzollern-Veringen lui Radu Duda, in urma cu zece ani, de catre printul Friedrich Wilhelm, ar fi fost incorecta si ca atare nula, si ca ar fi fost facuta ca un gest de prietenie, la insistentele regelui Mihai. O multime de oameni s-au inflamat, iar eu, ca al lui Parizianu(din Delirul lui Marin Preda), ma intreb: pe ce se bazeaza?
Pai in primul rand sa ne mire ca Mihai a cerut si ca Friedrich Wilhelm a acceptat (chiar daca, potrivit legilor statului german, nu se mai pot acorda titluri nobiliare pe teritoriul sau)? Nu stiu cine si-a imaginat ca principii sunt niste modele de moralitate sau ca ei nu mananca usturoi si nici gura nu le miroase, insa istoria contrazice flagrant astfel de imagini. Nepotismul este nu numai un standard in cercurile aristocratice, ba chiar un element central, din moment ce mezaliantele nu sunt incurajate.
Apoi, ce a castigat in ochii nostri Radu Duda o data cu primirea titlului de principe, si ce ar pierde o data cu eventuala sa retragere? Ar deveni el brusc mai scund, mai prost sau mai necinstit? Nici vorba. Am mai vorbit despre lipsurile lui – au ele vreo legatura cu starea lui de print sau de actor? Nicidecum. Cu sau fara palarie, el ramane aceeasi Marie pe care-o stim, iar daca mai speram, ca in 1866, ca o data cu “printul” Duda va patrunde in tara acea noblete a numelui pe care-l poarta, acea intransigenta nemteasca, ne inselam amarnic. Fiindca totul in acest mit al printului neamt este contrafacut: neamtul e roman de-al nostru, iar titlul de print(dobandit corect sau nu) este prea recent ca sa insemne ceva.
Mai mult, citind interviul constat ca printul Karl Friedrich priveste conducerea casei de Hohenzollern exact ca pe conducerea unei companii. Evalueaza posibile situatii favorabile, ia masuri impotriva celor care, crede el, au incalcat termenii licentei si ii izoleaza pe cei care provoaca un deficit de imagine companiei. El nu are nici un pic de prietenie pentru ramura romaneasca a familiei, o priveste ca pe o filiala care, in ultima vreme, n-a generat profitul scontat. De altfel, intrebat de ce n-a intrat in politica, el declara: “Aş fi intrat cu plăcere, dar ca prim născut am datoria să păstrez tradiţia familiei noastre. Politica şi afacerile sunt două domenii care nu se împacă.” Este acesta singurul mod in care o familie princiara mai poate sa fie condusa astazi? Poate ca da. Insa nu uitati, voi cei care asteptati marea cu sarea de la un candidat la presedintie, numai pentru ca este membru al unei familii princiare: aceasta este o companie, si companiile nu-si permit sa aiba scrupule. Ratiunea lor de a exista este profitul si, in virtutea ei, calca totul in picioare, chiar si aspiratiile unei tari mici, de la marginea Europei.
Pai in primul rand sa ne mire ca Mihai a cerut si ca Friedrich Wilhelm a acceptat (chiar daca, potrivit legilor statului german, nu se mai pot acorda titluri nobiliare pe teritoriul sau)? Nu stiu cine si-a imaginat ca principii sunt niste modele de moralitate sau ca ei nu mananca usturoi si nici gura nu le miroase, insa istoria contrazice flagrant astfel de imagini. Nepotismul este nu numai un standard in cercurile aristocratice, ba chiar un element central, din moment ce mezaliantele nu sunt incurajate.
Apoi, ce a castigat in ochii nostri Radu Duda o data cu primirea titlului de principe, si ce ar pierde o data cu eventuala sa retragere? Ar deveni el brusc mai scund, mai prost sau mai necinstit? Nici vorba. Am mai vorbit despre lipsurile lui – au ele vreo legatura cu starea lui de print sau de actor? Nicidecum. Cu sau fara palarie, el ramane aceeasi Marie pe care-o stim, iar daca mai speram, ca in 1866, ca o data cu “printul” Duda va patrunde in tara acea noblete a numelui pe care-l poarta, acea intransigenta nemteasca, ne inselam amarnic. Fiindca totul in acest mit al printului neamt este contrafacut: neamtul e roman de-al nostru, iar titlul de print(dobandit corect sau nu) este prea recent ca sa insemne ceva.
Mai mult, citind interviul constat ca printul Karl Friedrich priveste conducerea casei de Hohenzollern exact ca pe conducerea unei companii. Evalueaza posibile situatii favorabile, ia masuri impotriva celor care, crede el, au incalcat termenii licentei si ii izoleaza pe cei care provoaca un deficit de imagine companiei. El nu are nici un pic de prietenie pentru ramura romaneasca a familiei, o priveste ca pe o filiala care, in ultima vreme, n-a generat profitul scontat. De altfel, intrebat de ce n-a intrat in politica, el declara: “Aş fi intrat cu plăcere, dar ca prim născut am datoria să păstrez tradiţia familiei noastre. Politica şi afacerile sunt două domenii care nu se împacă.” Este acesta singurul mod in care o familie princiara mai poate sa fie condusa astazi? Poate ca da. Insa nu uitati, voi cei care asteptati marea cu sarea de la un candidat la presedintie, numai pentru ca este membru al unei familii princiare: aceasta este o companie, si companiile nu-si permit sa aiba scrupule. Ratiunea lor de a exista este profitul si, in virtutea ei, calca totul in picioare, chiar si aspiratiile unei tari mici, de la marginea Europei.
miercuri, 10 iunie 2009
Deliciile banalitatii
Stiti care este cea mai vanduta serie de jocuri electronice din istorie? Va vad schitand din buze “Warcraft”, “Starcraft”, “Myst”, “Halo”… Nici vorba!... Incercati mai degraba “The Sims”. Impreuna, cele vreo zece jocuri si expansion pack-uri din serie s-au vandut pe glob in peste 100 milioane de exemplare, iar lansarea lui The Sims 3, petrecuta la inceputul lui iunie, in plina criza, s-a dovedit a fi cea mai de succes lansare de joc din toate timpurile. Care este secretul acestor jocuri?
