Anacronisme

Zilele astea tocmai am terminat de citit “Conjuratia imbecililor” a lui John Kennedy Toole. Foarte interesant construita, cartea se dovedeste a fi un gust dobandit, pare greoaie si plicticoasa la inceput, evolueaza, o data ce treci de chinul primelor pagini, in a fi ciudata si irelevanta, apoi, nu se stie exact in ce moment, te trezesti complet imersat in actiune si atasat de eroul principal, grotescul Ignatius J Reilly, pentru ca pe sfarsit sa realizezi ca toate firele povestii se leaga si rezultatul este una din marile opere comice ale secolului trecut. Putine carti reusesc sa graviteze atat de mult ca aceasta in jurul personajului principal, si sa construiasca o figura atat de vie si de multifatetata a acestuia. Ignatius este mancau, vulgar, murdar si imbracat cu un rasunator prost gust, ipohondru de cursa lunga, insa in acelasi timp subtil, erudit, idealist. Insa in primul si in primul rand este anacronic, desi el nu se considera asa; pentru el progresul omenirii a incetat o data cu Evul Mediu si filosofia lui Boethius, si tot ce a venit mai apoi a insemnat barbarism si frauda. Ca atare el nu incearca nici o clipa sa se adapteze secolului XX, ci incearca sa adapteze secolul la nevoile si sensibilitatea lui. Aceasta este, desigur, o cruciada donquijotesca, fara sorti de izbanda, si cu fiecare incercare Ignatius se coboara tot mai mult in cercurile succesive ale iadului.
La fel de interesanta este structura romanului, sugerat dramaturgica, in care fiecare personaj este conectat intr-un mod subteran cu toate celelalte, iar tesatura majora a intrigii devine vizibila numai catre sfarsit. Cum spuneam, o buna parte a lecturii pare un exercitiu de irelevanta, in afara de Ignatius si de extravagantele lui nu pare sa fie vorba despre nimic altceva – ca referinta moderna, amintiti-va cum Seinfeld se autodeclarase “un serial despre nimic”.
La fel de interesanta este si povestea autorului, si cu ocazia asta incepem sa detectam in roman unele elemente autobiografice. Plin de ciudatenii si depresiv, Toole si-a petrecut o mare parte a vietii alaturi de o mama cu personalitate puternica. A scris “Conjuratia imbecililor” si l-a trimis catorva edituri pentru publicare, fiind refuzat din diverse motive. La 32 de ani s-a sinucis(motivul nu se cunoaste), iar din acel moment mama sa a considerat de datoria ei sa-i vada opera tiparita. Si ghici ce? Nu numai ca a gasit o editura dispusa sa publice romanul, insa un an mai tarziu lui Toole i-a fost acordat postum premiul Pulitzer pentru literatura de fictiune. Ce ziceti: viata bate filmul?

Din rahat bici

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial nu s-au impartit intre americani si rusi numai zone de influenta, ci si creiere. Fiecare parte a furat din Germania ocupata cat de multi savanti si ingineri a putut, obsedata de a pune mana pe cat mai multe din progresele stiintifice pe care nazistii le facusera in anii de razboi. Unul din domeniile in care Germania era la acel moment lider era aviatia si constructia de rachete, si sprijinul savantilor capturati s-a dovedit nepretuit in cursa postbelica pentru cucerirea cosmosului. In perioada in care rusii au lansat primul Sputnik, o gluma care umbla printre americani spunea ca asta s-a intamplat “pentru ca nemtii lor sunt mai buni decat nemtii nostri”.
Inapoi in zilele noastre, este interesanta migratia consultantilor si strategilor de imagine ai campaniei lui Obama catre plaiuri mioritice. Duda a fost primul care si-a asigurat sprijinul unei fost consiliere a presedintelui american, in speranta ca tot ce atinge aceasta devine prezidentiabil. Apoi, PSD-ul a angajat o echipa intreaga de consultanti americani, si vorba umbla ca ar fi si alte partide interesate. Cine sunt acesti oameni? Cine a vazut formidabilul “Wag the Dog”, cu Robert de Niro si Dustin Hoffman ii cunoaste; America ii numeste “spin doctors”. Sunt oamenii care manevreaza perceptiile, magicienii psiho-sociologiei, cei care scot voturi din joben. Si, sa fim constienti, pentru ei campania electorala romaneasca va fi o provocare interesanta; nu e usor lucru sa ii fauresti lui Radu Duda o imagine de politician competent, sau sa imbraci in beteala programul politic si economic al PSD-ului si sa il vinzi pe bani multi. Sarcina lor este, pe scurt, sa faca din rahat bici.
Si asta de parca alegatorul roman n-ar fi fost deja destul de derutat. Campania electorala devine tot mai complicata, machiajul de pe fetele actorilor tot mai gros, zambetele tot mai studiate, straturile de butaforie ascund tot mai bine scena si nimeni nu isi mai da seama cine trage sforile cui. Mai putin ei, specialistii care semneaza scenografia, plus regizorii lor din umbra. Conducerile marilor partide si-au dat seama ca este mai ieftin sa angajeze o duzina–doua de specialisti in manipulare decat sa elaboreze o platforma politica, economica, sociala inchegata si onesta. Ca atare, in campania din 2009 platformele vor fi in mare masura irelevante si ignorate. Un factor fundamental in psihologia alegatorului roman este oboseala, generata de numeroasele si paguboasele investitii de incredere pe care le-a facut in ultimii douazeci de ani in oameni si partide de cele mai variate culori. Ca atare, alegatorul este inclinat sa condamne repede si sa ierte greu, si cel mai adesea va vota nu din convingere ci prin eliminare. Teritoriu perfect pentru campanii abile de manipulare si dezinformare.
Batalia se va da nu intre doctrine si principii, ci intre consilieri si mercenari. Iar intrebarea care va frige sufletele presedintilor de partide va fi “Sunt americanii nostri mai buni decat ai lor?”

Petrica si lupul

Credeati ca, in vreme ce noi ne jucam de-a cutremurul, altii se relaxeaza? Nici vorba, caci febra porcina este pe punctul de a deveni cel mai de succes export al Mexicului, si in plus iata ce s-a intamplat ieri la New York.
Unul din avioanele de rezerva ale presedintelui Obama, un Boeing 747, insotit de doua avioane de vanatoare F-16, a iesit in largul coastelor New York-ului pentru o sedinta foto. Politia fusese anuntata de eveniment, insa alte autoritati civile nu, asa ca o multime de oameni din zgarie norii invecinati, zarind cele trei avioane zburand amenintator de jos au crezut ca este o reeditare a atacului de la 11 Septembrie si au intrat in panica. Unele blocuri au inceput evacuarea generala, in altele indivizi cu spirit de initiativa au dat navala pe cont propriu afara din birouri. Per total, se estimeaza ca peste o mie de oameni si-au parasit locurile de munca inspaimantati de perspectiva unui nou atac terorist. Fireste, Casa Alba si-a cerut scuze pentru gestul neinspirat, insa precedentul a ramas.
Nu-i nimic, data viitoare n-o sa se mai sperie nimeni, chiar daca o sa fie cazul. Cu detasare apolinica si resemnare mioritica, Petrica va privi calm in gura lupului.

Cutremure

Cutremurul asta l-am petrecut in contumacie. Insa chiar si asa, propagata prin presa si emailuri, zgaltaiala a fost suficienta ca sa-mi declanseze amintiri, nostalgii, lirisme. Caci evenimentele de acest calibru, pe langa amenintarea reala pe care o contin, au darul de a pune lucrurile in perspectiva.
Ce s-ar fi intamplat daca...? te trezesti intrebandu-te, brusc avertizat cu privire la fragilitatea si efemeritatea conditiei umane. Sau, in acele secunde in care ai de ales daca s-o zbughesti pe scari in jos sau sa te ghemuiesti in cadrul usii, ai fi in stare sa iei decizia corecta? Daca ai fi pe punctul de a parasi locuinta si ar trebui sa insfaci cateva lucruri esentiale, ce anume ai lua? Bani, acte, o lanterna? Laptop-ul? Colectia ta de timbre? Din tot ceea ce, in ani si ani de zile, ai strans in jurul tau, asa cum un paianjen isi tese panza, ce este, in definitiv, esential pentru tine? Ce ar fi imposibil de inlocuit? Sunt, in fond, aceste lucruri importante, sau nu merita sa sacrifici acele secunde pentru a le inhata inainte de a iesi pe usa? Si ce este viata, o acumulare de lucruri sau de experiente? Daca ai ramane fara nimic, ai fi in stare sa o iei de la capat? Iar daca ai lua-o de la capat, ai merge pe acelasi drum? Apoi: cat curaj ai in tine? Ce te-ai face daca ai fi pus intr-o situatie critica? Ai claca sau ai fi una dintre acele persoane care dovedesc aptitudini nebanuite de a infrunta pericolul? Si: ai fi in stare sa te sacrifici ca sa salvezi pe altcineva intr-o ocazie ca asta? Cat de egoist esti, si de fapt cat de egoist este bine sa fii?
Probabil ca in clipa in care incetezi sa-ti mai pui intrebari despre tine insuti inseamna ca ai murit un pic. Si atunci cate o zgaltaiala ca asta vine numai bine ca sa iti reaminteasca sa gandesti, sa te indoiesti, sa inveti iarasi sa-ti fie teama. Sa pui niste acolade in jurul momentului in care te afli si sa intelegi cum ai ajuns acolo. Sa-ti scuturi putin imbacseala din oase si din suflet.
Sa-ti amintesti iarasi ce inseamna sa traiesti.

