Gata

Ieri, in vreme ce planuiam “doza”, am realizat brusc ca de la o vreme disconfortul de a o gestiona – gasit timp liber, gasit stare de spirit potrivita, gasit subiect potrivit – a inceput sa depaseasca placerea de a comunica “hartiei” ganduri, imagini, atitudini. Pacat.
Apropo de hartie, daca ea, pentru un jurnal, este un partener de discutie de la care stii exact ce sa astepti (intelegere neconditionata si tacere de mormant), un jurnal pe Internet iti da speranta interactivitatii. Porneste ca un jurnal - “nu conteaza cine il citeste, il scriu fiindca simt nevoia” - insa pe parcurs ideea dialogului te seduce si devii la fel de interesat de cititorii tai ca si ei de scriitura ta. Daca ei nu raspund, esti trist. Daca ei dispar, te simti vinovat. Daca ei nu se multiplica, simti ca undeva ai gresit.
Mai este apoi sindromul exploratorului. El se simte fericit si implicat atata vreme cat se afla in locuri noi si incearca lucruri noi. Cand noutatea se preschimba in rutina el realizeaza brusc ca locul lui este in alta parte, julindu-si genunchii in versantul unei noi provocari.
Care este acea provocare pentru mine? Nu stiu inca, dar sunt mari sanse sa fie legata de experienta elvetiana.
Intre timp, va urez tuturor o viata frumoasa si imi ingadui sa sper ca daca, macar din cand in cand, v-am deschis ochii asupra unui lucru sau idei noi, nu veti pierde nicicand obiceiul de a cauta noul imprejurul vostru. Va pup!


“Pe-un picior de plai”

Sport si bani

Ultimul scandal din sport despre care citesc ii implica pe Fernando Alonso, Nelson Piquet Jr si firma Renault. Zice-se ca spre sfarsitul sezonului trecut de Formula 1, la cursa de la Singapore, Nelson Piquet Jr ar fi primit din partea echipei ordine de a genera un (rezonabil de) mic accident care sa provoace oprirea cursei, si care sa-l avantajeze pe coechipierul sau Alonso. Ce este adevarat in asta?... Accidentul a avut loc, Piquet a abandonat, iar Alonso s-a descurcat de minune cu ocazia intrarii safety-car-ului fiindca avusese prevederea miraculoasa de a intra la boxe cu trei tururi inainte de accident. Alonso a castigat cursa, care, interesant, a fost prima cursa castigat de Renault in intregul sezon, ceea ce da o greutate suplimentara observatiei ca firma era presata puternic de actionari sa raporteze o victorie. Cu alte cuvinte, ne mentinem in domeniul plauzibilului, mai ales daca ne amintim de alte scandaluri de coruptie si inselatorie din sport.
Ce s-a intamplat cu idealul sportului practicat de dragul sportului? Ce i-a facut pe atatia sportivi de frunte sa minta, sa insele, sa se dopeze, sa simuleze? Raspunsul este evident: banii. O data cu intrarea sportului in prim planul interesului mass-media, banii investiti in sport au devenit din ajutor dezinteresat afacere rentabila. Evident, nu poate fi la fel de rentabila pentru oricine, si aceasta lectie invatata de investitori a adus cu ea fenomene specifice: concurenta neloiala, aplicarea de presiuni, mita, santajul, falimentul. Si nu numai asta. Daca Realul plateste pe Cristiano Ronaldo aproape o suta de milioane de euro, ce simte o echipa neinsemnata dintr-o tara mica, care se lupta sa-si plateasca jucatorii de la o luna la alta, in momentul unei intalniri directe? Da, David l-a doborat pe Goliat, insa nu-mi inchipui vreodata ca s-ar fi dus cu inima usoara la lupta. Prapastia dintre sportul amator si cel profesionist se adanceste tot mai mult, pe masura ce sportul profesionist este interesat tot mai putin de performanta sportiva, si tot mai mult de cea financiara. Imi place in continuare sa privesc un meci de fotbal, sau baschet, sau o cursa de Formula 1, insa resimt de mai multa vreme pierderea a ceva important, ceva pe care incercam in zadar sa-l definesc.
Acum am realizat, este spiritul sportiv. Odihneasca-se in pace.


“Burebista in tara lui Asterix si Obelix”