Aparent, goana dupa banalitate. Marea majoritate a jocurilor te pun in pielea unui erou medieval, a unui detectiv, pilot de vanatoare, imparat, strateg, maestru de arte martiale, simuleaza actiunea dezlantuita, riscul si adrenalina, in vreme ce The Sims simuleaza… banalitatea. In Sims nu mimezi ca esti altcineva, ci mimezi ca esti tu insuti, intr-un context social putin variat. In Sims nu ucizi, nu colectezi comori, nu sari de pe cladiri inalte, ci mergi la piata, te ingrijesti de toaleta cainelui si incerci sa-i faci ochi dulci vecinului de peste drum. Nu intamplator, majoritatea jucatorilor de Sims sunt femei. De ce? Fiindca statistic vorbind, daca pe barbati ii atragi cu pistoale si violenta, pe femei le atragi speculand despre relatii, camin si dinamica sociala. Pe undeva, succesul incredibil al francizei este asemanator cu succesul fulminant al telenovelelor(sau soap opera), atat in Romania cat si in lume. Argumentul folosit uneori de aparatorii(aparatoarele, mai ales) telenovelelor era: “Pai da’ totul e ca-n viata!” Si acelasi lucru se aplica si la Sims. Sunt probabil doua componente ale succesului. Mai intai un anume grad de narcisism, care te face sa fii interesat de propria-ti imagine in oglinda – in acest caz intr-un joc sau intr-un serial cu “persoane reale, ca-n viata”. Apoi, plauzibilitatea. Depinde de imaginatia fiecaruia ca un anume context sau personaj sa fie plauzibil, si ca atare capabil sa ne declanseze empatia. Pentru cineva cu suflet de copil zborul in spinarea unui dragon este si credibil, si nostim. Pentru un rob al realitatii in schimb, intreaga chestiune scartaie: in primul rand nu se poate zbura cu viteza aia, apoi, de fapt, nici nu exista dragoni, si in plus, de ce trebuie sa atingi bilele alea stralucitoare in vreme ce zbori si cum de atarna ele in aer? Povestea e compromisa, empatia e zero. Pe un astfel de personaj il momesti fie cu niste tabele in Excel, fie cu ultimul expansion pack din Sims, in care totul respecta mecanica vietii de zi cu zi, plantele se usuca daca nu le uzi, copilul urla daca nu-i cumperi jucarii, iar televizoarele cu plasma costa bani buni pentru care trebuie sa te duci la serviciu.
Ah, deliciile banalitatii!...
Aparent, goana dupa banalitate. Marea majoritate a jocurilor te pun in pielea unui erou medieval, a unui detectiv, pilot de vanatoare, imparat, strateg, maestru de arte martiale, simuleaza actiunea dezlantuita, riscul si adrenalina, in vreme ce The Sims simuleaza… banalitatea. In Sims nu mimezi ca esti altcineva, ci mimezi ca esti tu insuti, intr-un context social putin variat. In Sims nu ucizi, nu colectezi comori, nu sari de pe cladiri inalte, ci mergi la piata, te ingrijesti de toaleta cainelui si incerci sa-i faci ochi dulci vecinului de peste drum. Nu intamplator, majoritatea jucatorilor de Sims sunt femei. De ce? Fiindca statistic vorbind, daca pe barbati ii atragi cu pistoale si violenta, pe femei le atragi speculand despre relatii, camin si dinamica sociala. Pe undeva, succesul incredibil al francizei este asemanator cu succesul fulminant al telenovelelor(sau soap opera), atat in Romania cat si in lume. Argumentul folosit uneori de aparatorii(aparatoarele, mai ales) telenovelelor era: “Pai da’ totul e ca-n viata!” Si acelasi lucru se aplica si la Sims. Sunt probabil doua componente ale succesului. Mai intai un anume grad de narcisism, care te face sa fii interesat de propria-ti imagine in oglinda – in acest caz intr-un joc sau intr-un serial cu “persoane reale, ca-n viata”. Apoi, plauzibilitatea. Depinde de imaginatia fiecaruia ca un anume context sau personaj sa fie plauzibil, si ca atare capabil sa ne declanseze empatia. Pentru cineva cu suflet de copil zborul in spinarea unui dragon este si credibil, si nostim. Pentru un rob al realitatii in schimb, intreaga chestiune scartaie: in primul rand nu se poate zbura cu viteza aia, apoi, de fapt, nici nu exista dragoni, si in plus, de ce trebuie sa atingi bilele alea stralucitoare in vreme ce zbori si cum de atarna ele in aer? Povestea e compromisa, empatia e zero. Pe un astfel de personaj il momesti fie cu niste tabele in Excel, fie cu ultimul expansion pack din Sims, in care totul respecta mecanica vietii de zi cu zi, plantele se usuca daca nu le uzi, copilul urla daca nu-i cumperi jucarii, iar televizoarele cu plasma costa bani buni pentru care trebuie sa te duci la serviciu.
Ah, deliciile banalitatii!...
marți, 9 iunie 2009
Tot despre porci, saracii
In cursul zilei de ieri s-au depasit, la nivelul intregului glob, 25000 de cazuri de febra porcina. Si totusi, exista inca persoane optimiste, care considera cifra neinsemnata. Sunt aceleasi persoane care, acum mai putin de doua luni, spuneau ca epidemia nu va depasi granitele Mexicului. Aceleasi persoane care, acum o luna de zile, afirmau pline de optimism ca 1000 de cazuri nu sunt chiar asa de multe. Persoane care nu stiu mare lucru despre mecanismele si viteza de propagare a unei epidemii.
Aritmetica este partea cea mai simpla a matematicii, si totusi adeseori nu reusim sa “simtim” unele din consecintele ei. Va amintiti de povestea inventatorului jocului de sah? Cel care, intrebat fiind de regele persan caruia ii daruise inventia sa ce doreste in schimb, i-a spus ca vrea sa fie platit in orez, dupa urmatoarea regula: pentru prima patratica a tablei de sah, sa primeasca o boaba, pentru a doua, doua boabe, si tot asa, cantitatea sa se dubleze pentru fiecare noua patratica a tablei. O evaluare mentala rapida i-a dat regelui motive de optimism: inventatorul era mai prost decat parea, iar el va scapa cu o nimica toata! Si totusi nu s-a intamplat asa, fiindca, atunci cand s-a trecut la calcule, s-a descoperit ca daca pentru prima patratica omul avea sa primeasca o boaba, pentru a doua doua, patru pentru a treia, opt pentru a patra(suna bine inca, nu?), 16 pentru a cincea, 32 pentru a sasea, 64 pentru a saptea, 128 pentru a opta, 256 pentru a noua, 512 pentru a zecea, 1024 pentru a unsprezecea, sarind putin, pentru a saisprezecea premiul era de 32768 boabe(parca ceva nu mai e in regula!?!...), si, ca sa nu mai lungim povestea, pentru cea de-a saizeci si patra patratica, regele ii va datora inventatorului(unii sustin ca acesta ar fi fost insusi Zarathustra) 9223372036854775808 boabe de orez. Ca sa fiu tipicar folosesc Wolfram Alpha si descopar ca greutatea medie a unui bob de orez este de 65 de miligrame, ceea ce inseamna ca pentru cea de pe urma patratica, si numai pentru ea, regele urma sa-I dea inventatorului greutatea modica de 599519182395 tone de orez, adica, fiindca regii, se stie, sunt generosi, 600 de miliarde de tone. (aparent productia anuala de orez a Chinei este cam 185 milioane de tone :))
Sa revenim la oile, adica la porcii nostri. In general se considera ca o epidemie are trei stadii majore: stabilire, raspandire si persistenta. Sa consideram numai cifra de acum o luna si cea de azi, si sa presupunem ca epidemia nu a intrat inca in faza de persistenta(plafonare). Intr-o luna numarul cazurilor confirmate a crescut de douazeci si cinci de ori! Pastrand ritmul, in inca o luna, adica pe 9 iulie, numarul cazurilor ar fi de 625000. Un posibil vaccin a fost pronosticat pentru luna august, hai sa zicem ca dupa data de de 9, cand, conform aceleiasi reguli simple, numarul cazurilor ar fi de peste 15 milioane!!! Daca vaccinul mai intarzie inca o luna, vorbim despre aproape 400 de milioane de cazuri, ceea ce reprezinta a cincisprezecea parte din populatia globului!... Inca o luna si tot globul sufera de H1N1!... Nu vreau sa spun ca asa o sa se intample, fiindca sunt prea multi factori care influenteaza viteza de propagare a epidemiei, insa simplul fapt ca din aplicarea unei legi aritmetice simple, bazate pe viteza actuala, rezulta ca in patru luni toata populatia globului ar fi infectata, numai motive de optimism nu avem!...