Bonus

In mod normal nu v-as scrie in weekend, dar de data aceasta am nevoie de sfatul vostru. Va amintiti concursul de fotografie la care particip lunar? Ei bine, tema lunii aprilie este “Simetrie” si, bineinteles, am trecut prin aceleasi faze, aceeasi indoieli, aceeasi filtrare a realitatii. Pe scurt, multe idei bune, putine ocazii de a le pune in practica. La un moment dat ajunsesem sa ma gandesc la o solutie in genul Malevici: un simplu dreptunghi alb; insa nu sunt chiar atat de disperat, si nici nu vreau sa fiu initiatorul suprematismului in fotografie. Sfarsitul lunii se apropie insa si am redus posibilitatile la trei:

Ce ziceti?
Sa aveti un weekend placut!

Biciclete

Sunt un tip cu pareri invechite. Daca m-ati fi intrebat ieri la ce se foloseste o bicicleta v-as fi raspuns ca la transportul terestru al persoanelor. Absolut fals, iar clipul acesta(http://www.collegehumor.com/video:1908415 ) demonstreaza ca greseam in toate privintele. Nu e transport, nu e terestru, iar cei ce folosesc biciclete nu sunt niste simple persoane, ci trebuie sa fie vreo specie extraterestra infiltrata printre noi, cu fiziologie diferita si probabil cu armaturi intre picioare. Am si eu o bicicleta, insa presimt ca pentru o vreme o sa-mi fie jena sa ma urc pe ea, ba poate chiar rusinea o sa ma faca s-o donez la fiare vechi. La cate stiu eu sa fac cu bicicleta, mai mult de un “Pegas” nici nu merit.

A doua abdicare a lui Mihai

Ghici ce!
“Regele” Mihai a declarat ca sustine candidatura lui Radu Duda la presedintia Romaniei. Ieri n-as fi folosit ghilimelele, azi o fac. Nu din cauza ca as fi monarhist, ci din respect pentru un om care a traversat 87 de ani de istorie. Prima oara Mihai a abdicat fortat de comunisti, si asta i-a transformat in ochii multora imaginea in icoana. Faptul ca n-a fugit mancand pamantul, ca nu s-a ascuns in gaura de sarpe, sau dimpotriva, ca n-a inceput sa toace prin cazinouri averea ramasa, demnitatea exilului sau, i-au consolidat aura de deasupra capului. La aceasta icoana s-au inchinat generatii de monarhisti “de cariera” si, mai nou, convertiti de toate tipurile, acele persoane care, fiind pe rand dezamagite de FSN, PNTCD, PDL, de guvernele cu diverse nuante de rosu si portocaliu, s-au indreptat catre monarhie ca inspre ultima posibila speranta de cinste, patriotism si loialitate. Ei bine, pentru toate aceste persoane, Mihai tocmai a abdicat pentru a doua oara. Nesilit de nimeni. Fara ca aceasta abdicare sa fie un mare sacrificiu justificat de vreo purificare prin foc a societatii romanesti. Fara sa rezulte vreo explozie, ci doar un romanesc “fas”.
Fara indoiala, Mihai a pariat pe cai morti. As fi putut aprecia gambitul sau daca Duda ar fi fost o figura redutabila, capabila sa faca o diferenta in cursa electorala. In realitate, lui Duda, care este un rezonabil orator si reuseste sa articuleze destul de coerent cateva idei, plus ca are o carisma masculina de genul “Petre Roman”, ii lipsesc cateva calitati fundamentale. In primul rand, trecutul sau este discutabil, iar simpla aliere cu familia regala nu-i aduce, nici macar in cele mai naive minti, absolvirea pacatelor si respectabilitate. In al doilea rand, are ceva tare de caracter care reies din discutii cu persoane care i-au fost la un moment dat in apropiere. Nu-i vorba, si Basescu are de-astea, insa ale lui sunt vulgare, din topor, deci scuzabile si chiar simpatice pentru un numar mare de oameni, in vreme ce ale lui Duda sunt cam ciocoiesti. Dar cel mai important, lui Duda ii lipseste acea virtute speciala care sa-l scoata din randul obisnuitilor candidati la presedintie. Nu e vreun rafinat intelectual, nu e vreun fost dizident comunist cu coloana vertebrala dureros de dreapta. Nu e vreun fost mare sportiv pe care sa-l fi idolatrizat masele, nu e nici macar socrul sau, cu tot ce a insemnat el. Este un actor de provincie care s-a casatorit cu fiica unui rege detronat, s-a pus pe colectionat titluri si pe escaladat in regim de urgenta rangurile militare. In campania electorala prezidentiala nu va fi nici macar un cal sau un nebun, ci mai degraba un pion care spera zadarnic sa devina(sic!) regina.Monarhisti din toata tara, puteti stinge candela de sub icoana regelui vostru. Din oboseala batranetii sau din simpla miopie politica, a ales sa cante Marseilleza in taraful ginerelui Duda sub balconul palatului Cotroceni. Sfarsitul unei ere.

Porecla ca metafora

Vazand astazi prin ziare o poza de-a lui Miron Cozma(care si-a gasit o noua iubita sau cam asa ceva) mi-a revenit brusc in minte vechea lui porecla – “Luceafarul huilei” – si mi-am dat seama ca romanul pare sa aiba vocatia de inovator liric in domeniul poreclelor. Becali – “Razboinicul luminii” – este un alt bun exemplu de lirism stricat pe gaste.
Si atunci mi-am zis: hai sa fiu constructiv si sa imbogatesc lista cu cateva propuneri in aceeasi nota belicoasa, lirica si emfatica.
-Mircea Badea: Magistrul spagatului
-Traian Basescu: Palicarul de pe Titanic
-Corneliu Vadim Tudor: Corifeul budei, sau poate Scatocratul
-Andreea Marin: Stapana Kilimanjaro-ului, sau poate Andreea Montan
-Adrian Paunescu: Oracolul slaninii
-Adriana Bahmuteanu: Fetita cu manelele
-Dinu Patriciu: Maleficul papusar
-Mircea Geoana: Un vot prea indepartat
-Marian Vanghelie: Homo Academicus Ferentariensis
-Adrian Nastase: Febletea matusicii
-Florin Salam: Prometeul mezelurilor
-Mihaela Radulescu: Vanatoarea de Elani
-Emil Boc: Emic Boc, sau poate Dusmanul statului(mare).

Susan Boyle si oul de dinozaur

Daca deschizi o editie a Guinness Worl Records vei gasi ici si colo unele recorduri cu adevarat interesante, lucruri care te lasa cu gura cascata sau iti deschid ochii asupra unor fapte pe care nici nu le-ai fi visat. Vine apoi umplutura, ceea ce ar putea fi numit global “cel mai maremic... din lume”. Poate ca unele din aceste recorduri chiar au sens, si poate prezenta interes care este cea mai mare cladire din lume, sau cel mai mic cal, insa atunci cand vine vorba de specialitati pe mine ma pierdeti pe parcurs. Cel mai lung carnat, cea mai mare pizza, cel mai inalt turn construit in intregime din nasturi, cel mai mare ghem facut din elastice, sau, de ce nu? cea mai mare toneta de inghetata in forma de gutuie sau cea mai lunga pereche de bretele cu picatele. Va vine sa cascati? Asa mi-a venit si mie atunci cand am citit despre cel mai mare ou de Pasti, oferit publicului la Suceava. Pacat ca-i din fibra de sticla, caci altfel in zilele urmatoare bateam succesiv recordurile la cel mai mare albus, cel mai mare galbenus, cea mai mare omleta si asa mai departe. Nici o problema, oricum nu-i pasa nimanui in afara de noi, romanii.
In vremea asta Susan Boyle continua sa faca senzatie in toata lumea(de ce oare, ca nu-i mai mare decat oul de la Suceava?), iar clipul ei de la concursul “Britain’s Got Talent”(cine nu l-a vazut inca sa dea fuga la http://www.youtube.com/watch?v=9lp0IWv8QZY&feature=related ) a fost deja vizionat pe Internet de peste 50 de milioane de oameni. Nu e (inca) record absolut, insa are altceva ce oului de la Suceava ii lipseste: relevanta. Bineinteles, pentru foarte multi povestea lui Susan este echivalentul lui “Betty cea urata”, o ilustrare formidabila a ideii ca talentul poate sa biruie orice bariera. Mie mi s-a relevat insa in egala masura ca un adevar jignitor: toata lumea era dispusa sa accepte o asemenea voce din partea unei puicute blonde cu ochi galesi de caprioara, in vreme ce din partea unei femei-tractorist, cu sprancene care l-ar face pe Mircea Albulescu invidios, cu masurile(probabil) 90-110-110, performanta pare sa sfideze bunul simt. Probabil ca femeile-tractorist sau albulestii din lumea intreaga o venereaza acum pentru precedentul pe care l-a oferit, si pentru sansa pe care – cred ei - le-a revelat-o, si sunt dispus sa pariez ca la anul in preselectia de la “American Idol” media de varsta a participantilor va creste simtitor.
Oricine poate visa. Daca visezi frumos rezultatul este un cantec de privighetoare. Daca in schimb te culci constipat si ai cosmaruri, te vei pomeni in asternut cu un ou de dinozaur.

