Masina ca mijloc de comunicare

Ati observat vreodata cum oameni care par cat se poate de normali in viata de toate zilele, in momentul in care intervin pe un blog, forum sau conversatie online devin smecheri, radicali, obsceni sau revolutionari? Tot asa, persoane domoale si cumpatate, o data urcate la volanul unei masini, devin cu totul altele. Daca in primul caz este vorba despre gradul de abstractiune pe care calculatorul il introduce intr-o conversatie, despre un anume sentiment de securitate pe care anonimatul, sau doar separarea fizica de ceilalti il induce, in cel de-al doilea este vorba despre virtutile exoscheletului de metal care te inconjoara. O data asezati la volan ne transformam in versiunea noastra supraumana, puternica, rapida, cu reactii amplificate. Cel mai adesea transformarea este benigna si se traduce in ironii si injuraturi: “Ia uite-l si pe dobitocul ala unde a parcat”, “Mama matii, ce-ti veni sa-mi tai mie calea!”, “Cat de cretin trebuie sa fii ca sa-ti uiti farurile aprinse?”, “Hai mamaie, ca te inhata moartea inainte sa termini de traversat strada.” Chiar si asa, comparat cu starea noastra de pietoni, suna ciudat; de cate ori ati auzit un trecator injurandu-l pe altul pentru felul in care isi misca mainile, sau urlandu-i ca ii sta gulerul de la sacou stramb? Este totusi o nimica toata atunci cand comparam acest stadiu cu stadiul urmator, cel al urlatorului de bulevard. In stadiul de urlator de bulevard ni se pune pata si reactionam impulsiv, cu note violente; fereastra din dreptul soferului sta tot timpul deschisa, pentru ca acesta sa poata scoate mana sau chiar capul afara, vociferand strident. “Trage baaaai pe dreaptaaa, nu vezi ca esti prost?” Mare pacat ca portul centurii de siguranta este obligatoriu, fiindca altfel urlatorul de bulevard ar sta in mod continuu pe jumatate iesit afara din masina, cu un picior pe frana si unul pe acceleratie, mana dreapta in mod alternativ pe volan si pe claxon(favorizandu-l pe cel din urma) si stanga batand nervos in portiera. Aaa, si fereastra deschisa mai are un rol, care se aplica la toate stadiile evolutiei soferului, si anume acela de distribuire gratuita, spre beneficiul populatiei de pe trotuare, a ultimului hit pop sau manelistic racnit de difuzoarele de 120 de wati. Ca sa impingem analiza putin mai departe, sa-ti cumperi o masina luxoasa e scump si nu multi si-o permit, insa ca sa-ti cumperi pentru o masina ieftina un DVD player ultimul racnet si niste boxe cat niste blocuri de BCA care, atunci cand sunt pornite, declanseaza seisme de mica intensitate detectate pana in Vrancea, oricine si-o poate permite. Si iata ca am ajuns la ultimul stadiu in care se poate afla soferul: stadiul Rambo. Fireste, soferii de taxiuri, care sunt niste fiinte umane evoluate, se afla in mod constant in stadiul Rambo, insa pentru bietii amatori trebuie aplicata o anume cantitate de stress/alcool pentru a-i impinge la rambolizare. Acesta este stadiul care inchide cercul, stadiul in care soferul este atat de montat impotriva celor din jur incat e gata sa-si paraseasca masina ca sa le ofere o lectie. Puteti mirosi un sofer care trece frecvent in stadiul Rambo dupa levierul sau bata de baseball ascunsa sub scaunul din fata a masinii. In aceasta Nirvana a furiei, aceasta stare de gratie turbulenta, ajung deopotriva soferi de jeep de 80000 de euro si soferi de Dacia 1310(exceptie cele trecute pe gaz, care sunt prea molcome ca sa intretina o asemenea stare). Daca ghinionul face ca sa depasiti un sofer rambolizat, sau sa taiati doua benzi atunci cand el se afla in preajma, sau doar sa va vada, atunci cand treceti pe langa el, zambind, aveti grija la urmatorul semafor. Rambolizatul se va da jos din masina si, in fata tuturor se va razbuna cu ranga/ levierul/bata, sau, dupa cantitatea de furie acumulata, pur si simplu cu picioarele(cu conditia ca furia sa depaseasca 200-250 de micro-rambi), pe farurile din spate ale masinii dumneavoastra. Din fericire luminile de pozitie par sa aiba un efect hipnotic asupra soferilor in stadiul Rambo si ii atrag asa cum capa rosie atrage un taur in arena; spun “din fericire” fiindca asta va ofera voua cateva secunde pretioase in care, cu onoarea ferfenita, cu masina asijderea, sa fugiti mancand pamantul, fara sa va mai pese de lumina rosie a semaforului. Fireste, cel mai spectaculos este cazul in care distrugerea luminilor de pozitie declanseaza in cel de-al doilea sofer – da, in dumneavoastra – adrenalina necesara trecerii in stadiul Rambo, caz in care si dumneavoastra aveti deja ascuns sub scaun un levier pe care stiti sa-l folositi, iar monologul celuilalt se transforma brusc intr-un dialog picant, plin de vioiciune, aproape polemic, intrerupt numai de ocazionalul politist aflat in zona.
Nu stiu, zau, cum am mai comunica daca nu am avea masini. Am fi vesnic noi insine si probabil ca ne-am plictisi de moarte.