Spam

Sunt nelinistit. De vreo doua saptamani spamul meu incearca sa-mi transmita ceva si nu stiu cum sa reactionez.
Fiind o persoana cu copioasa activitate pe Internet, primesc pe toate adresele de email o multime de spam, insa pe nici una mai mult ca la Yahoo. Grosul spamului meu nu este cu nimic iesit din comun: Viagra ieftina, retete pentru lungirea penisului, poze nud cu Lindsay Lohan, scrisori nigeriene, oferte de lucru la domiciliu, cand si cand cineva care ma apeleaza de pe Tagged sau Hi5... O perioada lunga de timp exista cineva care imi trimitea zilnic pe Yahoo cate un virus, in speranta ca intr-o buna dimineata, fie din cauza nesomnului, fie doar din plictiseala, voi deschide mailul cu pricina. Dupa ani si ani de zile respectivul/respectiva masina zombie a renuntat, lasandu-ma cu nostalgii masochiste. Mutandu-ma in Australia, am inceput sa primesc mailuri de la tinere din Rusia care aveau nevoie de un... sponsor ca sa emigreze. Scriind “Stapanul Belelelor” din postura de Dumnezeu, am inceput la scurta vreme sa primesc mesaje care, daca ar fi adevarate, ar da bine in inboxul oricui, de la dumnezeu@imprudent.ro. Am acceptat chiar, cu minima surpriza, sa incep sa primesc mesaje de la Raiffeisen Bank, filiala romaneasca, care insistau ca o sa-mi suspende contul daca nu-mi actualizez datele.
Insa de vreo doua saptamani cineva imi trimite zilnic mesaje despre camere spion, deghizate in pixuri sau in ochelari, la preturi avantajoase. Profit pe aceasta cale sa anunt CIA, MI6 sau cine mai asculta de cealalta parte a Echelonului, ca nu sunt interesat. Sau incearca SRI-ul, aflat in pana de agenti, sa ma reactiveze, la cincisprezece ani de la terminarea armatei? Nu stiu si nu ma intereseaza, insa de acum voi cultiva o paranoia sanatoasa. Cum vad pe cineva prin preajma mea invartind un pix in mana, ma dau pe-aproape si-i zic “frumoasa vreme, da, sigur, si eu ma asteptam sa ploua... apropo, nu puteti sa-mi imprumutati si mie putin pixul sa-mi notez ceva? Dar ochelarii? Stiu, suna ciudat, insa am o intuitie ca avem aceleasi dioptrii...”

PS Ce ziceti, e spamul vostru mai bun decat spamul meu? Vi s-a intamplat vreodata ca un mesaj de spam sa va ajute intr-o situatie concreta? Va mai amintiti cum era viata fara spam?


“Opposites attract”

Sa-mi sara ochii coarda daca va mint

Am tot scris ca sistemul de aici din Elvetia este imbacsit, rigid si deseori ineficient, si ca este facut sa te stoarca de bani cu orice prilej, oricat de marunt. Poate m-ati crezut, poate nu. Hai atunci sa va dau un exemplu concret de escaladare a unei situatii petrecut recent, si sa vedem ce mai ziceti.
Pai se facea ca trebuia sa ne punem la punct un cont bancar in Elvetia – suna bine, nu? Fonduri ilicite, vacante pe Coasta de Azur, Mafia... toate trec fugar prin minte. Lasati prostiile!... Ne-am dus la un sediu Credit Suisse si ne-am creat un cont. Dupa trei zile au inceput sa vina prin posta hartiile: PIN-urile pentru cartile de debit(nu am creat carti de credit, avand deja trei pe constiinta in Australia), apoi cartile de debit, diverse hartii cu termeni contractuali si anunturi. Primul semn rau: fiindca angajata de la banca mi-a scris gresit numele(toti incearca sa ma convinga ca e mai bine “Christian” decat “Cristian”), desi i-am atras atentia, cardul poarta numele gresit pe el. Al doilea: desi am discutat in engleza cu functionara, trei sferturi din hartiile primite sunt in pasareasca... pardon, germana. Cu dictionarul in mana si Google-ul la subtioara pornesc sa citesc termenii si ma ingrozesc: “I-auzi Flori, daca vrei sa blochezi cardul trebuie sa platesti!” Ce oroare, in Australia asa ceva se face pe gratis!... Alta oroare, PIN-ul are sase cifre!...
Intermezzo: contul este gol, asa ca nu-l atingem, pana nu intra in el primul salariu al lui Flori. Buuuun.
Prima aventura: Flori intra in magazin, da sa plateasca, baga PIN-ul furnizat de banca de trei ori, si de trei ori EFTProstul ii spune ca PIN-ul e gresit. Ma gandesc, nu prea cordial, ca Flori si-a notat numarul gresit.
Hai sa mergem la un ATM sa schimbam PIN-urile in ceva mai uman si sa incercam sa scoatem niste bani. Prima surpriza: folosind cardurile australiene in Elvetia, ATM-ul vedea ca suntem straini si ne propunea la inceput sa alegem limba in care vrem sa operam. Folosind cardul de la CS, frumoasa limba a lui Schiller si Beckenbauer este singura optiune. Nu-i nimic, aplicam metoda “detectorul de mine albanez” si incepem sa navigam prin meniuri. La Flori e simplu: ni se raporteaza ca acest card este blocat si nu poate fi folosit la tranzactii. La mine dureaza mai mult: mi se cere PIN-ul vechi, il schimb, renunt sa mai incerc sa scot bani.
O noua zi: sun la hotline si intreb ce s-a intamplat cu cardul lui Flori. Mi se spune ca din cauza ca s-a introdus de trei ori codul gresit cardul a fost blocat... definitiv. (Cuuum? Ce? Incredibil pentru niste australieni!) Vrem un nou card? 20 de franci. Spasit, accept sa ni se trimita un nou card si inchid telefonul, gandind ca problemele s-au incheiat.
Insa o noua zi frumoasa de august soseste. Suntem la Ikea, si consider ca a venit momentul sa imi folosesc cardul. Bag PIN-ul si... eroare! Nu se poate, mai incerc o data si... eroare. Amintindu-mi de experienta lui Flori, bag cardul in buzunar si platesc cu unul australian. Chiar si in Australia puteai sa-ti blochezi temporar cardul daca bateai codul gresit de trei ori in aceeasi zi. Nu-i nimic, imi zic, sun si aflu ce s-a intamplat.
Sun si... Tipul de la telefon nu are nici o explicatie, are in schimb o teorie: ca atunci cand mi-am schimbat PIN-ul n-am dat confirmarea finala. Mai sa fie!... In legatura cu Flori n-are nici o explicatie... politicoasa. Imi sugereaza sa mai incerc o data PIN-ul vechi. Bun, il intreb, s-a resetat contorul de greseli, nu-i asa? Nu, imi raspunde ingenuu. Nu se reseteaza niciodata – in traducere daca de acum incolo as folosi cardul fara probleme un an de zile si apoi intr-o joi as introduce PIN-ul gresit cardul mi-ar fi blocat definitiv. Pai si atunci, il intreb, merita sa bat la intamplare PIN-ul vechi, in speranta ca va merge? Da, imi raspunde, daca nu merge comandati un card nou. (Pam-pam!) Cu mintea mea zburdalnica de australian optimist il intreb: puteti sa-mi resetati PIN-ul si sa-mi trimiteti unul nou? Nu. Puteti sa resetati contorul de erori, tinand cont ca v-am raspuns la toate intrebarile de securitate despre ce grupa sanguina are cainele unchiului meu? Nu.
Epilog: stau cu privirea atintita in gol si nu stiu ce sa fac. Vin dintr-o tara unde prestatorii de servicii incearca sa faca viata clientului simpla si frumoasa(daca tot ii iau banii!) M-am nascut intr-o tara care, desi are reputatia de a fi birocratica acum imi pare paradisul pe Pamant. Traiesc intr-un roman de Kafka. Maine dimineata probabil urmeaza sa ma trezesc sub forma de gandac, si zau daca nu-mi surade perspectiva. Cica razboiul nuclear se apropie...


