vineri, 1 mai 2009

Despre morti, numai de bine

Nu sunt multe lucruri pe care le poti face cu demnitate in Romania. Nu poti, de pilda, traversa strada cu demnitate, daca din neatentie calci intr-o groapa. Nu poti privi la televizor cu demnitate daca pe fiecare canal doi sau mai multi oameni sunt gata sa se incaiere si sa-si scoata ochii pentru te miri ce pricina. Nu poti sa-ti iei masa la un restaurant cu demnitate daca ospatarii sunt mitocani, murdari si lenesi. Nu poti sa suferi cu demnitate intr-o camera de spital daca nu ai buzunarul burdusit cu bani pentru femeile de serviciu, asistente si doctori (iar daca il ai, atunci la demnitate ai renuntat deja!).
Pana de curand, unul din putinele lucruri pe care puteai sa le faci cu demnitate era sa mori. Moartea era suprema purificare, te separa instantaneu de tot ceea ce era romanesc, uman, murdar, coruptibil. Din pacate, acum, in epoca telefoanelor mobile cu camera nici luxul asta nu-l mai ai. Daca in timpul vietii ai cochetat cumva cu zeita Celebritate, atunci hoarde de admiratori sau doar de oportunisti se vor repezi in jurul cosciugului tau sa-si faca poze cu tine, asa, si mai din profil, si inca o data mai de sus, pentru ca pozele cu pricina sa calatoreasca prin eter pana in pantecele altor telefoane, sa populeze bloguri de cocalari sau de pitipoance, sa fie tiparite si lipite in coltul unei oglinzi, intre un poster cu Lady Gaga si o “Rapirea din serai”si asa mai departe. Grea celebritatea asta, si nici dupa moarte nu esti eliberat din functie. Sa-ti faci poze cu sicriul lui Dolanescu a fost aproape o indatorire mondena; la sicriul Valeriei Peter Predescu un preot – da, un preot cu barba, potcap si cu sutana – a fost fotografiat in vreme ce facea poze cu telefonul mobil. “Fa ce zice popa, nu ce face popa” e vorba din popor, si cu bun temei.
Astazi am vazut un om murind in vreme ce mergeam pe malul fluviului Brisbane. Un batran obez asezat pe o banca, in jurul sau cativa lucratori de pe o ambulanta incercand sa il sustina, eu trecand cu viteza catre tinta mea. Batranul se albise complet la fata si tremura, iar in clipa urmatoare a avut o convulsie si bastonul sau, care fusese sprijinit de undeva de langa sold, s-a prabusit cu zgomot metalic pe caldaram. Am intors capul la timp sa-l vad pe bietul om prabusindu-se de pe banca, brancardierii de pe ambulanta incapabili sa il sustina. Murise – cred - deja. Luptandu-ma cu panica, cu vinovatia supravietuitorului, cu dorinta de a reprima ceea ce vazusem, am privit scurt in jur. Fusesera destul de multe persoane in zona in secundele acelea, iar zdranganitul bastonului pe dalele de piatra atrasese atentia tuturor. Inertial, mi-am continuat deplasarea, insa am mai privit de cateva ori inapoi. Nimeni nu comenta entuziasmat, nimeni nu scosese vreun telefon mobil ca sa imortalizeze(ce ironie!) momentul. Pe chipurile palide puteai descifra soc, durere, compasiune. Lipseau de acolo amuzamentul, oportunismul, indiferenta.
Si as vrea sa cred ca, daca ar fi cunoscut alternativa, sufletul batranului, proaspat despartit de trup, s-ar fi simtit recunoscator.

6 comentarii:

  1. Emotionant articol. Foarte bine scris.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mersi Sorin. E altceva sa scrii despre ceva la care participi nemijlocit decat sa comentezi stiri citite din ziare...