Moldova, mon amour

N-a fost prea greu sa te lasi sedus de fermitatea discursului de martea trecuta, din parlament, a presedintelui Basescu. In primul rand, pentru ca, in politica externa a Romaniei, pozitiile ferme sunt o raritate si trebuie sarbatorite. In al doilea rand pentru ca, inflamati de evenimentele recente(pe atunci) din Republica Moldova, simteam cu totii ca trebuie sa facem ceva ca sa-i ajutam pe cei de dincolo de Prut. Imediat, diverse ziare au publicat in versiunile lor online sondaje privitoare la opinia cititorilor in legatura cu acordarea in regim preferential a cetateniei basarabenilor de origine romana, si in primele zile opiniile pozitive dominau. Febra s-a potolit, spalata de dusul rece al realitatii(ce facem cu ei? daca ne vin pe cap? n-aveam deja destule probleme?); reactiile acre ale Uniunii Europene ne-au fost transmise; nu este deci de mirare ca astazi, consultand rezultatele unuia dintre aceste sondaje, am descoperit ca reactiile sunt acum distribuite in mod aproape egal intre cele doua tabere. Reactia Uniunii Europene nu este surprinzatoare; cine si-ar dori instabilitate si haos la periferia aliantei, venind din partea unui stat care deja este notoriu ca indisciplinat? Este insa reactia romanilor surprinzatoare?
Nu cred. Cand in cartier toate gardurile poarta inscriptia “Gicu +Paula = Love” este clar pentru toata lumea ca Gicu tanjeste dupa Paula insa nu va fi nicicand in stare sa intreprinda altceva decat sa vandalizeze cu moderatie proprietatea publica. Graffiti-ul distribuit cu ostentatie – in cazul nostru “Romania + Moldova = Love” – este un surogat pentru actiune, un semn evident al neputintei de a intreprinde, de a avansa, de a fi transant. Cantam serenade sub balconul iubitei, insa de cum tutorele isteric incepe sa arunce cu rosii spalam putina cu entuziasm. Daca despre unele natii se poate spune ca au fitilul prea scurt si sunt tot timpul in pericol de a exploda, despre roman se poate spune ca are un fitil de proasta calitate: se aprinde repede, arde spectaculos, insa se stinge atunci cand ti-ai dori mai tare sa vezi ceva focuri de artificii. Asa ca totul a revenit la normal, ne preocupam de Gigi al nostru, de Steaua si Dinamo, de drobul si de ouale rosii, iar pe fratii nostri moldoveni ii impingem pe nesimtite catre periferia atentiei noastre, la categoria “mai vedem”.

Sudoku

Ma numesc Cristian Englert si sunt un sudokoholic. Dar voi?
De vreo trei ani, de cand am dat in patima sudoku-ului, multe carti au ramas necitite, multe povestiri nescrise, filme nevazute, minute nedormite si asa mai departe... Care-i enigma unei asemenea dependente: fascinatia unui simbolism al numerelor sau mecanica mentala iterativa, echivalentul unui masaj pe creier? Am ajuns asemeni cainelui lui Pavlov – atunci cand imi flutura cineva o grila in fata incep sa salivez. Vin acasa de la serviciu, deschid ziarul distribuit gratuit aici, in Brisbane, la pagina cu jocurile, ma urc pe bicicleta si, in vreme ce pedalez, rezolv sudoku. Debutul este insidios: aproape la toate jocurile primele cateva cifre sunt usor de dedus, asa ca ii dau inainte cu pedalatul si zic “hai, inca un rand, inca unul, hai sa incep si verticalele...” Noroc ca mi se termina repriza de bicicleta si ma duc la treburile mele – in vremea asta, abandonata pe pat, grila ma urmareste cu ochi patrati si plini de repros, gata sa-mi sara in brate daca fac imprudenta sa trec prin apropiere. Fac un efort si rezist pana aproape de ora culcarii, cand ma abandonez iarasi vinovatei placeri, fiindca, nu stiu de ce, parca n-am sufletul s-o las nerezolvata pana maine. Asta e adevaratul test al oboselii de peste zi: daca am avut o zi grea nu rezist mai mult de trei-patru minute si imi cade capul in piept incercand sa descifrez enigma cifrei noua, care insista sa nu-si dezvaluie locatia. Adorm ca un unches la varsta pensiei si visez vise dulci in care cinciul si sasele ma invita la un tur prin oras, insa optul imi poarta sambetele si incearca sa ma stranguleze in somn... Moment in care tresar brusc si imi dau seama ca ziarul impaturit mi-a cazut pe covor iar pixul s-a rostogolit pe cuvertura, unde a facut un purcel albastru care nu va mai iesi nici dupa zece spalari(imi zice reprobator Flori). Si iar o iau de la capat cu privirea tulbure, si dupa o vreme patrul si saptele incep asemenea unor oameni din bete de chibrituri sa-si dezmorteasca membrele, apoi se organizeaza in plutoane si incep sa marsaluiasca in susul si-n josul paginii albe... In acest moment imi dau seama, usor surprins, ca am adormit din nou. Nu-i nimic, gandesc prin valatucii somnului, il termin maine. Bajbai cu degetele pana gasesc butonul veiozei, sting lumina, apoi continui sa torc vise incalcite, in care pentru motive incerte am fost pedepsit sa car in sus pe panta unui munte un imens trei, care nici macar nu-i arab ci roman, si nici macar muntele nu-i munte fiindca nu se mai termina, ar trebui sa ma aflu acum deja la douazeci de mii de metri inaltime si nimic, insa, imi trece brusc prin cap, poate ca e vina mea, nu un trei, ci un doi trebuia sa car fiindca are manere mai comode... Dau sa inhat doiul insa ghinion, in acea clipa suna ceasul desteptator. Ma ridic din pat cu senzatia ca mi-am petrecut noaptea sub rotile unui tren care facea manevre, ma spal pe ochi, ma pregatesc sa plec la serviciu, insa pana sa ies din casa imi ingadui cinci minute de placere vinovata in care dau gata grila din ziua precedenta.
Apoi ies pe usa, stiind ca noua ore mai tarziu, cand ma voi intoarce acasa, ziarul ma va astepta impaturit frumos pe masa, iar dintre paginile lui ma va privi lung, intrebator, provocator, sudoku-ul zilei de azi.

Poporul ales

Citeam azi in niste comentarii la un articol din “Cotidianul” cateva pasaje extrem de injurioase la adresa lui Barack Obama, si m-am pomenit intrebandu-ma: este romanul rasist? Daca il intrebi, iti va raspunde fara sa ezite ca nu(probabil comparandu-se fara voie cu baietii veseli din Ku Klux Klan). Si totusi...
Gandindu-ma la popoarele cu care romanul a avut de-a face de-a lungul istoriei, m-am oprit mai intai la tigani(rromi). Si in alte limbi cuvantul are diverse conotatii – de pilda “gypsy” poate sugera caracterul boem al cuiva, sau poate pe cel nomad – asa cum diversele popoare intotdeauna asociaza alte popoare cu diverse trasaturi(englezul politicos, italianul galagios, francezul frivol etc) Insa in limba romana cuvantul “tigan” (nu-i de mirare ca au dorit sa-si schimbe numele) este de-a dreptul o insulta. “Un tigan”(eventual “borat”) este o categorisire care desfiinteaza pe cineva, indiferent de orice altceva ar putea si ar face persoana respectiva. “Ia uite dom’le, a ajuns mare actor!” “Fugi bai de-aici! Un tigan...”Nu e cu mult mai bine nici sa fii evreu, fiindca eticheta de “jidan” contine si ea o multime de implicatii jignitoare. Macar daca “tiganul” este cineva sub-uman, “jidanul” e o persoana, asa plina de vicii, avara, perversa si lipsita de orice alt dumnezeu decat banul. Turc? “Ce, esti turc?” Aparent nu prea te duce capul. Bulgar? Sigur ai ceafa groasa, desi nu e prea sigur ce anume implica asta... Maghiar? Pardon, se spune “bozgor”, si in mod evident esti o fiinta perfida si un dusman al neamului roman. Cu negrii n-am avut prea mult de-a face, insa nu folosim noi expresia “munca de negru”? Oare de ce?... Si, de parca asta n-ar fi de ajuns, se pare ca nu-i prea bine nici sa fii moldovean(limba lata, mamaligar), ardelean(lent si cam prostovan) sau oltean(probabil ca simpla apropiere de Caracal este contagioasa) Atunci intrebarea se pune: pe cine respectam noi? Sau mai bine: cine suntem noi de fapt?
Raspunsul evident este ca suntem un pic din toate astea.
Si poate ca tocmai de aceea nu reusim sa ne respectam nici macar pe noi insine.