“Anul asta a dat mana...”

Din lumea celor care... nu cuvanta?!?

Uneori am senzatia ca sunt mai intelepti decat noi. In general, la cateva minute mai tarziu ma trezesc. Distrati-va cu ei si sa aveti un Wochenende placut!





"Urma scapa turma"

Revista presei

Unui anume gen de presa, cel putin. Un coleg imi atrage atentia ca un fermier mexican a descoperit in urma cu doi ani un bebelus extraterestru pe care, din teama, l-a inecat intr-un sant plin cu apa. Omul sustine cu o oarecare admiratie ca vietatea era atat de rezistenta incat a trebuit s-o tina ore in sir sub apa ca sa isi dea in sfarsit duhul. Insa cineva tot a aflat, fiindca o puzderie de savanti au dat goana si au recuperat cadavrul, cercetandu-l in amanuntime. “Savantii” sustin de pilda, ca vietatea era “extrem de inteligenta”, un sceptic putand sa se intrebe cum de au ajuns la aceasta concluzie. Marturisesc ca am stat si eu pret de cateva minute si m-am scarpinat in varful capului, apoi mi-am imaginat ca un test standard de inteligenta pentru un cadavru se petrece cam asa: se aseaza cadavrul in fotoliu in fata televizorului si i se pun doua ore de episoade din “Family Guy”; daca la sfarsitul celor doua ore cadavrul n-a schitat nici macar un zambet se poate conchide ca este, intr-adevar, extrem de inteligent. Mai zic savantii ca vietatea prezenta unele caracteristici similare soparlelor – ceea ce ne da o vaga idee de ce bietul ghinionist a avut nevoie de cateva ore ca sa moara inecat intr-un sant, imbibat de aroma gunoaielor in descompunere. Ca toate stirile de incredere, noutatea ne parvine prin intermediul unui site nemtesc. Un sfat pentru alti extraterestri care vin tocmai in fundatura asta ca sa-si abandoneze bebelusii: nu uitati sa lasati si un biletel continand numele si eventuale alergii la benzen, toluen, foc, obiecte contondente.
Din coltul aceleiasi pagini imi face cu ochiul o stire despre cinci muncitori chinezi ucisi intr-un accident auto in Algeria. Instinctul imi spune ca era un automobil romanesc condus de un sofer neo-zeelandez. Sfatuim insistent toti muncitorii chinezi sa evite cu grija astfel de circumstante.
In sfarsit, monstrul din Loch Ness a fost descoperit cu ajutorul Google Earth – cand va spuneam eu ca-i bun?!?... Cei care l-au descoperit spun ca monstrul are douazeci de metri lungime, un picior de lemn si e cam tare de urechea stanga. Ca toate stirile de incredere care nu vin din Germania, noutatea ne parvine prin intermediul unei agentii chinezesti de presa.
Vreti adresa? Nu v-o dau, ca sa puteti apoi da vina pe mine ca va pierdeti vremea citind prostii.


“Dincolo”

Va da Basescu mana cu Madonna?

Romania asteapta cu sufletul la gura concertul din seara aceasta al Madonnei, cu un entuziasm cum numai un alt concert din trecut a reusit sa starneasca: cel al lui Michael Jackson. Michael Jackson era pe sfarsit de cariera si, baiat de treaba cum il stim, s-a lasat inhamat la caruta politica a lui Ion Iliescu, dand mana cu acesta, lasandu-se fotografiat impreuna cu el, taind impreuna panglici inaugurale si cate si mai cate.
Intrebarea este asadar cat se poate de simpla: va da presedintele Basescu, actualmente urcat pe cal electoral si luptand cu buzduganul sau cu trei peceti sa faca uitate nazbatiile fratelui sau Mircea, mana cu starul american, incercand sa ne demonstreze ca nu e numai “shmacar”, ci si “grooveh”? Sau poate i-o va saruta, cu unsuros romantism balcanic, cu aroma de parizer ieftin si de sfert de Murfatlar?
Voi ce ziceti?