A stranutat cineva? Hai noroc!
Update(miercuri dimineata, ora Brisbane): se pare ca Organizatia Mondiala a Sanatatii urmeaza sa dea presei azi un comunicat prin care se constata statutul de pandemie al febrei porcine. Situatia e albastra si prezinta picatele...
Aritmetica este partea cea mai simpla a matematicii, si totusi adeseori nu reusim sa “simtim” unele din consecintele ei. Va amintiti de povestea inventatorului jocului de sah? Cel care, intrebat fiind de regele persan caruia ii daruise inventia sa ce doreste in schimb, i-a spus ca vrea sa fie platit in orez, dupa urmatoarea regula: pentru prima patratica a tablei de sah, sa primeasca o boaba, pentru a doua, doua boabe, si tot asa, cantitatea sa se dubleze pentru fiecare noua patratica a tablei. O evaluare mentala rapida i-a dat regelui motive de optimism: inventatorul era mai prost decat parea, iar el va scapa cu o nimica toata! Si totusi nu s-a intamplat asa, fiindca, atunci cand s-a trecut la calcule, s-a descoperit ca daca pentru prima patratica omul avea sa primeasca o boaba, pentru a doua doua, patru pentru a treia, opt pentru a patra(suna bine inca, nu?), 16 pentru a cincea, 32 pentru a sasea, 64 pentru a saptea, 128 pentru a opta, 256 pentru a noua, 512 pentru a zecea, 1024 pentru a unsprezecea, sarind putin, pentru a saisprezecea premiul era de 32768 boabe(parca ceva nu mai e in regula!?!...), si, ca sa nu mai lungim povestea, pentru cea de-a saizeci si patra patratica, regele ii va datora inventatorului(unii sustin ca acesta ar fi fost insusi Zarathustra) 9223372036854775808 boabe de orez. Ca sa fiu tipicar folosesc Wolfram Alpha si descopar ca greutatea medie a unui bob de orez este de 65 de miligrame, ceea ce inseamna ca pentru cea de pe urma patratica, si numai pentru ea, regele urma sa-I dea inventatorului greutatea modica de 599519182395 tone de orez, adica, fiindca regii, se stie, sunt generosi, 600 de miliarde de tone. (aparent productia anuala de orez a Chinei este cam 185 milioane de tone :))
Sa revenim la oile, adica la porcii nostri. In general se considera ca o epidemie are trei stadii majore: stabilire, raspandire si persistenta. Sa consideram numai cifra de acum o luna si cea de azi, si sa presupunem ca epidemia nu a intrat inca in faza de persistenta(plafonare). Intr-o luna numarul cazurilor confirmate a crescut de douazeci si cinci de ori! Pastrand ritmul, in inca o luna, adica pe 9 iulie, numarul cazurilor ar fi de 625000. Un posibil vaccin a fost pronosticat pentru luna august, hai sa zicem ca dupa data de de 9, cand, conform aceleiasi reguli simple, numarul cazurilor ar fi de peste 15 milioane!!! Daca vaccinul mai intarzie inca o luna, vorbim despre aproape 400 de milioane de cazuri, ceea ce reprezinta a cincisprezecea parte din populatia globului!... Inca o luna si tot globul sufera de H1N1!... Nu vreau sa spun ca asa o sa se intample, fiindca sunt prea multi factori care influenteaza viteza de propagare a epidemiei, insa simplul fapt ca din aplicarea unei legi aritmetice simple, bazate pe viteza actuala, rezulta ca in patru luni toata populatia globului ar fi infectata, numai motive de optimism nu avem!...
A stranutat cineva? Hai noroc!
Update(miercuri dimineata, ora Brisbane): se pare ca Organizatia Mondiala a Sanatatii urmeaza sa dea presei azi un comunicat prin care se constata statutul de pandemie al febrei porcine. Situatia e albastra si prezinta picatele...
luni, 8 iunie 2009
Divide et impera
Traditional, expresia latina din titlu este tradusa “Dezbina si stapaneste”. Ce va propun eu astazi – dupa alegerile euro-parlamentare – este o noua traducere, valida din punct de vedere semantic insa foarte diferita ca sens, anume “Imparte si stapaneste”. Fiindca, in definitiv, asta a facut PDL-ul, magistral dirijat de catre Traian Basescu. Fiica sa Elena a iesit in evidenta printr-o declaratie de fronda, si-a dat demisia din partid “din corectitudine”, a continuat sa tulbure apele politicii cu declaratii variind intre interesant, irelevant si imbecil, reusind totusi sa convinga peste 4% din populatie ca are potential de parlamentar european, dupa care, cu voturile in buzunar, a decis sa se intoarca frumos in PDL. Odisee? Nici vorba. Lectie de scoala de strategie politica, mai degraba. In cifre, PSD-ul a castigat euro-parlamentarele. In realitate, cu ajutorul tangent al Elenei Basescu, PDL-ul a reusit insa sa stranga mai multe voturi. Fiindca Elena a fost nada aruncata nehotaratilor, dezamagitilor, celor care au ajuns la vot din intamplare fiindca sectia de votare se afla peste drum de carciuma. Voturile au fost pescuite si apoi, cu minciocul politic, aduse inapoi la PDL.
Nu va asteptati ca asta sa fie ultimul truc din maneca lui Basescu. Nu, unul si mai interesant, pe care si l-a rezervat pentru alegerile prezidentiale, incepe cu declaratii de genul “nu stiu daca voi candida, nu ma luati in considerare in sondaje samd”. Nimeni in toate mintile nu crede in adevarul lor. Insa din pacate ponderea alegatorilor(sau chiar a contracandidatilor) nu se inscrie in aceasta categorie. Reactiile sunt variate: unii se relaxeaza, altii isi redirectioneaza tunurile catre ceilalti candidati, ignorandu-l pe Basescu. Revenim la expresia din titlu si la intelesul ei standard: “Dezbina si stapaneste”. In vremea asta “indecisul” prezidential sta cuminte la cutiuta, departe de baia de noroi in care se balacesc ceilalti, iar la momentul potrivit iese la rampa si isi anunta publicului scarbit si dezamagit decizia salvatoare de a candida totusi. Sarbatoare nationala, pupat Piata Endependenti. Zau asa, mai eficient decat pescuitul cu dinamita.
