Anacronisme

Zilele astea tocmai am terminat de citit “Conjuratia imbecililor” a lui John Kennedy Toole. Foarte interesant construita, cartea se dovedeste a fi un gust dobandit, pare greoaie si plicticoasa la inceput, evolueaza, o data ce treci de chinul primelor pagini, in a fi ciudata si irelevanta, apoi, nu se stie exact in ce moment, te trezesti complet imersat in actiune si atasat de eroul principal, grotescul Ignatius J Reilly, pentru ca pe sfarsit sa realizezi ca toate firele povestii se leaga si rezultatul este una din marile opere comice ale secolului trecut. Putine carti reusesc sa graviteze atat de mult ca aceasta in jurul personajului principal, si sa construiasca o figura atat de vie si de multifatetata a acestuia. Ignatius este mancau, vulgar, murdar si imbracat cu un rasunator prost gust, ipohondru de cursa lunga, insa in acelasi timp subtil, erudit, idealist. Insa in primul si in primul rand este anacronic, desi el nu se considera asa; pentru el progresul omenirii a incetat o data cu Evul Mediu si filosofia lui Boethius, si tot ce a venit mai apoi a insemnat barbarism si frauda. Ca atare el nu incearca nici o clipa sa se adapteze secolului XX, ci incearca sa adapteze secolul la nevoile si sensibilitatea lui. Aceasta este, desigur, o cruciada donquijotesca, fara sorti de izbanda, si cu fiecare incercare Ignatius se coboara tot mai mult in cercurile succesive ale iadului.
La fel de interesanta este structura romanului, sugerat dramaturgica, in care fiecare personaj este conectat intr-un mod subteran cu toate celelalte, iar tesatura majora a intrigii devine vizibila numai catre sfarsit. Cum spuneam, o buna parte a lecturii pare un exercitiu de irelevanta, in afara de Ignatius si de extravagantele lui nu pare sa fie vorba despre nimic altceva – ca referinta moderna, amintiti-va cum Seinfeld se autodeclarase “un serial despre nimic”.
La fel de interesanta este si povestea autorului, si cu ocazia asta incepem sa detectam in roman unele elemente autobiografice. Plin de ciudatenii si depresiv, Toole si-a petrecut o mare parte a vietii alaturi de o mama cu personalitate puternica. A scris “Conjuratia imbecililor” si l-a trimis catorva edituri pentru publicare, fiind refuzat din diverse motive. La 32 de ani s-a sinucis(motivul nu se cunoaste), iar din acel moment mama sa a considerat de datoria ei sa-i vada opera tiparita. Si ghici ce? Nu numai ca a gasit o editura dispusa sa publice romanul, insa un an mai tarziu lui Toole i-a fost acordat postum premiul Pulitzer pentru literatura de fictiune. Ce ziceti: viata bate filmul?