“Protectorul orasului”

Ziua cea mare

Revenind la Elvetia, astazi e o zi eveniment! Prima zi de cand am sosit aici cand putem sa aruncam cartoane!...
Saptamani in sir am taiat si presat ambalaje de aparate, alimente, oua, incaltaminte, le-am stivuit frumos, cu rabdarea unor harciogi, in dulapul de pe balcon, in asteptarea acestei zile. Zi dupa zi am privit teancul cu dragostea unor parinti, l-am privit cum creste, cum capata forma si culoare, cum de pe o latura a lui ne zambeste o reclama la D-Link si de pe alta ne imbie conturul unor oua organice de gaini hranite numai cu gaini care s-au hranit toata viata lor numai cu gaini indopate cu graunte din campiile edenului... Ora dupa ora, cuprinsi de neliniste, am alergat pe balcon si am deschis usurel usa dulapului, sagetati de o presimtire rea, cum ca teancul s-ar fi rasturnat, sau poate ar fi hotarat sa ne paraseasca inainte de implinirea lunii, sau cine stie ce mai grozavie...
Insa astazi gata! Fructul e parguit, noi suntem pregatiti sufleteste. Vom merge impreuna sa legam cu sfoara acel mic turn Babel de carton, vom deschide usa, vom pasi usurel afara si il vom depune, plini de regrete si sperante, la coltul blocului...


“Asa ne-am infiltrat si noi in Basel”

Biciul religiei si maciuca ateismului

Care va sa zica avem credinciosii de toate afiliatiile, de o parte, si ateii de cealalta parte, iar in mijloc, ca o insulita izbita de valuri si erodata de forta lor, agnosticii. Tirurile de artilerie au fost puternice de-a lungul istoriei(nu ma refer de aceasta data la confruntarile armate, ci la cele de idei) si deseori ateii, acuzandu-i pe credinciosi pentru fanatismul lor, au dovedit unul pe masura.
Ce mi-a adus aminte de aceasta confruntare a fost o stire sosita din Malaezia. O asistenta medicala de 32 de ani, de religie islamica, a recunoscut ca a consumat bauturi alcoolice in holul unui hotel. Potrivit legii musulmane, care in Malaezia este aplicata cu strictete oricarui cetatean sau vizitator de religie musulmana, acesta este un delict si trebuie pedepsit prin biciuire. Lucrul ciudat este ca in aceasta tara reprezentantii tuturor celorlalte religii sunt judecati potrivit unui cod civil dupa model european. Sentinta va fi executata dupa incheierea Ramadanului, in septembrie. In general o stire ca asta trece neobservata – cat de mult ne convine sa fim miopi cand acte brutale se petrec in locuri indepartate! - insa fiindca am o multime de colegi si prieteni malaezieni(compania noastra are un birou de programare in Kuala Lumpur) mie mi-a sarit in ochi imediat. Am inceput prin a ma simti indignat. Ce religie retrograda, ce excese face acum in sexolul XXI, ce pedeapsa umilitoare pentru un fleac, toate astea mi-au trecut prin minte intr-o clipa. Mi-am adus aminte de stiri carora, din teama si jena le-am acordat mult mai putina atentie, cu femei lapidate in Arabia Saudita pentru adulter, sau cu oameni cu mainile taiate pentru furt si mi-am dat seama ca o biciuire, desi umilitoare, este departe de tragismul altor pedepse. Cineva foarte detasat ar putea spune ca a practica o religie este ca si cum te-ai alatura unui club, sau te-ai duce intr-o tabara de antrenament, acceptand din start un set de reguli foarte dure care sunt justificate de recompensele deosebite pe care clubul ti le ofera. Insa daca intr-o tara relativ progresista ca Malaezia, in ultimii ani, musulmanilor care vor sa se converteasca la alte religii, au inceput sa li se puna piedici tot mai serioase, in tari unde islamismul este absolut, evadarea din propria ta religie este imposibila. Te nasti cu o religie, nu ti-o alegi, apoi ea iti devine inchisoare. Asta deja nu mai seamana cu clubul, oricat de dur, caruia ai decis sa i te alaturi, seamana mai degraba cu o structura mafiota din care retragerea nu se poate face decat cu picioarele inainte.
Incerc asadar, ca sa fiu impacat cu propriile-mi principii, sa nu osandesc o religie numai pentru ca ar crede in ceva gresit. Credinta, ca notiune, este un lucru extraordinar, si deseori simt invidie pentru certitudinile pe care le ofera. Insa atunci cand religia este organizata ca o inchisoare, un Alcatraz in care optiunea este inexistenta, atunci pot sa-mi scot toata artileria si s-o asez pe campul de lupta.
Fiindca menirea omului nu este sa construiasca ziduri, ci sa le darame.


“Piramide”

30 de reclame ale lui Arnold care ne spun mai multe despre japonezi decat despre el insusi

Pui-pui? Bietul Arnold, sarmana tara!...