Nu va asteptati ca asta sa fie ultimul truc din maneca lui Basescu. Nu, unul si mai interesant, pe care si l-a rezervat pentru alegerile prezidentiale, incepe cu declaratii de genul “nu stiu daca voi candida, nu ma luati in considerare in sondaje samd”. Nimeni in toate mintile nu crede in adevarul lor. Insa din pacate ponderea alegatorilor(sau chiar a contracandidatilor) nu se inscrie in aceasta categorie. Reactiile sunt variate: unii se relaxeaza, altii isi redirectioneaza tunurile catre ceilalti candidati, ignorandu-l pe Basescu. Revenim la expresia din titlu si la intelesul ei standard: “Dezbina si stapaneste”. In vremea asta “indecisul” prezidential sta cuminte la cutiuta, departe de baia de noroi in care se balacesc ceilalti, iar la momentul potrivit iese la rampa si isi anunta publicului scarbit si dezamagit decizia salvatoare de a candida totusi. Sarbatoare nationala, pupat Piata Endependenti. Zau asa, mai eficient decat pescuitul cu dinamita.
vineri, 5 iunie 2009
Graffiti
Totul a inceput cu picturile rupestre. Ne putem imagina doi pletosi oameni de Cromagnon, adolescenti, ramasi in pestera atunci cand restul tribului e plecat la vanatoare; unul agitandu-si spray-ul cu vopsea ocru, pe baza de argila, pregatindu-se sa deseneze conturul unui bizon(asa, mai stilizat, ca e arta moderna), iar celalalt stand de sase ca sa nu ii prinda cineva mazgalind peretii salii comune. Discipolul lui Michelangelo care a fost insarcinat de catre papa sa acopere organele genitale ale personajelor Genezei trebuie sa se fi simtit la fel de vinovat in vreme ce, sus pe schele, desena sute de perechi de pantaloni scurti.
In timpurile noastre cel mai mult a evoluat mesajul, acest putand sa fie orice incepand cu arta figurativa, continuand cu instructiuni de uz general(“Loc de dat cu capul”) si buletine de stiri(“Elena Basescu sux”, “Rock is dead”, “Gina e cea mai buna!”) si terminand cu fragmente de pamflet politic(“Jos PSD!”, “Sunte-ti o tara de cacanari”) sau sportiv(“Rapidu la oase!”, “Huo cainii, sa vina hingherii!”). Cel mai adesea insa este o combinatie intre cartea de telefon si Top 10 MTV(“Gicu”, “LAE”, “Edy”, “Ultrasii”, “Parazitii”, “Motorhead”, “Shakira”)
Imi amintesc de vremurile cand lucratorii de la metroul bucurestean erau intr-o lupta continua cu graficienii interlopi care mazgaleau noapte de noapte garniturile de metrou. E adevarat ca metroul circula pe sine si ca nu are prea multe optiuni in materie de miscare, insa tot e util ca macar conductorul sa-si dea seama cand a intrat in statie. Baietii cu graffiti-urile aveau alte opinii, asa ca deseori isi pozitionau operele de arta fix pe geamurile cabinei. Insa Romania nu este singura tara in care graffiti-urile sunt scapate de sub control. Prima oara cand am trecut cu trenul prin Budapesta, acum vreo doisprezece ani, am putut admira o data cu intrarea trenului in triajul Keleti, kilometri intregi de graffiti-uri unguresti. Trenuri pictate de la cap la coada(exceptand totusi cabinele) am vazut ocazional si aici in Brisbane. Vitrina unui magazin complet acoperita de toate culorile curcubeului am vazut si in Praga. Exista insa orase in care autoritatile stiu sa colaboreze cu graficieni talentati, punandu-le acestora la dispozitie ziduri, garduri, cutiile transformatoarelor electrice etc. Desigur, adevarata indeletnicire a graffiti-ului se desfasoara in ilegalitate, noaptea, sub amenintarea politiei, iar cei care accepta sa lucreze in altfel de conditii sunt tradatori ai nobilei arte, afirma altii, ramura clandestina(dar nobila) a tagmei. Si profita de orice ocazie ca sa completeze in mod creativ orice alta forma de afisaj care le face competitie: graffiti-uri legale, panouri publicitare, bannere electorale, firme, vitrine.
Ce mi-a inspirat acest articol? O colectie de graffiti-uri descoperita pe Internet, unele dintre ele absolut senzationale. Bucurati-va si voi de ele: http://www.smashingmagazine.com/2009/05/06/40-stunning-and-creative-graffiti-artworks/
Sa aveti un weekend placut si nu uitati sa votati duminica pentru Elena Basescu! :)
In timpurile noastre cel mai mult a evoluat mesajul, acest putand sa fie orice incepand cu arta figurativa, continuand cu instructiuni de uz general(“Loc de dat cu capul”) si buletine de stiri(“Elena Basescu sux”, “Rock is dead”, “Gina e cea mai buna!”) si terminand cu fragmente de pamflet politic(“Jos PSD!”, “Sunte-ti o tara de cacanari”) sau sportiv(“Rapidu la oase!”, “Huo cainii, sa vina hingherii!”). Cel mai adesea insa este o combinatie intre cartea de telefon si Top 10 MTV(“Gicu”, “LAE”, “Edy”, “Ultrasii”, “Parazitii”, “Motorhead”, “Shakira”)
Imi amintesc de vremurile cand lucratorii de la metroul bucurestean erau intr-o lupta continua cu graficienii interlopi care mazgaleau noapte de noapte garniturile de metrou. E adevarat ca metroul circula pe sine si ca nu are prea multe optiuni in materie de miscare, insa tot e util ca macar conductorul sa-si dea seama cand a intrat in statie. Baietii cu graffiti-urile aveau alte opinii, asa ca deseori isi pozitionau operele de arta fix pe geamurile cabinei. Insa Romania nu este singura tara in care graffiti-urile sunt scapate de sub control. Prima oara cand am trecut cu trenul prin Budapesta, acum vreo doisprezece ani, am putut admira o data cu intrarea trenului in triajul Keleti, kilometri intregi de graffiti-uri unguresti. Trenuri pictate de la cap la coada(exceptand totusi cabinele) am vazut ocazional si aici in Brisbane. Vitrina unui magazin complet acoperita de toate culorile curcubeului am vazut si in Praga. Exista insa orase in care autoritatile stiu sa colaboreze cu graficieni talentati, punandu-le acestora la dispozitie ziduri, garduri, cutiile transformatoarelor electrice etc. Desigur, adevarata indeletnicire a graffiti-ului se desfasoara in ilegalitate, noaptea, sub amenintarea politiei, iar cei care accepta sa lucreze in altfel de conditii sunt tradatori ai nobilei arte, afirma altii, ramura clandestina(dar nobila) a tagmei. Si profita de orice ocazie ca sa completeze in mod creativ orice alta forma de afisaj care le face competitie: graffiti-uri legale, panouri publicitare, bannere electorale, firme, vitrine.
