Sudoku

Ma numesc Cristian Englert si sunt un sudokoholic. Dar voi?
De vreo trei ani, de cand am dat in patima sudoku-ului, multe carti au ramas necitite, multe povestiri nescrise, filme nevazute, minute nedormite si asa mai departe... Care-i enigma unei asemenea dependente: fascinatia unui simbolism al numerelor sau mecanica mentala iterativa, echivalentul unui masaj pe creier? Am ajuns asemeni cainelui lui Pavlov – atunci cand imi flutura cineva o grila in fata incep sa salivez. Vin acasa de la serviciu, deschid ziarul distribuit gratuit aici, in Brisbane, la pagina cu jocurile, ma urc pe bicicleta si, in vreme ce pedalez, rezolv sudoku. Debutul este insidios: aproape la toate jocurile primele cateva cifre sunt usor de dedus, asa ca ii dau inainte cu pedalatul si zic “hai, inca un rand, inca unul, hai sa incep si verticalele...” Noroc ca mi se termina repriza de bicicleta si ma duc la treburile mele – in vremea asta, abandonata pe pat, grila ma urmareste cu ochi patrati si plini de repros, gata sa-mi sara in brate daca fac imprudenta sa trec prin apropiere. Fac un efort si rezist pana aproape de ora culcarii, cand ma abandonez iarasi vinovatei placeri, fiindca, nu stiu de ce, parca n-am sufletul s-o las nerezolvata pana maine. Asta e adevaratul test al oboselii de peste zi: daca am avut o zi grea nu rezist mai mult de trei-patru minute si imi cade capul in piept incercand sa descifrez enigma cifrei noua, care insista sa nu-si dezvaluie locatia. Adorm ca un unches la varsta pensiei si visez vise dulci in care cinciul si sasele ma invita la un tur prin oras, insa optul imi poarta sambetele si incearca sa ma stranguleze in somn... Moment in care tresar brusc si imi dau seama ca ziarul impaturit mi-a cazut pe covor iar pixul s-a rostogolit pe cuvertura, unde a facut un purcel albastru care nu va mai iesi nici dupa zece spalari(imi zice reprobator Flori). Si iar o iau de la capat cu privirea tulbure, si dupa o vreme patrul si saptele incep asemenea unor oameni din bete de chibrituri sa-si dezmorteasca membrele, apoi se organizeaza in plutoane si incep sa marsaluiasca in susul si-n josul paginii albe... In acest moment imi dau seama, usor surprins, ca am adormit din nou. Nu-i nimic, gandesc prin valatucii somnului, il termin maine. Bajbai cu degetele pana gasesc butonul veiozei, sting lumina, apoi continui sa torc vise incalcite, in care pentru motive incerte am fost pedepsit sa car in sus pe panta unui munte un imens trei, care nici macar nu-i arab ci roman, si nici macar muntele nu-i munte fiindca nu se mai termina, ar trebui sa ma aflu acum deja la douazeci de mii de metri inaltime si nimic, insa, imi trece brusc prin cap, poate ca e vina mea, nu un trei, ci un doi trebuia sa car fiindca are manere mai comode... Dau sa inhat doiul insa ghinion, in acea clipa suna ceasul desteptator. Ma ridic din pat cu senzatia ca mi-am petrecut noaptea sub rotile unui tren care facea manevre, ma spal pe ochi, ma pregatesc sa plec la serviciu, insa pana sa ies din casa imi ingadui cinci minute de placere vinovata in care dau gata grila din ziua precedenta.
Apoi ies pe usa, stiind ca noua ore mai tarziu, cand ma voi intoarce acasa, ziarul ma va astepta impaturit frumos pe masa, iar dintre paginile lui ma va privi lung, intrebator, provocator, sudoku-ul zilei de azi.