"O situatie de tot plansul"

Cale lunga, drum de fier

Ati intuit probabil ca lucrurile aici, in Elvetia, intra oarecum in normal – adica eu voi incepe sa lucrez pentru o vreme pentru fosta mea companie din Australia, ceea ce ma va tine destul de ocupat – asa ca am inceput iarasi sa-mi aleg subiectele de aiurea de pe glob. Va amintiti cum scriam acum cateva luni despre drumurile din Romania, ironic si chiar coroziv? Nu stiu ce-mi venise, zau, sa acuz niste oameni nevinovati(numiti ministri) ca nu vor fi in stare sa inaugureze nici o autostrada sau drum nou.
Trebuie sa fac mea culpa, fiindca iata, acum cateva zile, prim-ministrul Boc si cu ministrul transporturilor Radu Berceanu, au inaugurat soseaua de centura a orasului Gherla! Insa nu apuc s-o fac decat pe jumatate(asa, ca un harakiri cu cutit de plastic, din avioanele Tarom), fiindca mai departe citesc ca patru zile mai tarziu drumul a fost inchis pentru reparatii!... Acum n-o fi Romania tara lui Speedy Gonzalez, sau a lui Usain Bolt, insa trebuie sa fie si asta un soi de record!... Continui sa citesc: au avut loc niste infiltratii de apa care au spalat pietrisul de sub asfalt, iar asfaltul sireacul s-a dezumflat ca fata Elenei Udrea cand a fost invitata in fata comisiei de ancheta a Parlamentului. Banuiesc ca pentru cei doi ministri care au fost prompti in a se umfla in pene pentru reusita drumului asta nu va fi un inconvenient major, fiindca in definitiv vina poate fi data pe un fenomen natural imposibil de controlat(din aceeasi categorie cu un tsunami sau un taifun), sau poate chiar pe guvernarea precedenta, in vreme ce ei au probleme “stringente” de rezolvat.
Propun totusi, ca in semn de buna credinta, pana la reintrarea in folosinta a soselei(si stim cu totii ca se va lucra la remedierea situatiei cu elan si abnegatie), cei doi ministri sa fie gazduiti in frumosul oras transilvanean, chiar in hotelul care l-a facut atat de renumit. Parol!


“Primaria de jucarie”

Liceenii Drog 'n' Roll

Da, o generatie o judeca pe alta, mare descoperire!... Insa ca sa stiti la ce sa va asteptati, auziti de la mine ca se pregateste un nou film din seria “Liceenii”, care o sa fie gata la toamna, si care o sa aiba o poveste “mai reala si mai actuala”, cu familii disfunctionale, droguri si alcool. Asadar dam emotiile la romana si greutatile de la mate pe necazuri cu politia si dificultati de validare intr-o lume in care cocalarul din banca vecina are un Mercedes mai misto si la gat un lant ceva mai gros. O dam pe profesoara de matematica Isoscel pe asistentul social Borcanel si probabil, ca personaj nou, il vom avea pe profesorul de religie/intelligent design Biblicel. Idila dintre Mihai si Dana, ei bine, cum sa explicam noi tanarului mileniului trei conceptul de idila? Vom folosi, in loc de trandafirii pe care Mihai ii lasa zilnic in banca Danei, skilluri si artifacte pe care el i le transfera gratuit ei in World of Warcraft, pe care amandoi eroii principali il joaca cu pasiune. El, un warlock de nivel 34, ea un druid de nivel 42(ajutata de bonusurile transferate in secret de el), aflata insa in plina criza de identitate si atrasa de Gutza, zis si Boieru' zis si Aifon zis si Maibah al Treilea, baiat de miliardar cu extinse studii agronomice si care isi rotunjeste veniturile facand un modest(aproape artizanal) trafic de droguri. Gutza zis si Aifon isi da seama ca Mihai e “in buza” dupa Dana si il provoaca la un Tokyo Drift pe malul Dambovitei, insa Mihai, baiat studios, care stie sa recite pe dinafara tot arborele de skilluri din Warcraft nici macar nu are masina. Asa incepe calatoria in abis a lui Mihai, in incercarea lui de a capata ceea ce n-are si de a pastra ceea ce credea ca avea. In final, fiindca este o poveste “reala si actuala”, toata lumea ramane cu buzele umflate, Mihai executand munca in folosul comunitatii, Dana insarcinata cu nu spun cine, persoana insemnata, profesorul Biblicel pierzandu-si credinta in designuri inteligente in contact cu inteligenta tinerei generatii, mai putin Aifon care multumita lantului de la gat e remarcat de un regizor de pe MTV si inregistreaza in scurt timp un videoclip care sparge barierele(de jos) ale succesului. Canietz film!
Nu stiu voi, insa eu unul de-abia astept sa il vad!