Masina ca mijloc de comunicare

Ati observat vreodata cum oameni care par cat se poate de normali in viata de toate zilele, in momentul in care intervin pe un blog, forum sau conversatie online devin smecheri, radicali, obsceni sau revolutionari? Tot asa, persoane domoale si cumpatate, o data urcate la volanul unei masini, devin cu totul altele. Daca in primul caz este vorba despre gradul de abstractiune pe care calculatorul il introduce intr-o conversatie, despre un anume sentiment de securitate pe care anonimatul, sau doar separarea fizica de ceilalti il induce, in cel de-al doilea este vorba despre virtutile exoscheletului de metal care te inconjoara. O data asezati la volan ne transformam in versiunea noastra supraumana, puternica, rapida, cu reactii amplificate. Cel mai adesea transformarea este benigna si se traduce in ironii si injuraturi: “Ia uite-l si pe dobitocul ala unde a parcat”, “Mama matii, ce-ti veni sa-mi tai mie calea!”, “Cat de cretin trebuie sa fii ca sa-ti uiti farurile aprinse?”, “Hai mamaie, ca te inhata moartea inainte sa termini de traversat strada.” Chiar si asa, comparat cu starea noastra de pietoni, suna ciudat; de cate ori ati auzit un trecator injurandu-l pe altul pentru felul in care isi misca mainile, sau urlandu-i ca ii sta gulerul de la sacou stramb? Este totusi o nimica toata atunci cand comparam acest stadiu cu stadiul urmator, cel al urlatorului de bulevard. In stadiul de urlator de bulevard ni se pune pata si reactionam impulsiv, cu note violente; fereastra din dreptul soferului sta tot timpul deschisa, pentru ca acesta sa poata scoate mana sau chiar capul afara, vociferand strident. “Trage baaaai pe dreaptaaa, nu vezi ca esti prost?” Mare pacat ca portul centurii de siguranta este obligatoriu, fiindca altfel urlatorul de bulevard ar sta in mod continuu pe jumatate iesit afara din masina, cu un picior pe frana si unul pe acceleratie, mana dreapta in mod alternativ pe volan si pe claxon(favorizandu-l pe cel din urma) si stanga batand nervos in portiera. Aaa, si fereastra deschisa mai are un rol, care se aplica la toate stadiile evolutiei soferului, si anume acela de distribuire gratuita, spre beneficiul populatiei de pe trotuare, a ultimului hit pop sau manelistic racnit de difuzoarele de 120 de wati. Ca sa impingem analiza putin mai departe, sa-ti cumperi o masina luxoasa e scump si nu multi si-o permit, insa ca sa-ti cumperi pentru o masina ieftina un DVD player ultimul racnet si niste boxe cat niste blocuri de BCA care, atunci cand sunt pornite, declanseaza seisme de mica intensitate detectate pana in Vrancea, oricine si-o poate permite. Si iata ca am ajuns la ultimul stadiu in care se poate afla soferul: stadiul Rambo. Fireste, soferii de taxiuri, care sunt niste fiinte umane evoluate, se afla in mod constant in stadiul Rambo, insa pentru bietii amatori trebuie aplicata o anume cantitate de stress/alcool pentru a-i impinge la rambolizare. Acesta este stadiul care inchide cercul, stadiul in care soferul este atat de montat impotriva celor din jur incat e gata sa-si paraseasca masina ca sa le ofere o lectie. Puteti mirosi un sofer care trece frecvent in stadiul Rambo dupa levierul sau bata de baseball ascunsa sub scaunul din fata a masinii. In aceasta Nirvana a furiei, aceasta stare de gratie turbulenta, ajung deopotriva soferi de jeep de 80000 de euro si soferi de Dacia 1310(exceptie cele trecute pe gaz, care sunt prea molcome ca sa intretina o asemenea stare). Daca ghinionul face ca sa depasiti un sofer rambolizat, sau sa taiati doua benzi atunci cand el se afla in preajma, sau doar sa va vada, atunci cand treceti pe langa el, zambind, aveti grija la urmatorul semafor. Rambolizatul se va da jos din masina si, in fata tuturor se va razbuna cu ranga/ levierul/bata, sau, dupa cantitatea de furie acumulata, pur si simplu cu picioarele(cu conditia ca furia sa depaseasca 200-250 de micro-rambi), pe farurile din spate ale masinii dumneavoastra. Din fericire luminile de pozitie par sa aiba un efect hipnotic asupra soferilor in stadiul Rambo si ii atrag asa cum capa rosie atrage un taur in arena; spun “din fericire” fiindca asta va ofera voua cateva secunde pretioase in care, cu onoarea ferfenita, cu masina asijderea, sa fugiti mancand pamantul, fara sa va mai pese de lumina rosie a semaforului. Fireste, cel mai spectaculos este cazul in care distrugerea luminilor de pozitie declanseaza in cel de-al doilea sofer – da, in dumneavoastra – adrenalina necesara trecerii in stadiul Rambo, caz in care si dumneavoastra aveti deja ascuns sub scaun un levier pe care stiti sa-l folositi, iar monologul celuilalt se transforma brusc intr-un dialog picant, plin de vioiciune, aproape polemic, intrerupt numai de ocazionalul politist aflat in zona.
Nu stiu, zau, cum am mai comunica daca nu am avea masini. Am fi vesnic noi insine si probabil ca ne-am plictisi de moarte.

Microbisme

Zice-se ca Mircea Lucescu ar fi favorit la postul de antrenor al nationalei de fotbal. Stau si ma intreb: de ce ar face asa o prostie? Fireste, s-ar putea spune, sunt banii, si e provocarea. Stacheta, mai ales in contextul in care vom urmari mondialele la televizor, este mai coborata ca niciodata: sa invingem Insulele Feroe, sa nu ne bata Lituania la scor... Asta nu inseamna insa ca viitorul antrenor va avea viata usoara. Sa fii antrenor la o echipa – orice echipa de la orice sport – in Romania inseamna sa dansezi pe taciuni aprinsi. Daca echipa joaca prost e vina ta, daca joaca bine, e meritul patronului. Daca asculti indicatiile patronului esti nevertebrat, daca nu, esti somer. Daca echipa e prea norocoasa atunci ai cumparat meciul, daca e prea ghinionista l-ai vandut. Daca aranjamentele se fac pe la spatele tau risti sa pici de prost, daca se fac cu stirea ta risti ca, cu prima ocazie in care se incearca abaterea atentiei publicului de la vreo afacere cu politicieni, sa fii tu arestat. Daca esti dur cu vedetele, atunci iti vor boicota jocul. Daca esti generos cu tinerele sperante le vei pierde in urmatorul sezon de transferuri. Daca indraznesti sa critici patronul sau galeria, se va pune un pret pe capul tau. Daca apari la televizor, atunci telespectatorii se vor intrece sa telefoneze numai ca sa te injure. Zau, de ce s-ar intoarce respectatul Mircea Lucescu in fotbalul romanesc? Ca sa isi mai distruga umbra unei amintiri?
Piturca a ilustrat la nationala exact genul de antrenor de care nu aveam nevoie: absorbit de propria-i importanta, rupt de realitate, obraz de fier si ceafa de otel, si tinand strans cu dintii de post ca un mops de turul unor pantaloni. Ce ne trebuie este probabil o combinatie intre Hitler si Maica Tereza cu o mitraliera in mana, un dictator cu viziune, un magician pe steroizi, o personalitate atat de proeminenta incat toti sa amuteasca in fata ei. Un Guus Hiddink cu zambet antiglont. Un chirurg nebun care sa taie nationala in doua si s-o refaca din bucati, pana ce nu o mai poate recunoaste nimeni. Un doctor Frankenstein care, profitand de fortata pauza competitionala, sa recladeasca, fara dorinta de recunoastere, un monstru de o forta nebanuita, in fata caruia toti tremura, dar care tremura, el insusi, in fata creatorului lui.
Nu ne trebuie un antrenor bun, ci unul genial si nebun.