Ce mi-a inspirat acest articol? O colectie de graffiti-uri descoperita pe Internet, unele dintre ele absolut senzationale. Bucurati-va si voi de ele: http://www.smashingmagazine.com/2009/05/06/40-stunning-and-creative-graffiti-artworks/
Sa aveti un weekend placut si nu uitati sa votati duminica pentru Elena Basescu! :)
joi, 4 iunie 2009
Cele doua jumatati ale paharului
Este romanul optimist de felul lui? Este pesimist?... Nu cred ca se poate raspunde afirmativ la vreuna din aceste intrebari. Cred ca suntem alternativ si una si alta. Poate ca in definitiv tine de temperamentul nostru de latini si de balcanici, sau de spatiul de dealuri si vai despre care spunea Blaga ca ne caracterizeaza. Altii, sobrii anglo-saxoni sau patimasii slavi, par sa aiba o anumita constanta in atitudinea fata de viata; pentru noi singura constanta este oscilatia.
Exemplul care mi-a amintit de aceasta perpetua pendulare a romanului a fost aventura recenta a Soranei Carstea la Roland Garros. Am pornit prin a nu astepta mare lucru de la acest turneu, insa atat Sorana cat si Victor Hanescu ne-au produs surpriza placute eliminand adversari mult mai bine cotati inca din primele tururi. Apoi, in optimi, Victor a fost eliminat; Sorana, in schimb, a mai depasit un obstacol serios, moment in care toti am explodat de entuziasm. Peste noapte, Sorana a devenit eroina tuturor ziarelor. Parintii ei, vecinii, cu totii au reusit sa fure un pic din gloria ei, dand declaratii si simtindu-se importanti. Ea insasi a declarat intr-un interviu ca doreste sa devina numarul unu mondial. Nici mai mult, nici mai putin!... In Prosport, s-a organizat printre cititori un sondaj cu privire la sansele Soranei in turneu. Cand am privit eu rezultatele, 46% din respondenti decisesera ca Sorana va castiga turneul, si numai vreo 11% anticipasera ca va fi eliminata in sferturi. 46%!!! Ori sunt eu desincronizat, ori cineva confunda verbul “a crede” cu verbul “a spera”, ori poporul roman este unul dintre cele mai optimiste de pe suprafata Pamantului!... Insa n-a fost sa fie. Sorana a fost infranta in sferturi. Dur. Echivalentul prabusirii lui Icar din ceruri, atunci cand ceara cu care isi lipise aripile a prins sa se topeasca. Am fost din nou pe site-ul Prosportului si am intalnit comentariile acelor cititori care cu o zi inainte o considerasera pe Sorana zeita capabila sa spulbere orice adversara si sa castige Roland Garros-ul. Remarci amare, critici taioase, pronosticuri sumbre cu privire la viitorul Soranei. Pesimism usturator. Ce se intamplase intre timp? Un meci slab, in care Sorana se comportase ca o biata muritoare. Insa in sufletele celorlalti ceva basculase, ceva atat de fundamental incat transformase viitorul roz intr-o distopie populata de cosmaruri.
Nu e singurul exemplu: in politica suntem deseori la fel. Ne entuziasmam iute, credem verzi si uscate indrugate de vreun mesia de provincie, juram pe poala vesmantului sau, pentru ca la distanta de numai cateva luni sa bombanim posaci ca asa hoti nu s-au mai vazut, ca toata tara e blestemata si ca nu vom mai iesi nicicand din mocirla. Azi suntem fanfaronii lui Caragiale, maine depresivii lui Camil Petrescu. Suntem pripiti in a ne evalua situatia. Vine un antrenor nou la o echipa de fotbal, castiga doua meciuri si toate ziarele declara ca totul s-a schimbat, ca echipa e de nerecunoscut. Mai trece putin timp si echipa pierde doua meciuri – “Catastrofa” titreaza ziarele, criza interna, revolta si cate si mai cate. Mai mult, antrenorul cu pricina are toate sansele sa fie demis, pentru ca a pierdut DOUA MECIURI.
Viata noastra se desfasoara pe o sinusoida. Indiferent de context, ardem cu flacara mare si ne consumam repede. Iar daca azi suntem pesimisti si vedem totul in negru, nu-i nimic. Maine vom descoperi un nou erou, o noua zeita, un nou prilej de sarbatoare.
Exemplul care mi-a amintit de aceasta perpetua pendulare a romanului a fost aventura recenta a Soranei Carstea la Roland Garros. Am pornit prin a nu astepta mare lucru de la acest turneu, insa atat Sorana cat si Victor Hanescu ne-au produs surpriza placute eliminand adversari mult mai bine cotati inca din primele tururi. Apoi, in optimi, Victor a fost eliminat; Sorana, in schimb, a mai depasit un obstacol serios, moment in care toti am explodat de entuziasm. Peste noapte, Sorana a devenit eroina tuturor ziarelor. Parintii ei, vecinii, cu totii au reusit sa fure un pic din gloria ei, dand declaratii si simtindu-se importanti. Ea insasi a declarat intr-un interviu ca doreste sa devina numarul unu mondial. Nici mai mult, nici mai putin!... In Prosport, s-a organizat printre cititori un sondaj cu privire la sansele Soranei in turneu. Cand am privit eu rezultatele, 46% din respondenti decisesera ca Sorana va castiga turneul, si numai vreo 11% anticipasera ca va fi eliminata in sferturi. 46%!!! Ori sunt eu desincronizat, ori cineva confunda verbul “a crede” cu verbul “a spera”, ori poporul roman este unul dintre cele mai optimiste de pe suprafata Pamantului!... Insa n-a fost sa fie. Sorana a fost infranta in sferturi. Dur. Echivalentul prabusirii lui Icar din ceruri, atunci cand ceara cu care isi lipise aripile a prins sa se topeasca. Am fost din nou pe site-ul Prosportului si am intalnit comentariile acelor cititori care cu o zi inainte o considerasera pe Sorana zeita capabila sa spulbere orice adversara si sa castige Roland Garros-ul. Remarci amare, critici taioase, pronosticuri sumbre cu privire la viitorul Soranei. Pesimism usturator. Ce se intamplase intre timp? Un meci slab, in care Sorana se comportase ca o biata muritoare. Insa in sufletele celorlalti ceva basculase, ceva atat de fundamental incat transformase viitorul roz intr-o distopie populata de cosmaruri.