“Un restaurant bun la tavaleala”

Povara argintului

In 2007 Tyson Gay era cel mai rapid om de pe planeta. Medalii de aur la trei probe de sprint diferite(100 metri, 200 metri si 400 metri) si toata lumea la picioarele sale. Statut de idol.
In 2008 totul s-a schimbat pentru el. O accidentare si mai ales un nou rival - Usain Bolt – si asa s-a facut ca Tyson s-a intors de la olimpiada de la Beijing fara nici o medalie.
2009 a inceput bine pentru Tyson Gay – a stabilit niste noi recorduri, a castigat noi medalii de aur, de fiecare data acolo unde Usain Bolt, omul sageata, nu concura. Au venit campionatele mondiale de la Berlin, in care crema sprinterilor mondiali - Bolt, Gay si Asafa Powell – s-a strans pentru un super-eveniment in finala cursei de 100 metri plat. Tyson Gay a alergat formidabil, stabilind un nou record al Statelor Unite cu 9.71 secunde. Fenomenal atlet! Insa uneori nici macar sa fii fenomenal nu este de ajuns; Bolt a alergat ca un extraterestru, spulberand, cu 9.58, vechiul(de un an, si tot al lui) record mondial. Din nou, Bolt ia totul, iar Gay, la mustata, pierde totul, fiindca Gloria ii iubeste numai pe cei de pe locul intai. Este vina lui? Greu sa pui problema in termenii astia, atunci cand atletul in discutie este mai rapid decat oricare alt om din istorie, mai putin Usain Bolt. Ceea ce nu face lucrurile mai putin frustrante pentru Tyson Gay. Fiindca in constiinta oamenilor el ramane cel de pe locul doi.
Ca sa rezum: “Bolt is gold, but silver is gay”.


“Welcome to the 80s”

Lectia despre surub

Era un banc pe vremea lui Ceausescu, ceva de genul : un tip se ineaca in Marea Neagra, aproape de mal; da disperat din maini si din picioare si striga “Help! Help!” Vede el ca nu-i sare nimeni in ajutor si incepe in alte limbi “Hilfe! Au secours! Aiuto!” Nimic. Tipul se ineaca. Doi tipi stau tacticosi pe mal, privind scena din departare, si unul zice: “Ia uite mai ce tip destept! Cate limbi stie!...” Si celalalt, ridicand din umeri: “Si la ce i-a folosit? Nu mai bine invata sa inoate in timpul asta?”
Iata-ma pe mine, omul care l-a imblanzit pe Platon si l-a privit pe Riemann in ochi si a supravietuit, pus in dificultate de un holsurub. Stau de doua saptamani in apartament – si nu, nu sunt un neajutorat, am reusit sa rezolv cam toate celelalte probleme, asamblat mobila, montat aparate, cabluri, instalat becuri – si sufrageria(care este totodata si cea mai goala incapere: un modem de cablu, un router, un telefon si vreo treizeci de cabluri) imi surade in continuare stirb, lipsita de lustra si chiar si de bec. Plafoniera e cumparata si isi asteapta frumos randul sus pe sifonier, acoperita deja de un strat subtire de praf. Toate astea fiindca nu ma pot hotari cum sa o fixez de tavan: sa folosesc holsuruburi? Probabil ca da, insa sa folosesc la ele si dibluri? Apoi, firele care ies din tavan, sunt, multumita precedentului proprietar, foarte scurte, si nu pare prea usor sa le prinzi de conectorii plafonierei. Cum sa fac? Tot felul de ganduri imi inunda creierul ziua si noaptea: s-o surpa tavanul daca fac ceva gresit? Ma pune administratorul la plata? De ce eu, Dumnezeule, de ce eu? Ma trezesc plin de sudoare din cosmaruri in care cineva imi infige un diblu gigantic intr-una din nari si incearca apoi sa strecoare, ca lui Arnie in Total Recall, o imensa bila rosie prin orificiul lui in strafundurile creierului meu.
Sufrageria mi-a devenit loc de neplacut pelerinaj – intru umil pe usa, privesc tavanul, apoi murmur, asemeni lui Hamlet: "Sunt mai multe lucruri în cer şi pe pământ, Horatio, decât ai visat tu vreodată în filozofia ta."


“Taur psihedelic”

Hai sa-i mai barfim putin pe elvetieni...

Stiti ca exista maniaci ai statisticilor, care vor sa arate ca tara lor, desi a catsigat la olimpiada doar cateva medalii, este de fapt in frunte ca numar de medalii per capita... La fel s-a facut si cu premiile Nobel, care au chiar si o pagina pe Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Nobel_laureates_per_capita , si probabil ca exista pe undeva si o pagina cu numarul de persoane cu sindromul Tourette per numar de vaci furajate natural. Revenind la oile noastre, adica la elvetieni, vom constata ca nu mai putin de 25 de elvetieni au luat de-a lungul istoriei prestigiosul premiu(dintre care numai trei pentru pace!) Mai mult, in clasamentul per capita, dominat de colosul cultural si stiintific Faroe, Elvetia se afla pe locul patru, fiind practic prima natiune care nu se afla in top multumita unui accident fericit. Asa ca, lasand de o parte mistoul(in care noi, romanii, posesori ai doar doua premii, suntem campioni), lasand de o parte incetineala, meticulozitatea extrema, birocratia elvetienilor, trebuie sa recunoastem ca nu sunt deloc o natiune de laudat. E adevarat, bunastarea iti ofera laboratoare moderne si bine utilate, iti aduce imigranti bine calificati, insa fie si pentru faptul ca au reusit sa cladeasca aceasta bunastare, hai sa-i laudam putin pe elvetieni.
Stiu ca veti banui ca am avut de ales intre o suta de ore de munca in serviciul comunitatii(pentru deturnare de presuri si deversare frauduloasa a gunoaielor) si a scrie un articol elogios despre elvetieni care sa nu contina referiri la gaurile din branza lor, insa nu e adevarat. Vine weekendul, ma simt relaxat, laptele de la cina era probabil putin fermentat...