Visand la viitor

Colindand pe web am dat de un fascinant interviu oferit de Ray Kurzweil, una dintre cele mai interesante personalitati ale secolelor douazeci si douazeci si unu, revistei de tehnologie GOOD. Cine e Ray Kurzweil? Intrebati Wikipedia, insa versiunea scurta este: inventator, futurolog, autor de eseuri despre viitorul civilizatiei umane, inteligenta artificiala si cate si mai cate. Multe din cartile sale trateaza un viitor ceva mai indepartat, in care omul reuseste sa-si depaseasca barierele biologice si sa se transforme intr-un semizeu; nu pot sa va recomand suficient de calduros sa incercati sa cititi macar cateva din cartile sale. Insa pentru moment, iata cateva fragmente din interviul despre care vorbeam(iata originalul: http://www.good.is/post/going-down-the-rabbit-hole/ ), in care Kurzweil anticipeaza viitorul apropiat al transportului si interactiunii intre indivizi:
“Pentru inceput, vom inlocui o mare parte a transportului cu abilitatea de a ne intalni intre noi in realitatea virtuala. Eu personal imi tin o treime din discursuri folosind un sistem de comunicatii care imi permite sa apar pe o scena in trei dimensiuni si in timp real. Imaginea mea este 3D, la scara 1:1 si foarte realista. [...]
In cele din urma realitatea virtuala va fi extrem de realista si va incorpora toate simturile. In jur de 2030 vom fi capabili sa trimitem cuiva un fisier cu informatii(ca un atasament la un email), iar ei vor fi capabili sa il “tipareasca” in 3D pentru a crea practic orice obiect – un computer, un panou solar, un modul pentru o locuinta, mancare sau imbracaminte. Acest fapt va reduce nevoia de transport atunci cand vrem sa livram un produs.
[...]Inainte de 2020 vom folosi proiectoare de inalta rezolutie incorporate in ochelari, care vor proiecta imagini direct pe retina pentru a crea medii virtuale complet imersive, si vom folosi dispozitive similare pentru componenta audio. Din moment ce majoritatea interactiunilor din domeniul afacerilor sunt vizuale si auditive, vom acoperi practic majoritatea nevoilor de acest gen.
Spre sfarsitul anilor ’20 nanobotii din creierul nostru(care vor ajunge acolo in mod non-invaziv, prin vasele capilare) vor crea medii virtuale complet imersive din interiorul sistemului nervos. Daca vei dori sa patrunzi intr-o realitate virtuala nanobotii vor opri semnalele venite de la organele de simt si le vor inlocui cu semnalele care descriu respectivul mediu virtual, si in acest fel vor include toate simturile in aceasta simulare. Vei putea avea un corp in acest mediu virtual, insa nu neaparat acelasi pe care il ai in realitate. Vom putea interactiona cu alte persoane in nenumarate feluri in aceste medii virtuale. Acest lucru va inlocui marea majoritate a deplasarilor, insa vom detine si noi tehnologii de transport fizic, bazate pe nanotehnologie.”
Kurzweil este apoi intrebat ce crede despre initiativa presedintelui Obama de a converti vehiculele folosite de guvern la sisteme hibride si ecologice. El raspunde:
“[...]Acestia sunt pasi constructivi si ne aduc mai aproape de o lume a energiei curate. In douazeci de ani vom fi capabili sa obtinem toata energia din panouri solare extrem de ieftine obtinute prin intermediul nano-ingineriei si o vom putea stoca in rezervoare mici, descentralizate. Productia de energie solara se dubleaza la fiecare doi ani si pastreaza acest ritm de douazeci de ani, si ne aflam al numai opt dublari distanta de telul de a acoperi tot necesarul Terrei din energie solara. Si avem de 10000 de ori mai multa lumina solara decat ne trebuie pentru asta.”
Nu va inspira o asemenea imagine a viitorului? Nu va face sa uitati, pentru cateva clipe macar, de criza, de Gigi, de Guta, de printi-presedinti si de vedete isterice? Nu va aminteste cum se viseaza in culori? Nu simtiti, in colturile omoplatilor, cum va inmuguresc aripi?...

Votati duda!

Totul incepe cu rezonanta numelui: Radu Duda. Exista o anumita aristocratie a numelor, a modului in care se inlantuie silabele ca sa creeze un avatar sonor persoanei din spatele lor, si nu e de mirare ca in familiile regale europene nu intalnesti prea des nume ca Libelula, Toader, Dakota, Nikita sau Fifi. Dar Radu Duda? Numele este atat de absurd, se rostogoleste atat de brutal in gura, incat pare un pseudonim, o aliteratie menita sa sugereze ritualuri africane, ceremonii magice la triburile bantu sau cafri.
Dar sa trecem peste asta – poate omul e nevinovat. Pe principiul ca haina nu-l face pe om, poate ca nici numele nu spune mare lucru. Sa vedem ce spun faptele: pai mai intai, domnul Duda, pe vremea cand era inca actor la Teatrul National, a figurat pe lista de persoane “de sprijin” ale Securitatii. Pai bine, poate i-a venit mintea la cap intre timp. Nu, potrivit fostului administrator al castelului de la Savarsin, unde familia regala locuieste cand si cand, caci domnul Duda(care intre timp a avut o cariera meteorica in armata, avansand pana la gradul de colonel) experimenteaza militaria tip Braescu, cu urlete si istericale, cu “culcat, salt inainte, mars”, cu “belerege”, cu bietii angajati ai resedintei.
Iar acum penibilul nostru, care pare sa sufere de delirul grandorii, realizand ca statutul de principe nu-i aduce mare lucru si risca sa se prelungeasca la nesfarsit(fiindca pe lunga lista de preocupari ale Romaniei revenirea la monarhie este undeva in jurul pozitiei 500, intre “construirea unui lant de hoteluri pentru caini si pisici” si “crearea unei misiuni diplomatice permanente intre nenetii din Novaia Zemlia”), decide sa taie nodul gordian cu briceagul de plastic primit o data cu rangul de print de jucarie, si isi anunta candidatura la postul de presedinte al Romaniei. Socati nu ar trebui sa fim, fiindca toti ne tragem din personajele lui Caragiale. Dupa ce Simeon de Saxa-Coburg si Gotha si-a incercat mana si ca rege al Bulgariei, si ca prim-ministru, de ce nu am avea si noi un print presedinte? Ce daca, spre deosebire de situatia din Bulgaria, aici avem o contradictie in termeni, si gestul lui radududaradududaradududa -repetati si voi cu mine, nu suna ca un bolovan ce se da de-a duda, pardon, dura, la vale? – reprezinta renuntarea sa la orice pretentie monarhica? Ce daca asta a declansat tensiuni in familia regala si a obtinut o reactie mai putin decat entuziasta din partea regelui Mihai?
Nu-i nimic, sforile s-au tras, garniturile s-au uns, penelurile mercenare s-au inmuiat in cerneala si aplaudacii au pornit sa emane ditirambi. Tremurati Basescu, Antonescu, Geoana, caci Duda e aici!... Marele avantaj auto-trambitat al lui Duda este independenta de partidele politice, si intr-adevar, e greu de contestat ca asta e un punct pozitiv. Dezavantaje – cata frunza si iarba, pornind de la competenta indoielnica si statura morala dubioasa. Sansa lui: oameni care nu mai au incredere in nimeni si nimic de pe esichierul politic romanesc, oameni care ar vota un extraterestru de pe Aldebaran sau poate pe oaia Dolly, in speranta ca se va schimba ceva.
Noi, romanii, ar trebui sa fim de fapt fericiti. Viata noastra decurge ca o telenovela, in fiecare zi ne confruntam cu o alta intorsatura de situatie, si poate ca, la un moment dat, cineva mai curios dintre noi va constata ca traim in interiorul unui televizor.

Cred

Nu voi pretinde ca stiu mai mult decat voi despre situatia din Republica Moldova. Nu voi pretinde ca acest comentariu are valoare de analiza politica, si de aceea imi voi permite sa scriu ceea ce inima imi spune despre ce se intampla acolo. Inima mea tine cu romanii de acolo, si chiar daca o unire cu Romania este extrem de improbabila, macar in vointa lor de a scapa de comunism mi-as dori sa reuseasca.
Peste Basarabia au trecut saizeci si noua de ani de cand s-a despartit de tara - trei generatii de oameni nascuti moldoveni, crescuti si educati ca moldoveni, care au transmis mai departe copiilor lor aceleasi invataminte, in vremuri in care romanismul lor devenise subteran si aproape mitic. Vreme de trei generatii sovieticii au pompat populatie, bani si activism in republica. Vreme de trei generatii, tot ce nu era peren si bine ascuns in sufletul locuitorilor a fost tuns, plivit, smuls, otravit, asemeni unor buruieni deosebit de rezistente. Cu perfida si stiintifica eficienta sovieticii au construit tarii o industrie inegala si costisitoare, dependenta in foarte mare masura de resurse naturale pe care numai Maica Rusia i le putea furniza, transformand-o intr-un monstru cu picioare de lut. Nu e de mirare, cred, ca pentru multi basarabeni, unirea cu Romania pare o himera, daca nu o prostie de-a dreptul. Romania nu-i nici bogata ca Germania Federala atunci cand s-a reunificat cu RDG-ul, ba mai mult, nici ea nu o duce minunat cu resursele naturale. Daca prin intermediul armatei a paisprezecea Rusia tine Transnistria sub papuc, prin intermediul gazelor naturale Rusia tine sub papuc trei sferturi din Europa. Tehnologic vorbind, Romania si Moldova sunt foarte diferite, si pana si caile ferate din cele doua tari au ecartament diferit.
Ce se opune totusi tuturor acestor factori? Identitatea noastra culturala si lingvistica, in primul rand. Zecile si sutele de mii de tineri moldoveni care, dupa 1990, au venit sa lucreze sau sa studieze in Romania. Naduful nostru istoric pe rusi, pentru ca ne-au furat ceva ce era al nostru. Supararea lor pe rusi, pentru ca acestia nu concep sa li se scurga ceva printre degete. Spaima lor de comunism si de ceea ce reinvie el. Poate chiar dorinta lor de a folosi Romania ca o treapta catre Uniunea Europeana.
Asadar, suntem separati de factori concreti si suntem apropiati de elemente subiective, necuantificabile si greu demonstrabile.
Cred ca sansele nu sunt prea bune. Cred ca o posibila reunificare ar aduce incredibile provocari castelului de carti de joc care este economia Romaniei in momentul de fata. Cred ca am trece, inevitabil prin aceleasi probleme de absorbtie pe care nemtii inca nu le-au depasit, cred ca xenofobia si nationalismul ar creste abrupt, cred ca rusii si ucrainenii din Basarabia ne-ar acuza zilnic de persecutii. Cred insa ca merita. Cred ca este de datoria noastra sa continuam sa speram. In definitiv, Tarile Romane au mai fost separate de-a lungul timpului, si asta nu le-a impiedicat ca, in momente de fantastica oportunitate, sa se reuneasca. Cred ca, desi cel mai adesea in istorie arma romanului a fost compromisul, este momentul sa o lasam deoparte si sa privim o clipa, de pe cai mari, noua istorie drept in fata.