    RăspundețiȘtergere
  3. Am revenit (in sfarsit, zic eu, pacat vor spune altii) si constat ca numai eu scriu comentarii cat postarile :) O fi si asta vreo incapacitate sa nu reusesti sa-ti exprimi ideile decat intr-o caruta de fraze, abundand de sinonime, slefuind mereu o idee precum lustruiesti bila de tesut ciorapii. Evident ca as putea sa scriu esenta, adica doua vorbe, dar unde ar mai fi placerea de a rostogoli cuvintele in fraze rotunde si perfect inchegate :))
    Destul cu divagatiile. In ce priveste subiectul zilei eu zic ca fiecare raporteaza moartea altuia la propria persoana. Toti simtim ceva in legatura cu moartea. Spaima, trezirea la realitate ca ne va veni randul, durere, bucurie, curiozitate... Exista traditii in Romania care cer sa te fotografiezi cu mortul (nu stiu daca se inchiria un desenator inainte de aparitia aparatului foto cu burduf). Am participat la un asemenea eveniment, adanc socant pentru mine - imagineaza-ti o masa de oameni langa cosciugul plasat mai sus decat aceasta pentru a se vedea chipul mortului. Demnitatea mortii o delimitam noi dupa aia, cel care s-a dus nu mai are nici o legatura cu circul facut in numele lui. Doctorii din spitale au ajuns sa te priveasca cu cinism ca si cum ai fi un simplu numar statistic, criminalistii cu curiozitate, cunoscutii te judeca, apropiatii te plang. Oricum ar fi faptul ca ramai in constiinta celorlalti e o prelungire a vietii dupa moarte. Amintirile astea (foto sau nu) te fac inca prezent aici, pe Pamant. Moartea ramane demna, reala si intransigenta, cei vii se comporta asa cum ii taie pe ei capul. Spectacolul acestor inmormantari, studierea avida a individului pe nasalie, probabil ca se incadreaza in niste comportamente deviante in raport cu un normal incadrat de bun-simt. Problema e ca bunul simt s-a schimbat si el in lumea asta grabita, amatoare de senzational si de seriale cu crime, unde doamnei Fletcher i se pare absolut normal ca acolo unde apare sa mai moara cate unul in conditii suspecte si unde victima este pozata si comentata in toate felurile.
    O sa citesc si din urma, postez cand am timp.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Cristina: Bine ati revenit, Cristina! Referitor la primul bunct, ei bine, in orice conversatie exista persoane care se multumesc sa taca si sa asculte, exista comentatorii periferici, care incuviinteaza sau dezaproba cand si cand si exista, in sfarsit, cei care se arunca in valtoare si spun tot ce au de spus cu mai multa sau mai putina pasiune, cu mai multa sau mai putina verva, cu mai multa sau mai putina subiectivitate. Tu faci in mod evident parte din ultima categorie, simt placerea si nevoia ta de a discuta si ceva ma face sa cred ca daca n-ai participa pe blogul asta ai porni propriul tau blog.
    Cu privire la punctul al doilea, trebuie sa-mi marturisesc relativa ignoranta in domeniu, deoarece copil fiind am refuzat cu obstinatie sa particip la inmormantari sau priveghiuri, iar parintii, din fericire, nu m-au fortat. Si chiar in casa cea mare a bunicii de la Patrauti, unde pereti intregi sunt acoperiti cu poze care traverseaza un secol de istorie genealogica si pe care obisnuiam sa le studiez cu aviditate, n-am intalnit poze cu rubedenii aflate pe ultimul drum.
    Daca totusi exista o traditie in acest sens, in nici un caz n-ar fi cea mai absurda; bocitoarele profesioniste, platite in mancare, posesoare ale unor template-uri customizabile, in gen "Te-ai prapadit [inserati numele aici], in floarea tineretii, ai lasat-o pe mama ta [inserati numele aici] singurica, te-ai stins tu etc etc" vin imediat in minte.
    Chiar si in aceste conditii grotescul are gradatii, si daca poza "de grup" este pentru albumul familiei, gen ultima amintire despre cel mort, ii pot vedea o justificare. Daca insa trecatorul cazual "vampirizeaza" situatia si se trage in poza cu mortul(sau doar cu bulucul de oameni), poza urmand sa ajunga in albumul "ia uite ce am vazut eu" alaturi de vaca cu doua capete si de femeia care face baie in fantana arteziana de la Piata Unirii, atunci e de rau.

    RăspundețiȘtergere
  5. Of, iar s-a blocat rasnita asta de coputador si-am pierdut mesajul. Vroiam sa zic ca n-as scrie nici un blog personal caci nu sunt asa organizata, s-ar asterne paianjenii pe pagini, mi-e lene, multa, prea multa lene (cred ca-i prea multa in raport cu faramita de talent harazita) si nici nu vreau sa ma citeasca necunoscuti :) Mi-ar placea un cenaclu Junimea, asa ceva, cu invitatie. Ei, ciudatenii.
    Iar in legatura cu fotografia nimic nu prevestea momentul. Nu m-ar fi taiat capul ca asa ceva e posibil, dar viata bate filmul. Si cred ca era, totusi, cu circuit inchis, dat fiind ca participase tot satul. Oricum, mai siderata de-atat n-am fost in viata mea.

    RăspundețiȘtergere
  6. Blocarea calculatorului = cenzura transcendenta :)))

    RăspundețiȘtergere