“Monument national de vanzare”

Momente si schite

Probabil ca ati inceput sa va plictisiti de atatea detalii si unghiuri ascunse asupra Elvetiei si elvetienilor. In definitiv, cat locuiam in Brisbane nu va impuiam capul cu ciudateniile australienilor. Totusi...
Unu. La ora opt dimineata, dupa ce am lasat-o pe Max la gradinita, ma intorc acasa si dau peste doi muncitori care tundeau iarba dintre blocuri. Fiecare cocotat in cate o masinuta de jucarie, facea rotocoale asemeni unui Roomba supradimensionat, incercand sa acopere toata iarba disponibila. Zgomot asurzitor. Intru in casa si inchid ferestrele relevante, transformand vuietul in zumzait si simfonia in cantec de leagan. Baietii persevereaza si ajung in spatele blocului. Ducandu-ma sa inchid si usile de la balcon, asist, pe reprize, la urmatoarea scena. Blocul din spate are, chiar langa unul dintre pereti, un povarnis care lasa sa se zareasca ferestrele de la subsol. Frizerii mecanizati, ajungand la el, fiindca nu dispun de masini normale de tuns iarba care se pot tine cu mana si inclina la unghiul potrivit, iar daca s-ar aventura pe versant cu Trabantelele lor s-ar prabusi direct pe geamurile de la subsol, opresc masinile si o pun de un sfat. Nimic prea inteligent nu reiese, asa ca pun mana pe telefon si cheama pe unul “de la centru”. Vine omul de la centru, isi da, in sens metaforic, sapca pe spate, se mai invarte si el si masoara ceva, insa tot nu e multumit. Pune mana pe telefon si face un apel cum nu se face in fiecare zi – cheama probabil echipa de experti “de soc”. “De soc” zic, pentru ca expertii care sosesc poarta camasi si cravate, asemeni asasinilor de elita din filmele politiste. Purced expertii la acelasi tip de masuratori, in vreme ce omul “de la centru” ii priveste zambitor, admirativ, iar frizerii mecanizati au gurile cascate. Dupa trei minute de socoteli expertii decid, uneltele sunt stranse si masinutele pleaca. Ca sa castigi un razboi, trebuie uneori sa mai si cedezi cate o batalie.
Doi. Acum o saptamana ne-am dus la Coop Bau&Hobby (asta-i un magazin imens gen “Casa si Gradina”) sa cumparam un covoras de pus in fata usii, fiindca vremea era ploioasa si nu vroiam sa purtam noroiul pe covoarele persane(glumeam, casa e aproape goala) Am ales unul “dragut” si chiar vesel, cu o buburuza urcata pe o frunza si o floare in fundal si l-am pus mandri in fata usii. Trec cateva zile si ma intalnesc pe holul blocului cu administratorul, care “o ciupeste” putin pe engleza. “Frumos covor, zice el, aveti noroc ca asta nu e unul din blocurile unde toate covorasele trebuie sa arate la fel...” Ma uit la el si inghit in sec. Chiar ca avem noroc, altfel pe unde mai scoteam camasa?! Ma vedea mama in ziare – om mare, arestat de politie pentru deturnare de presuri!...


“Profunzime”

United Colours of Basel

Nu sunt rasist, insa mi se pare nostim cand un negru sau un asiatic mi se adreseaza pe strada in germana iar eu, care arat si ma numesc ca un arian ridic din umeri si ingaim “Sorry, I don't speak German”. Bine, germana inteleg eu cat de cat, insa pe cei de pe aici trebuie sa-i fierbi putin in ulei incins pana se hotarasc sa foloseasca graiul lui Goethe in loc de dialectul local, care seamana izbitor cu o serie de scuipaturi, ca atunci cand o pisica incearca sa intimideze cainele vecinului. Ceva mai norocos ma simt daca cineva mi se adreseaza in italiana, fiindca ceva resorturi atavice se trezesc in mine si ma pomenesc gandind in iambi si pentametri ramasi de la Dante, cu inerentele impuritati hispanice cauzate de vinovata urmarire a aventurilor Luisei Fernanda si a lui Juan del Diablo pe vremea adolescentei tarzii. Si nu pot niciodata sa imi reprim din memorie povestea prietenului stabilit de cativa ani in Italia care, incercand sa-si descrie simtul de proprietate asupra a doua prietene cu care se afla pe o partie la munte, i-a spus unui localnic “Queste fete sono mio.” (ati ghicit, “fete” inseamna branze in italiana)
Daca trec granita in Franta(locuim la vreo trei sute de metri de frontiera) totul se schimba radical. Desi numele de pe usa primei case frantuzesti intalnite este Bettendorf sau ceva de genul asta, nu auzi in jur decat franceza pura, curgatoare, muzicala. Aici ma simt in elementul meu, si nu ma pot opri sa citesc, pe fiecare noua strada si in fata fiecarui nou magazin si hotel, numele. Fiindca n-am mai vorbit de mult franceza ma balbai, imi caut cuvintele, si mai rau, daca incerc zilele astea sa vorbesc in franceza imi vin uneori in minte termeni nemtesti pe care de-abia i-am cules de cine stie unde. Acasa vorbesc doua limbi – romana cu Flori si romana pentru copii(de exemplu “hai tza punem papalonii pe fetitza”) cu Maxine – iar engleza n-o mai folosesc decat cand o las pe Max la gradinita sau cand cunostintele mele de limbi locale ma tradeaza. As vrea sa spun ca visez in hindi, insa realitatea este ca in ultima vreme o dau mai mult pe swahili, mai ales daca este un cosmar. Iar ieri, in centrul orasului, chiar in fata primariei vechi, imi auzira urechile ceva de genul: “Si dacî o iei pi stanga dai di bancî”. “Pazea”, gandii io atunci la repezeala, “aici chiar ca este Turnul Basel!”

