Cinci beri

In ultimul an de facultate imi luasem cu banii din bursa o servieta diplomat din acelea rigide, cu schelet de aluminiu, elegante, insa o idee cam mari. Mandru nevoie mare ma duceam cu ea la cursuri, cartile si caietele dinauntru tragand vreo doua kilograme la cantar si servieta inca vreo trei... :) Intr-o buna zi asteptam in fata facultatii sa inceapa cursurile, cand apare un coleg de la alta grupa, “generalul” Burlacu(mare figura, betiv, extravagant, obraznic)... se da pe langa mine si imi evalueaza asa, cam zece secunde servieta, apoi imi zice ingustand ochii: “Cinci.” Simtindu-ma ca in faimosul banc, nu ma pot abtine si-l intreb “Ce cinci?” “Sticle. De bere. ”, zice. “Patru in picioare si una culcata, pusa deasupra lor. Atatea incap in servieta asta. Nu e rau.”
Ce e cu pilda asta? Pai un pretext ca sa notam ca in viata nu exista adevaruri absolute, ca tot ceea ce pentru noi reprezinta o servieta plina cu carti este pentru altul o rezerva secreta de sticla de bere, pentru altul un posibil obiect contondent iar pentru un al treilea un simplu accesoriu vestimentar. La fel de elastic este si conceptul de justitie. Daca servieta mea e plina cu manuscrise si servieta altuia e burdusita cu bancnote, amandoi avem o idee destul de clara despre care sunt limitele spatiului personal in care ne simtim suverani si lucrurile pe care avem voie sa le facem incercand sa ne aparam acest spatiu. Asta in termeni academici. Fiindca intr-un stat de drept, aceste idei personale sunt pur orientative, iar criteriile dupa care ne adaptam comportamentul si standardele sunt legile acelui stat.
Ma voi abtine sa discut cazul concret al lui Becali – o fac in acest moment mult prea multi. Iar mie nu personajul mi se pare relevant, ci contextul, plus reactia publicului vizavi de arestarea lui. Extrem de multi cetateni romani declara zilele astea ca cineva care isi face dreptate prin forte proprii, chiar sfidand legea, este demn de admiratie. Marea lor majoritate evoca, in sprijinul acestei opinii, incompetenta politiei si a justitiei, si trebuie sa marturisesc ca inteleg punctul de vedere. Masina parintilor mei a fost sparta intr-un interval relativ scurt de timp de hoti de trei ori – tatal meu a fost de fiecare data la politie, unde nimeni nu i-a dat nici un fel de incurajare, si de altfel nimeni nu l-a cautat vreodata dupa aceea. Politia romana este, asemeni intregii societati post revolutionare, un organism in chinurile unei tranzitii lungi, absurde, marcate de regrese si stangacii. Politistii sunt mai mult sau mai putin onesti, deseori neciopliti, vulgari, frecvent prosti, si rareori inspira incredere. Problema este ca, astia-s armasarii, cu ei manam. Acesti oameni perfectibili sunt reprezentantii principiului de lege, principiu fundamental in statul de drept. Problema mare a Romaniei este ca toti asteapta progrese miraculoase in justitie, educatie, economie, reforma morala si cate si mai cate, FARA ca ei sa participe in vreun fel la acest efort. Iar daca in anumite domenii oamenii pot face realiza lucruri concrete care sa ajute nemijlocit progresul, in domeniul justitiei(sau al reformei morale) aportul individual este mai greu de cuantificat. Aici nu este vorba de a pune osul la munca, este vorba de a invata respectul pentru lege, in primul rand ca principiu si apoi ca agent, pentru drepturile celui de alaturi ca si pentru propriile drepturi, si de a invata limitele in care cineva se poate misca pentru a-si exercita acele drepturi.
Din pacate pentru individ, deseori problema mare, colectiva, principiala, paleste in fata problemei mici, personale, acute si dureroase. Din fericire, chiar in fata unei justitii surde si a unei politii inepte, exista cai si mijloace pe care putem lupta pentru drepturile noastre individuale, fara sa ignoram contextul statului de drept. Daca sunt un blogger imi vars amarul pe net si apelez eventual la cat mai multi cunoscuti din acelasi mediu; daca sunt Emile Zola public “J’accuse”; daca sunt mare afacerist fac propriile mele cercetari apoi, daca politia nu ma asculta, imi folosesc influenta in presa sau la televiziune ca sa pornesc o campanie publica impotriva sistemului. Multe din aceste mijloace par jenant de ineficiente, insa sa nu uitam ca acestea sunt parghiile cu care, de-a lungul istoriei, s-au edificat societatile democratice. Orice politie, in orice tara civilizata, a parcurs un drum mai mult sau mai putin lung pana la a fi respectata si temuta. Asa va fi candva si politia romana, va spun eu ca am vazut intr-un episod din Futurama.