Nu e singurul exemplu: in politica suntem deseori la fel. Ne entuziasmam iute, credem verzi si uscate indrugate de vreun mesia de provincie, juram pe poala vesmantului sau, pentru ca la distanta de numai cateva luni sa bombanim posaci ca asa hoti nu s-au mai vazut, ca toata tara e blestemata si ca nu vom mai iesi nicicand din mocirla. Azi suntem fanfaronii lui Caragiale, maine depresivii lui Camil Petrescu. Suntem pripiti in a ne evalua situatia. Vine un antrenor nou la o echipa de fotbal, castiga doua meciuri si toate ziarele declara ca totul s-a schimbat, ca echipa e de nerecunoscut. Mai trece putin timp si echipa pierde doua meciuri – “Catastrofa” titreaza ziarele, criza interna, revolta si cate si mai cate. Mai mult, antrenorul cu pricina are toate sansele sa fie demis, pentru ca a pierdut DOUA MECIURI.
Viata noastra se desfasoara pe o sinusoida. Indiferent de context, ardem cu flacara mare si ne consumam repede. Iar daca azi suntem pesimisti si vedem totul in negru, nu-i nimic. Maine vom descoperi un nou erou, o noua zeita, un nou prilej de sarbatoare.
miercuri, 3 iunie 2009
Arta contra tehnica
Fiindca ieri m-am jucat cu cateva concepte marginale ale fotografiei, foarte utile in incercarea de a castiga o competitie fotografica insa in definitiv nimic mai mult decat niste trucuri, hai sa fac pasul cel mare si sa vorbesc putin despre adevarata valoare dintr-o opera artistica. Fiindca nu scriu un eseu si nici nu planuiesc sa umplu cateva pagini bune ma voi limita la cateva observatii esentiale si voi face deseori referiri – din nou – la domeniul fotografic.
Am intalnit deseori, in conversatii despre o opera de arta, confuzia intre arta si tehnica. Fara indoiala, cele doua sunt strans legate, si totusi fundamental diferite. Tehnica este un mijloc, in vreme ce arta este un produs. Tehnica este un parametru cantitativ, exprimat printr-un numar de metode care pot fi stapanite. Arta este un concept calitativ, legat de puterea de transfigurare, de imbogatire a realitatii, de impact asupra emotivitatii umane. Pentru a produce arta tehnica este nemaipomenit de utila, insa nu absolut necesara. Invers, tehnica poate fi folosita pentru a genera arta, insa nu exista vreo garantie in acest sens. Ca sa coboram putin din nori voi apela iar la fotografie: o camera de circulatie, instalata intr-o intersectie, va face poze clare, fidele realitatii, stapanind in mod evident un numar de tehnici(reglarea corecta a expunerii, a focusului etc) care i-au fost programate, insa nimeni nu incearca sa numeasca asta arta. Pe de alta parte pictura naiva intalnita pe peretii pesterilor de la Lascaux sau Altamira, intrebuintand un minimum de arsenal tehnic, reuseste sa trezeasca in sufletul privitorului o emotie speciala; ocazional ea atinge nivelul de arta. Tehnica lipsita de sclipire este mestesug; atunci unde poate fi trasata granita dintre mestesug si arta? Un raspuns interesant l-au dat dadaistii si suprarealistii inceputului de secol XX, experimentand cu metode noi de a produce arta. Una dintre metodele lor preferate era colajul, atat fotografic cat si literar. Ipoteza pe care o propuneau ei era aceea ca, utilizand bucati de fotografii sau fragmente de fraze combinate in mod aleator, ei genereaza una dintre multiplele viziuni disponibile asupra realitatii; privind-o ar fi ca si cum ai privi realitatea printr-o pereche de ochelari alesi la intamplare. Este aceasta arta? Raspunsul nu e clar, deoarece subiectivitatea umana nu este deloc implicata in geneza produsului. Cheia poate fi faptul ca publicul privitor era constient de tehnica folosita si de manifestul celor care au aplicat-o. Asta insa cu greu poate fi aplicabil in zilele noastre, in care o opera de arta este livrata instant, prin intermediul televizorului, calculatorului sau al unei reviste, si in care privitorul/ascultatorul este rareori dispus sa intreprinda acea calatorie anevoioasa de cunoastere a artistului, a opiniei sale despre lume si a modului in care propune el descifrarea acesteia. In zilele noastre talcul operei de arta trebuie sa poata fi accesibil fara cifru. Ca mesajul operei este sau nu clar conteaza mai putin, important este ca el sa se auda. Atunci cand auzim un tipat de spaima conteaza prea putin daca el este in romaneste sau in finlandeza. Adevarul universal pe care-l poarta ajunge rapid la destinatie.
Raportul dintre arta si tehnica a evoluat mult in zilele noastre. Fiindca acum, in conditiile in care trebuie sa producem arta care “agata” rapid, tehnica sare binevoitoare in ajutor. Educatia are si ea un rol: oricine cunoaste cateva opere de arta, stie precis ca sunt opere de arta fiindca asa i s-a spus, si cunoaste de asemenea o serie de conventii fixate de aceste opere de arta. Ca sa-si simplifice demersul si sa micsoreze distanta pana la sufletul publicului, artistul apeleaza la aceste sabloane in constructia propriei sale opere, si asta tine tot de tehnica. Revenind la fotografie, perspectiva, incadrarea, regula lui 1/3, expunerea, efectul de “bokeh”, toate sunt asemenea sabloane menite sa simplifice receptarea mesajului fotografiei. Suntem obisnuiti ca ele sa fie acolo fara ca noi sa le observam, ne gadila in mod placut simturile, insa daca ele lipsesc asta nu refuza fotografiei posibilul statut de arta.
Tehnica este arcul care lanseaza sageata; arta este varful acestei sageti, in masura in care reuseste sa se infiga in carnea moale a spiritului nostru. Zilnic, nenumarate sageti zboara catre noi, insa rareori reuseste cate una sa ne strapunga platosa de indiferenta, graba, oboseala, obtuzitate. De fiecare data cand asa ceva se intampla, in noi inmugureste insa ceva neasemuit de frumos, spontan si lipsit de egoism. Acea sageata, si numai ea, poate fi numita Arta.