Hai sa va vanda baba ceva

M-am gandit azi sa dau o tura pe Internet si sa vad ce se mai gaseste de vanzare. Si ghici ce, am avut noroc, fiindca astazi se pot face o multime de afaceri fabuloase!
1. Mai intai, este romanca Alina din Caracal, care isi vinde pe un site nemtesc de licitatii virginitatea. Fata romantica, suflet pur, cine da mai mult, neamule... Acum vreo cativa ani ar fi cumparat-o Irinel, insa s-a dus intre timp cu competitia...
2. Pe eBay am gasit o alta afacere tare: contra 325000 de dolari americani poti cumpara un suflet! (daca nu ma credeti mergeti la http://cgi.ebay.com/Please-purchase-my-soul_W0QQitemZ220390318247QQihZ012QQcategoryZ1469QQssPageNameZWDVWQQrdZ1QQcmdZViewItem ) Citez descrierea produsului: “Imi vand sufletul. Da, cred in Dumnezeu, insa nu vad iesiri legale dintr-o problema imensa. Ceea ce ofer este un contract pentru sufletul meu. Practic am nevoie de un miracol. Pretul este de 325000 USD. Nu este vorba despre o gluma, insa nu mai vad nici o solutie problemei mele.” Din pacate, nici o poza, si nici nu specifica nicaieri cat cantareste pachetul(care va fi expediat prin US Postal Service Priority Mail). O veste buna insa, livrarea este gratuita!
3. Tot pe eBay, o pereche de tunuri navale, datand de prin 1700, cu doar 18000 USD, numai bune de instalat in scuarul din fata casei, langa care e parcat Maybach-ul. Doar nu va inchipuiati ca tunurile au fost inventate in Romania post-revolutionara?!?
4. Cu 650 USD gasiti(traiasca eBay!) un set de patru cutite... de scobit dintii. (http://cgi.ebay.com/Case-XX-Set-of-4-Toothpick-Knives-Tan-Bannana-Handles_W0QQitemZ250402663984QQihZ015QQcategoryZ48819QQssPageNameZWDVWQQrdZ1QQcmdZViewItem ) Maner de os, lama de otel inoxidabil, ce va trebuie mai mult ca sa va scobiti cu eleganta dintii in cadrul unui talk-show televizat, in vreme ce, picior peste picior, ascultati cu atentie replicile interlocutorilor?... Grabiti-va, ca ma bate si pe mine gandul...
5. In schimb pe www.agriseek.com am gasit urmatorul anunt(traducere): “Caut un pui de aligator. Sunt dispus sa calatoresc pentru a-l cumpara. Imi trebuie inainte de Craciun. Scrieti-mi sau sunati-ma daca aveti disponibili.” Ce ziceti, cadou pentru mama-soacra? ;)
6. Ca sa vedeti ca ma gandesc la gradina voastra, va ofer urmatoarea afacere: statuia unui T Rex in marime naturala(7 metri inaltime; http://cgi.ebay.com/GIANT-T-Tyrannosaurus-Rex-lifesize-statue-jurassic-park_W0QQitemZ400036298829QQihZ027QQcategoryZ1469QQssPageNameZWDVWQQrdZ1QQcmdZViewItem ), livrata direct din fabrica noastra din Filipine. Cred ca nici macar Tantareanu n-are asa ceva!... Pentru 25000 USD, o sa crape toti vecinii de invidie cand o sa va rebotezati conacul “Jurassic Park”...
Daca va hotarati, merit si eu un comision, mic, mic de tot,un antricot de aligator sau un dinte de T Rex, sau poate un sufletel...

Cinci beri

In ultimul an de facultate imi luasem cu banii din bursa o servieta diplomat din acelea rigide, cu schelet de aluminiu, elegante, insa o idee cam mari. Mandru nevoie mare ma duceam cu ea la cursuri, cartile si caietele dinauntru tragand vreo doua kilograme la cantar si servieta inca vreo trei... :) Intr-o buna zi asteptam in fata facultatii sa inceapa cursurile, cand apare un coleg de la alta grupa, “generalul” Burlacu(mare figura, betiv, extravagant, obraznic)... se da pe langa mine si imi evalueaza asa, cam zece secunde servieta, apoi imi zice ingustand ochii: “Cinci.” Simtindu-ma ca in faimosul banc, nu ma pot abtine si-l intreb “Ce cinci?” “Sticle. De bere. ”, zice. “Patru in picioare si una culcata, pusa deasupra lor. Atatea incap in servieta asta. Nu e rau.”
Ce e cu pilda asta? Pai un pretext ca sa notam ca in viata nu exista adevaruri absolute, ca tot ceea ce pentru noi reprezinta o servieta plina cu carti este pentru altul o rezerva secreta de sticla de bere, pentru altul un posibil obiect contondent iar pentru un al treilea un simplu accesoriu vestimentar. La fel de elastic este si conceptul de justitie. Daca servieta mea e plina cu manuscrise si servieta altuia e burdusita cu bancnote, amandoi avem o idee destul de clara despre care sunt limitele spatiului personal in care ne simtim suverani si lucrurile pe care avem voie sa le facem incercand sa ne aparam acest spatiu. Asta in termeni academici. Fiindca intr-un stat de drept, aceste idei personale sunt pur orientative, iar criteriile dupa care ne adaptam comportamentul si standardele sunt legile acelui stat.
Ma voi abtine sa discut cazul concret al lui Becali – o fac in acest moment mult prea multi. Iar mie nu personajul mi se pare relevant, ci contextul, plus reactia publicului vizavi de arestarea lui. Extrem de multi cetateni romani declara zilele astea ca cineva care isi face dreptate prin forte proprii, chiar sfidand legea, este demn de admiratie. Marea lor majoritate evoca, in sprijinul acestei opinii, incompetenta politiei si a justitiei, si trebuie sa marturisesc ca inteleg punctul de vedere. Masina parintilor mei a fost sparta intr-un interval relativ scurt de timp de hoti de trei ori – tatal meu a fost de fiecare data la politie, unde nimeni nu i-a dat nici un fel de incurajare, si de altfel nimeni nu l-a cautat vreodata dupa aceea. Politia romana este, asemeni intregii societati post revolutionare, un organism in chinurile unei tranzitii lungi, absurde, marcate de regrese si stangacii. Politistii sunt mai mult sau mai putin onesti, deseori neciopliti, vulgari, frecvent prosti, si rareori inspira incredere. Problema este ca, astia-s armasarii, cu ei manam. Acesti oameni perfectibili sunt reprezentantii principiului de lege, principiu fundamental in statul de drept. Problema mare a Romaniei este ca toti asteapta progrese miraculoase in justitie, educatie, economie, reforma morala si cate si mai cate, FARA ca ei sa participe in vreun fel la acest efort. Iar daca in anumite domenii oamenii pot face realiza lucruri concrete care sa ajute nemijlocit progresul, in domeniul justitiei(sau al reformei morale) aportul individual este mai greu de cuantificat. Aici nu este vorba de a pune osul la munca, este vorba de a invata respectul pentru lege, in primul rand ca principiu si apoi ca agent, pentru drepturile celui de alaturi ca si pentru propriile drepturi, si de a invata limitele in care cineva se poate misca pentru a-si exercita acele drepturi.
Din pacate pentru individ, deseori problema mare, colectiva, principiala, paleste in fata problemei mici, personale, acute si dureroase. Din fericire, chiar in fata unei justitii surde si a unei politii inepte, exista cai si mijloace pe care putem lupta pentru drepturile noastre individuale, fara sa ignoram contextul statului de drept. Daca sunt un blogger imi vars amarul pe net si apelez eventual la cat mai multi cunoscuti din acelasi mediu; daca sunt Emile Zola public “J’accuse”; daca sunt mare afacerist fac propriile mele cercetari apoi, daca politia nu ma asculta, imi folosesc influenta in presa sau la televiziune ca sa pornesc o campanie publica impotriva sistemului. Multe din aceste mijloace par jenant de ineficiente, insa sa nu uitam ca acestea sunt parghiile cu care, de-a lungul istoriei, s-au edificat societatile democratice. Orice politie, in orice tara civilizata, a parcurs un drum mai mult sau mai putin lung pana la a fi respectata si temuta. Asa va fi candva si politia romana, va spun eu ca am vazut intr-un episod din Futurama.

Povestea porcului

Va mai amintiti bancurile cu albanezi, de care radeam cu totii pe vremea lui Ceausescu? Gen “Albania in razboi, flota albaneza raporteaza pierderi grele. Motivul? S-a rupt o vasla.” Sau “Cum distrugi un crucisator albanez? Raspuns: Il bagi in apa.” Sau “De ce e criza de elastic in Albania? Raspuns: Se pregatesc sa-si lanseze primul satelit.” Mult misto mai faceam noi de Albania, sau, ca veni vorba, de Coreea de Nord. Locuitori ai unei tari sarace, persiflam si noi pe cineva mai amarat decat noi, tot asa cum un copil batjocoreste cu rautate inconstienta pe un alt copil mai mic de statura, sau mai gras, sau mai prost imbracat decat el. Priveam la televizor filme nord-coreene, in care, atunci cand Kim Ir Sen se zarea la orizont, oamenii cadeau la pamant, orbiti de stralucirea lui, ori altele in care tinere fete cantau in incinta caminului cultural “Nu vreau sa ma marit; Tractorista vreau sa fiu, si nevasta mai tarziu”, si radeam de ne prapadeam , fiindca, fireste, barna din ochiul altuia este mult mai usor de observat.
Care-i legatura cu prefectura? veti intreba. Pai uite, nord-coreenii tocmai si-au lansat primul satelit “pe orbita”. De ce ghilimele? Fiindca observatori americani si sud-coreeni raporteaza ca racheta purtatoare n-ar fi atins orbita si ca s-ar fi prabusit, cu tot cu incarcatura, in Pacific si in Marea Japoniei. Treaba asta i-a pus serios de tot pe jar pe americani, sud-coreeni si japonezi, care sustin ca regimul de la Phenian ar incerca de fapt sa testeze rachete balistice cu raza lunga de actiune, capabile sa plaseze o incarcatura nucleara, de pilda, pe coasta vestica a SUA. (Ca sa vedeti cam care e starea de spirit a americanilor in legatura cu asta, va recomand sa cititi comentariile cititorilor de la http://news.slashdot.org/article.pl?sid=09/04/05/0412228&from=rss ) Ce se aude insa in Coreea de Nord? Fireste, ca lansarea a fost un succes, satelitul este pe orbita si transmite de-acolo cantece patriotice. Numesc ei asta “rezultatele stralucitoare atinse in urma eforturilor de a avansa stiinta si tehnologia patriei la un nivel superior”. O asemenea mostra de limbaj de lemn mi-a inviorat neuronii mai ceva decat madlenele lui Proust si m-a trimis inapoi in epoca lui Ceausescu, cand circula urmatorul banc, de data aceasta auto-persiflant: “Cica la o ferma undeva la tara fata o scroafa un purcel. Ingrijitorul isi da seama ca nu poate sa-i raporteze directorului CAP-ului asa rusine, si atunci o mai drege oleaca, spunandu-i ca scroafa a fatat trei purcei. Directorul are de raportat la judet, si se gandeste ca ar da bine sa umfle putin cifra, asa ca purceii devin cinci. Secretarul de la judet, o ambitios, miroase oportunitatea si raporteaza mai sus, la minister ca scroafa cu pricina a fatat zece purcei. Ministrul, impresionat, hotaraste ca daca tot ii prezinta lui Nea Nicu asa un eveniment, macar s-o faca cu clasa: in satul cutare, scroafa cutare, mama eroina, a fatat douazeci de purcei. Nea Nicu aude vestea, zambeste, da din cap si zice: Iata, tovarasi si pretini, rezultatele unei agriculturi stiintifice! Sa trimitem un purcel la export, iar restul dati-i la populatie.”
Mi se pare ca bancul asta se aplica foarte bine chestiunii cu “satelitul“ coreean. Intr-o tara izolata politic si economic, tinta a tuturor embargourilor posibile, megalomania presedintelui Kim Jong Il isi fixeaza ca tinta, dupa cel mai mare palat, cel mai lat bulevard, cea mai mare armata aflata pe picior de razboi, sa aiba tara si un program spatial. Smecheria insa cu stiinta secolului XXI este ca nu mai poate fi facuta in camaruta de acasa, inarmat cu un creion, un compas si un mar, ca pe vremea lui Newton, si nici macar pe Internet nu gasesti suficienta informatie ca sa calculezi traiectoria si parametrii unei rachete capabile sa ajunga pe orbita geostationara; nu, iti trebuie un laborator bine dotat, calculatoare si comunitate stiintifica. In absenta tuturor acestor factori cei mai de seama specialisti ai tarii se strang in jurul scroafei, poate-poate o fata o racheta viabila care sa poata ajunge pe orbita/pe coasta americana. Insa la porci e invers decat la capre, daca scroafa sare masa, purcica nu e in stare sa sara nici macar olita de noapte, asa ca racheta in trei trepte(nu m-ar mira ca specialistii americani, care pun pariu ca la ora asta patruleaza in disperare prin Pacific incercand sa stranga resturile rachetei si sa inteleaga daca intr-adevar a fost vorba despre un satelit, sa gaseasca piese imbinate cu super-glue) a ratat cu putin Japonia si a cazut in ocean. Fireste, esecul nu este o optiune si populatia n-ar putea suporta socul unei asemenea vesti, astfel incat lansarea este raportata drept un succes, iar purcelului, pardon, satelitului, i se rezerva destinul glorios de a transmite cantece patriotice in care este slavit Conducatorul. Gata cu foametea in Coreea! Acum, ca un purcel a fost trimis la export, restul i-au ramas populatiei. :)

Salutari din Evul Mediu

De multa vreme incerc sa-mi dau seama care ar fi cel mai potrivit termen de comparatie pentru situatia din Romania, si cel mai apropiat model, desi suferind de cateva lipsuri, mi se parea a fi cel sud-american. Coruptie, economie scapata de sub control, temperamente violente, rasturnare a valorilor, toate pareau sa coincida. Lipseau insa juntele militare, existenta unei constiinte pan-hispanice(excluzand Brazilia) care, in definitiv, constituie o valoare perena in spiritualitatea sud-americanului, lipsea, in sfarsit, entuziasmul cu care sud-americanul stie sa duca la sfarsit ceea ce a inceput, fie bun, fie rau. Apoi, in dimineata asta, in vreme ce citeam despre arestarea lui Gigi Becali, am avut o revelatie brusca: nu in spatiu trebuia sa ma deplasez ca sa descopar o paralela societatii romanesti, ci in timp. Romania poate fi comparata cu o societate feudala!
Sa detaliem. In primul rand, societatea feudala era divizata in seniori si in vasali. Seniorii erau puternici, aveau un ridicat grad de autonomie, armata proprie si posedau domenii intinse. Sa nu-mi spuneti ca n-ati auzit de baronii PSD, sau PNL, sau PDL, puternicii filialelor acestor partide, care deseori au reusit sa-i zgaltaie serios pe cei de la centru si sa ii dirijeze dupa bunul lor plac. Sau, daca exemplul nu este suficient, sa revenim la exemplul Gigi Becali. Inconjurat, dupa imprejurari, de doi, trei, sau chiar cinci bodyguarzi, asemeni unui adevarat senior feudal, Gigi Becali nu ezita niciodata sa-si faca dreptate, potrivit unui concept justitiar foarte personal. Conform dosarului politiei, in noaptea de 26 ianuarie, mai multi indivizi au blocat un autoturism aflat in trafic, i-au agresat pe cei trei ocupanti ai masinii, apoi i-au aruncat claie peste gramada in portbagajul unei masini de teren, care apoi a disparut. Este vorba de cei trei nefericiti care i-au furat Mercedesul lui Becali. Acesta i-a tinut catava vreme prizonieri, pana ce si-au recunoscut crima, apoi, cu un alt gest de maret senior feudal, i s-a facut mila de ei si le-a dat drumul sa plece, oferindu-le si bani de taxi. Intocmai ca in evul mediu, seniorul Becali s-a simtit nedreptatit, si-a facut singur dreptate, si nici nu s-a asteptat sa dea socoteala cuiva pentru asta. Sau poate trebuie sa ne amintim de generozitatea lui Becali, care era gata sa doneze bani pentru restaurarea unei biserici din Bulgaria, insa in clipa in care si-a dat seama ca in satul respectiv mai existau inca simboluri din era comunista a facut rapid stanga imprejur...
Apoi vin la rand vasalii. Ei primeau pamant(asa zisele “feude”), animale,bani de la suzeranul lor, fiind in schimb obligati sa lupte pentru el, sa trimita oameni in armata lui in vreme de razboi, sa-i plateasca taxe. Seniorul, in schimb, era obligat sa isi sustina vasalul in disputele acestuia, sa-l sfatuiasca la nevoie si sa-i ocroteasca familia in caz de moarte. Inapoi in timpul nostru, este suficient sa privim cum, de indata ce se schimba guvernul, o data cu nou instauratii ministri isi fac aparitia triburi intregi de secretari de stat, directori de departamente, directori si subdirectori de regii, servicii secrete, functionari in prefecturi etc. Principiul competentei sau cel al continuitatii in functie, care ar asigura o functionare fara hopuri a departamentelor executivului, este necunoscut in Romania. Ba mai mult, pana si in randul companiilor private, dincolo de rangul de simplu negrisor, viitorul tau este strans legat de partidul politic cu care esti afiliat.
Tot din randul seniorilor se alege un suveran. Societatea feudala era prin excelenta descentralizata, insa de cate ori regele ales/dinastic se intampla sa fie mana forte, el reuseste sa si-i apropie pe marii seniori si sa isi impuna propria politica. In Romania am avut parte de presedinti slabi si nepriceputi(in vremea lui Constantinescu au prins marii baroni provinciali radacini), de circari abili(Iliescu a reusit sa navigheze prin apele tulburi ale unor vremuri foarte agitate), si de stapani autoritari care cand bat cu pumnul in masa toata lumea isi tine respiratia si se scutura zugraveala de pe pereti(Basescu a reusit sa ridice un partid feudal din nimic si sa seduca un mare numar de oameni cu virilitatea lui studiat taraneasca)
Fireste, mai exista si taranii si orasenii liberi – cu voia dumneavoastra aceia suntem noi – care completeaza peisajul si sustin economia, pentru ca banii produsi de ei sa se indrepte catre – nu uitati, ne aflam intr-o societate feudala – catre...
Ati ghicit, catre Federatia Romana de Fotbal, care ii va plati lui Piturca trei sute de mii de euro pentru ca acesta sa-si dea demisia de la nationala!!!!! :)))