Am intalnit deseori, in conversatii despre o opera de arta, confuzia intre arta si tehnica. Fara indoiala, cele doua sunt strans legate, si totusi fundamental diferite. Tehnica este un mijloc, in vreme ce arta este un produs. Tehnica este un parametru cantitativ, exprimat printr-un numar de metode care pot fi stapanite. Arta este un concept calitativ, legat de puterea de transfigurare, de imbogatire a realitatii, de impact asupra emotivitatii umane. Pentru a produce arta tehnica este nemaipomenit de utila, insa nu absolut necesara. Invers, tehnica poate fi folosita pentru a genera arta, insa nu exista vreo garantie in acest sens. Ca sa coboram putin din nori voi apela iar la fotografie: o camera de circulatie, instalata intr-o intersectie, va face poze clare, fidele realitatii, stapanind in mod evident un numar de tehnici(reglarea corecta a expunerii, a focusului etc) care i-au fost programate, insa nimeni nu incearca sa numeasca asta arta. Pe de alta parte pictura naiva intalnita pe peretii pesterilor de la Lascaux sau Altamira, intrebuintand un minimum de arsenal tehnic, reuseste sa trezeasca in sufletul privitorului o emotie speciala; ocazional ea atinge nivelul de arta. Tehnica lipsita de sclipire este mestesug; atunci unde poate fi trasata granita dintre mestesug si arta? Un raspuns interesant l-au dat dadaistii si suprarealistii inceputului de secol XX, experimentand cu metode noi de a produce arta. Una dintre metodele lor preferate era colajul, atat fotografic cat si literar. Ipoteza pe care o propuneau ei era aceea ca, utilizand bucati de fotografii sau fragmente de fraze combinate in mod aleator, ei genereaza una dintre multiplele viziuni disponibile asupra realitatii; privind-o ar fi ca si cum ai privi realitatea printr-o pereche de ochelari alesi la intamplare. Este aceasta arta? Raspunsul nu e clar, deoarece subiectivitatea umana nu este deloc implicata in geneza produsului. Cheia poate fi faptul ca publicul privitor era constient de tehnica folosita si de manifestul celor care au aplicat-o. Asta insa cu greu poate fi aplicabil in zilele noastre, in care o opera de arta este livrata instant, prin intermediul televizorului, calculatorului sau al unei reviste, si in care privitorul/ascultatorul este rareori dispus sa intreprinda acea calatorie anevoioasa de cunoastere a artistului, a opiniei sale despre lume si a modului in care propune el descifrarea acesteia. In zilele noastre talcul operei de arta trebuie sa poata fi accesibil fara cifru. Ca mesajul operei este sau nu clar conteaza mai putin, important este ca el sa se auda. Atunci cand auzim un tipat de spaima conteaza prea putin daca el este in romaneste sau in finlandeza. Adevarul universal pe care-l poarta ajunge rapid la destinatie.
Raportul dintre arta si tehnica a evoluat mult in zilele noastre. Fiindca acum, in conditiile in care trebuie sa producem arta care “agata” rapid, tehnica sare binevoitoare in ajutor. Educatia are si ea un rol: oricine cunoaste cateva opere de arta, stie precis ca sunt opere de arta fiindca asa i s-a spus, si cunoaste de asemenea o serie de conventii fixate de aceste opere de arta. Ca sa-si simplifice demersul si sa micsoreze distanta pana la sufletul publicului, artistul apeleaza la aceste sabloane in constructia propriei sale opere, si asta tine tot de tehnica. Revenind la fotografie, perspectiva, incadrarea, regula lui 1/3, expunerea, efectul de “bokeh”, toate sunt asemenea sabloane menite sa simplifice receptarea mesajului fotografiei. Suntem obisnuiti ca ele sa fie acolo fara ca noi sa le observam, ne gadila in mod placut simturile, insa daca ele lipsesc asta nu refuza fotografiei posibilul statut de arta.
Tehnica este arcul care lanseaza sageata; arta este varful acestei sageti, in masura in care reuseste sa se infiga in carnea moale a spiritului nostru. Zilnic, nenumarate sageti zboara catre noi, insa rareori reuseste cate una sa ne strapunga platosa de indiferenta, graba, oboseala, obtuzitate. De fiecare data cand asa ceva se intampla, in noi inmugureste insa ceva neasemuit de frumos, spontan si lipsit de egoism. Acea sageata, si numai ea, poate fi numita Arta.
marți, 2 iunie 2009
Psihofotopolitica
Dupa cum va amintiti, mi-am inceput aventura bloggeristica cu un articol inspirat de concursurile de fotografie. Intre timp am constatat ca acestea ofera celui care stie sa priveasca nenumarate lectii cu implicatii mai largi, motiv pentru care, cand si cand, mai revin cu cate un articol. Observatiile mele de astazi se refera la cei care voteaza in aceste concursuri si sunt relevante sau adevarate numai in mod statistic. Iata cateva dintre ele:
• Titlul vinde – in situatii in care am prezentat poze de valoare sau cu tema comparabila cu cele ale altor participanti, m-am detasat de ei multumita titlurilor, la care, fara falsa modestie, ma pricep. Cel care voteaza este cel mai adesea nespecialist si rezoneaza la alti factori decat pura performanta tehnica. Ofera-i o scanteie lirica, un joc de cuvinte, si va retine poza ta.
• Fotografiile alb-negru sunt cool – in ziua de azi suntem bombardati din toate partile de imagini color si a trecut de mult timpul in care fidelitatea tonurilor ne impresiona. Acum colorul este standardul, in vreme ce monocromul a devenit o idiosincrazie si il asociem involuntar cu arta. In plus(si aici nu mai e vorba de un truc) monocromul are meritul de a filtra detaliul deseori nesemnificativ al culorii si a releva esentialul compozitiei. Cu sau fara truc, privitorul simte o conexiune speciala cu pozele alb-negru.
• Pozitia in lista conteaza – este vorba de psihologie elementara, atentia celui care urmareste o lista de imagini ajunge la un moment dat – daca lista este lunga – la saturatie. In aceste conditii el fie renunta sa mai vada lista pana la capat, fie o urmareste, insa o data ce a selectat in prima parte a listei o fotografie favorita, urmatoarele poze nu mai reusesc sa depaseasca pragul liminal si nu mai sunt corect percepute. Rareori am vazut-o castigand, intr-o lista lunga de fotografii, pe cea de la urma. Daca puteti, trimiteti poza din timp ca sa va asigurati ca se afla in partea de sus a listei.
• Frumusetea “agata” repede – cei care voteaza intr-un concurs de portete tind sa identifice frumusetea subiectului cu valoarea fotografiei. Din nou putem reduce asta la psihologie elementara: frumusetea este involuntar tradusa intr-o stare de bine sufletesc, in vreme ce pentru aprecierea urateniei, cat de expresiva ar fi ea, procesul este un pic mai lung si mai intelectual. Intr-un concurs cu multi participanti, unde in cel mai fericit caz un exponat primeste cateva secunde de evaluare, frumusetea subiectului e un cal castigator.
Inainte sa protestati – “nu, nu la mine, eu am alte criterii si nu pic in capcane atat de simple” – va reamintesc de natura statistica a acestor observatii. La ce ajuta ele? La o abordare mult mai pragmatica a unui concurs de fotografie, in cadrul careia nu insisti pe ceea ce-ti place sau te obsedeaza pe tine personal, ci pe ceea ce stii ca poate sa placa publicului si, in mod ideal, tinzi catre zona ingusta de suprapunere a celor doua. Dar fiindca oameni suntem si nu personaje de roman, ne limitam la ceea ce este mai simplu, invelim nimicuri in ambalaje stralucitoare si ii mintim frumos pe privitorii nostri ca sa le cumparam votul.