Lectia despre umbrele

De douazeci si patru de ore ploua aproape fara pauza in Brisbane. Ceee ce nu e neaparat un lucru rau, avand in vedere ca aici, in sudul Queensland-ului avem o problema cronica cu apa si lacurile de acumulare din care orasul se alimenteaza sunt in general pe jumatate goale.
Pe o vreme ca asta se intampla ca mintea sa-ti colinde pe cele mai nastrusnice coclauri, si sa te trezesti ca esti pasionat de problema... umbrelelor. Ho-ho, daca te gandesti un pic, cate se pot spune despre umbrele!... De pilda, cate tipuri exista si cum reflecta fiecare personalitatea purtatorului. Iata, alearga spre mine o umbrele mica, rosie, cocheta, inzestrata cu niste picioare senzuale si pantofi cu toc cui. In spatele ei o umbrela imensa, albastra, cu varf metalic ascutit, purtata autoritar de un barbat alfa, bine facut. Este o umbrela Queenslander, special adaptata pentru ploile puternice de aici. Prin contrast, umbrela mea micuta, de voiaj, care stransa are dimensiunea unei telecomenzi, si care dispare cu totul in rucsac. Daca ma ironizeaza cineva, ii replic sec ca n-am nimic de compensat... :) Iat-o pe colega mea, fosta jucatoare profesionista de polo, inalta cat mine si probabil ceva mai grea, care are o umbrela la fel de mare ca cea de dinainte, insa puternic bombata, incat sa cuprinda sub cupola ei gargantuana femeie plus un intreg ecosistem. Umbrela ei are sectoare rosii si albe, si iese in evidenta de la o suta de metri distanta. O alta umbrela feminina, de dimensiuni mijlocii, neagra la suprafata, insa in interior are pictate pasari zburand printr-un cer de azur. O mama alearga cu fetita ei de sase-sapte ani catre gara, fetita purtand o umbrela minuscula, cu urechi iesite in afara si ochi si mustati nostime de pisica. Apoi mai este felul in care oamenii isi poarta umbrela. Unii isi ascund complet capul sub umbrela cand merg pe strada, si numai ochii le colinda neastamparati pe caldaram, stanga-dreapta, stanga-dreapta, ca detectorul de mine albanez. Altii tin sa demonstreze ca umbrela nu este decat un accesoriu de vreme rea, si o tin mult deasupra capului, dornici sa evite izolarea pe care conturul unei umbrele o propune implicit. Atunci cand ploaia slabeste, exista si genul de persoane care isi lasa languros tija umbrelei pe un umar, umbrela acoperindu-le numai ceafa si crestetul capului, ca si cum ar propune, din contra, cuiva sa patrunda in aceasta zona intima. Sau exista genul de persoane nervoase – ca mine – care rotesc tot timpul umbrela in mana, o arunca in sus, o asteapta sa coboare... si, fireste, reusesc sa loveasca, zgarie, incomodeze o multime de alte persoane. Exista apoi o eticheta a intalnirilor purtatorilor de umbrela, atunci cand incearca sa evite o ciocnire. Unora nici ca le pasa de pericole, in vreme ce altii, mai atenti, fie coboara, fie inalta umbrela personala(o fi legat de tendintele dominatoare sau submisive ale fiecaruia?) Indragostitii stiu foarte bine sa imparta o umbrela, cu tot ce aduce ea: intimitate, caldura, un coltisor ferit de intemperii. Ceilalti, care nu au relatii atat de apropiate sau nu si le-au definit inca, au o stinghereala specifica, ezita sa se apropie prea mult si invariabil jumatatea exterioara a fiecaruia sfarseste prin a fi uda leoarca.
Vazute de sus, strazile centrale ale Brisbane-ului trebuie sa arate ca niste vase de sange, cu umbrelele curgand in sus si in jos asemeni globulelor albe si rosii. Imagine care ar fi fost foarte potrivita pentru concursul de fotografie de acum o luna, cu atat mai mult cu cat nu ai prea des ocazia s-o zaresti. Fiindca locuim aici in “statul soarelui stralucitor”, iar maine va fi din nou cer fara nori si innabusitor de cald.

Diverse

Care va sa zica a trecut 1 Aprilie si am facut istorie la serviciu, trimitandu-le tuturor colegilor, de pe masina noastra de test, un email cu rezultatele testarii de peste noapte, esuate. Fiindca ieri tocmai lansasem un Release Candidate al aplicatiei la care lucrez, dupa rezultatele dezastruoase din mail s-a instapanit panica. Desigur, la o a doua privire s-a dovedit ca testele esuate aveau nume precum “TestAprilFoolsLogic” sau “DummyApprilFoolsFunctionTest”, ceea ce a redus considerabil tensiunea. Acum astept sa fiu anuntat ca am fost dat afara :)

Citind stirile zilei nu se poate sa-ti scape starea conflictuala ivita pe Statia Spatiala Internationala, unde astronautii rusi nu sunt lasati sa foloseasca... veceurile americanilor. Cica tot rusii ar fi vinovati de asta, fiindca ei ar fi inceput sa le pretinda americanilor bani pentru trimiterea lor pe orbita cu rachete rusesti, iar americanii ar fi raspuns cu aceeasi moneda. Nu ca vreau sa fiu rau, dar acum inteleg, brusc, numarul mare de misiuni in afara statiei din ultima vreme.

In Romania ne tutuim. Bunicii cu nepotii, secretarele cu paznicii de la pepeni, fierarii-betonisti cu directorii de televiziuni, bloggerii cu cofetarii, presedintele cu toata lumea. Nu ne tutuim fiindca asa am fi fost invatati in cei sapte ani de-acasa(multi nu-i au!), ci ne tutuim ca sa aruncam punti intre noi. Ne tutuim pentru ca asa devenim populari, pentru ca asa promovam o imagine deschisa, cordiala, deloc scortoasa. Dupa un presedinte alunecos ca un tipar, scolit in universitatile comuniste si unul intelectual, stangaci si crispat, ne-am pomenit cu un om “dintr-o bucata”, care tutuieste pe toata lumea, “spune lucrurilor pe nume”, si chiar, inalt merit si dovada suprema a lipsei de ipocrizie, chiar injura din cand in cand. Cand Iliescu ne-a oferit momentul de divertisment “Mai animalule”, toata lumea a fost socata, fiindca asa ceva nu-i statea in caracter. Cand Basescu mai face cate-un ziarist “caraghios” sau o jurnalista “pasarica” nimeni nu mai ramane cu gura cascata, fiindca, pur si simplu, este parte din caracter. Daca vulgar se vinde in Romania, atunci vulgar ni se va vinde domnul Basescu si va fi in continuare adorat si admirat. Smecheria este insa una de natura semantica: cand folosesti cuvantul “mai” te plasezi tu insuti pe aceeasi treapta cu interlocutorul, iar daca il faci pe acesta “caraghios”, ei bine, o buna parte din incarcatura calificativului se transfera si asupra ta.