Exista chiar un cuvant pentru asta: Politica.
• Titlul vinde – in situatii in care am prezentat poze de valoare sau cu tema comparabila cu cele ale altor participanti, m-am detasat de ei multumita titlurilor, la care, fara falsa modestie, ma pricep. Cel care voteaza este cel mai adesea nespecialist si rezoneaza la alti factori decat pura performanta tehnica. Ofera-i o scanteie lirica, un joc de cuvinte, si va retine poza ta.
• Fotografiile alb-negru sunt cool – in ziua de azi suntem bombardati din toate partile de imagini color si a trecut de mult timpul in care fidelitatea tonurilor ne impresiona. Acum colorul este standardul, in vreme ce monocromul a devenit o idiosincrazie si il asociem involuntar cu arta. In plus(si aici nu mai e vorba de un truc) monocromul are meritul de a filtra detaliul deseori nesemnificativ al culorii si a releva esentialul compozitiei. Cu sau fara truc, privitorul simte o conexiune speciala cu pozele alb-negru.
• Pozitia in lista conteaza – este vorba de psihologie elementara, atentia celui care urmareste o lista de imagini ajunge la un moment dat – daca lista este lunga – la saturatie. In aceste conditii el fie renunta sa mai vada lista pana la capat, fie o urmareste, insa o data ce a selectat in prima parte a listei o fotografie favorita, urmatoarele poze nu mai reusesc sa depaseasca pragul liminal si nu mai sunt corect percepute. Rareori am vazut-o castigand, intr-o lista lunga de fotografii, pe cea de la urma. Daca puteti, trimiteti poza din timp ca sa va asigurati ca se afla in partea de sus a listei.
• Frumusetea “agata” repede – cei care voteaza intr-un concurs de portete tind sa identifice frumusetea subiectului cu valoarea fotografiei. Din nou putem reduce asta la psihologie elementara: frumusetea este involuntar tradusa intr-o stare de bine sufletesc, in vreme ce pentru aprecierea urateniei, cat de expresiva ar fi ea, procesul este un pic mai lung si mai intelectual. Intr-un concurs cu multi participanti, unde in cel mai fericit caz un exponat primeste cateva secunde de evaluare, frumusetea subiectului e un cal castigator.
Inainte sa protestati – “nu, nu la mine, eu am alte criterii si nu pic in capcane atat de simple” – va reamintesc de natura statistica a acestor observatii. La ce ajuta ele? La o abordare mult mai pragmatica a unui concurs de fotografie, in cadrul careia nu insisti pe ceea ce-ti place sau te obsedeaza pe tine personal, ci pe ceea ce stii ca poate sa placa publicului si, in mod ideal, tinzi catre zona ingusta de suprapunere a celor doua. Dar fiindca oameni suntem si nu personaje de roman, ne limitam la ceea ce este mai simplu, invelim nimicuri in ambalaje stralucitoare si ii mintim frumos pe privitorii nostri ca sa le cumparam votul.
Exista chiar un cuvant pentru asta: Politica.
luni, 1 iunie 2009
GM a murit, traiasca GM!
In sfarsit uriasul cu picioare de lut s-a naruit: General Motors a fost declarata in stare de faliment. Ultima victima a crizei economice declansate anul trecut, insa bolnav cu state indelungate, GM a pierdut vreo 90 de miliarde de dolari in ultimii cinci ani. Daca GM era o tara, pana acum si-ar fi dat demisia o duzina de presedinti si prim-ministri, insa fiindca este doar un concern, nu si-a schimbat conducerea decat o data. Daca GM era o tara, numai un atac conjugat al tuturor armatelor NATO ar fi reusit sa-i provoace asemenea pierderi, insa fiindca este numai un concern, poate da vina pe o strategie gresita de marketing. Daca GM era o tara, ar fi fost pana acum in plin razboi civil, insa fiindca este numai un concern toti angajatii au continuat sa-si ia nestingheriti salariile, iar directorii au continuat sa-si ia bonusurile.
Intreaga industrie a automobilului din Statele Unite sangera copios de vreun deceniu, incapabila sa concureze cu producatori asiatici sau europeni chiar pe piata americana. Criza economica a venit sa-i aplice lovitura de gratie, insa n-a fost sa fie asa. Echivalentul american al combinatului siderurgic de la Galati, industria automobilului ar genera prin prabusirea sa probleme sociale extrem de serioase. Din fericire Ford face inca echilibristica pe sarma in bataia vantului, Chrysler a fost trasa afara din groapa chiar de firma pe care acum cativa ani incerca s-o preia agresiv, Fiat, iar General Motors, multumita Capitolului 11 din legea falimentului, va fi ajutata de guvernul american si de cel canadian sa scape de activele cele mai neprofitabile, sa le reorganizeze pe cele profitabile si sa renasca din propria cenusa. Nu-i vorba, de acum uriasul va fi tinut bine din haturi de cele doua guverne si de actionarii individuali(inclusiv asiatici), va invata sa faca sluj si sa schelalaie incetisor atunci cand vrea ceva de mancare, insa oricum, va supravietui. Alaturi de alte simboluri ale americanismului precum Columbia Pictures(cumparata de Sony), Chrysler Building(proprietate a unui grup din Abu Dhabi), Rockefeller Center(proprietate japoneza), GM isi va continua ca de obicei afacerile, arborand insa discret un alt drapel.
Intreaga industrie a automobilului din Statele Unite sangera copios de vreun deceniu, incapabila sa concureze cu producatori asiatici sau europeni chiar pe piata americana. Criza economica a venit sa-i aplice lovitura de gratie, insa n-a fost sa fie asa. Echivalentul american al combinatului siderurgic de la Galati, industria automobilului ar genera prin prabusirea sa probleme sociale extrem de serioase. Din fericire Ford face inca echilibristica pe sarma in bataia vantului, Chrysler a fost trasa afara din groapa chiar de firma pe care acum cativa ani incerca s-o preia agresiv, Fiat, iar General Motors, multumita Capitolului 11 din legea falimentului, va fi ajutata de guvernul american si de cel canadian sa scape de activele cele mai neprofitabile, sa le reorganizeze pe cele profitabile si sa renasca din propria cenusa. Nu-i vorba, de acum uriasul va fi tinut bine din haturi de cele doua guverne si de actionarii individuali(inclusiv asiatici), va invata sa faca sluj si sa schelalaie incetisor atunci cand vrea ceva de mancare, insa oricum, va supravietui. Alaturi de alte simboluri ale americanismului precum Columbia Pictures(cumparata de Sony), Chrysler Building(proprietate a unui grup din Abu Dhabi), Rockefeller Center(proprietate japoneza), GM isi va continua ca de obicei afacerile, arborand insa discret un alt drapel.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