"O cezariana scapata de sub control"

Elvetianul

Cred ca v-ati prins pana acum ca nu-mi plac multe lucruri in Elvetia. Stiti vorba aia despre Romania: “frumoasa tara, pacat ca-i locuita!”? Ei bine, eu as folosi-o cu generozitate ca sa descriu Elvetia.
Dupa cum spuneam, este usor sa vezi Elvetia si sa-ti placa totul, absolut totul, daca esti turist. Ca turist te astepti sa platesti pentru o gramada de lucruri si ai si tu mana larga, fiindca e acea perioada a anului cand te simti si tu cu adevarat relaxat(sau asa iti repeti, sperand ca o sa ajungi sa o crezi). Ca locuitor, ei bine, descoperi ca de fapt elvetienii si-au cladit o imensa scena colorata, plina de panglici si confetti, pentru a o arata lumii, si ca in spatele ei au uitat sa construiasca altceva.
Multi elvetieni, si tineri si batrani, vorbesc engleza. Daca ii intrebi, invariabil iti raspund: “A bit”. Care este secretul? Spre deosebire de Germania, care nu este o atractie turistica, Elvetia a invatat repede cat de rentabil este sa ai grija de vizitatori. In toate scolile se studiaza engleza, iar filmele americane, pe multe canale TV elvetiene, nu sunt nici macar subtitrate, daramite vorbite pe deasupra, ca la nemti. Asteptand nerabdator intr-un magazin fotografic, am asistat la un dialog intre un vanzator elvetian si un client japonez intr-un “pidgin” care tinde sa devina pretutindeni pe glob limbajul universal.
Elvetianul, de pilda, este intotdeauna politicos si gata sa te ajute, atata vreme cat tu intelegi ca asta se face contra cost. Viata e grea, le spun probabil parintii elvetieni copiilor lor de cinci-sase ani, trebuie sa inveti sa-i extragi aproapelui tau banii pe toate caile posibile. Frate – frate, dar branza-i pe bani; dupa ce am locuit aici trei saptamani refuz sa cred ca zicala aceasta s-a nascut in Romania.
Alt lucru pe care copiii elvetieni il invata probabil din frageda pruncie este sa isi monitorizeze aproapele. In statul politienesc ideal – si in perioada multor abuzuri de-a lungul istoriei diverse tari au traversat astfel de regimuri – cetateanul X se prezinta din proprie initiativa la autoritati ca sa declare ca vecinul Y nu are culoarea potrivita de ferestre, sau ca parul cainelui sau are cu doi milimetri mai mult decat lungimea legala. De obicei insa presiunea pentru o astfel de schimbare in psihologia individuala vine de sus in jos, fiindca regimurile abile stiu sa speculeze nesiguranta generata de ubicuitatea monitorizarii. In Elvetia exista ceva din lucrul asta, insa obiceiul vine din educatie – sau poate, dupa atatea generatii, este deja congenital. Si atunci, stii ca esti inconjurat de vecini vigilenti si de camere de luat vederi(si sunt peste tot!), stii ca sistemul are o sita extrem de fina si ca orice marunta infractiune este prevazuta undeva, si incerci sa te comporti corect. Daca esti nascut aici, s-ar putea sa fii obisnuit cu reteaua nevazuta din jurul tau si sa nu-i mai simti apasarea; daca nu, iarasi depinde. S-ar putea sa te seduca prosperitatea si sa nu-ti mai pese de pretul platit. Daca nu, vei observa ca orice loc sau sistem isi are hibele lui, si ca pana si Dumnezeu, plictisit de treburi menajere, mai lasa cateodata paradisul in administrarea sfintilor lui.

Bonus. De azi incep sa postez cate o poza pe zi, incercand sa surprind spiritul Elvetiei cu bune si rele, frumoase si urate.

"Data viitoare ii pun eticheta..."

O zi din viata unui politist elvetian (CSI Basel)

-Fuguta, baieti! Cod rosu! striga seful, scotandu-si capul pe usa biroului. Sedinta la mine in doua minute!
Agentul Muller isi ridica nasul din editia gratuita a lui Blick, deja agasat de faptul ca ieri sarbii lui FC Luzern au fost mai buni decat turcii lui FC Basel. Patrunse in birou, unde deja asteptau seful sau, capitanul Jager, plus alti patru sau cinci agenti.
-OK, incepe capitanul, acum ca suntem toti iata datele problemei: agentul nostru sub acoperire Weaselhoff a reusit, dupa doua saptamani de cercetari acerbe, sa-l descopere pe cel care arunca gunoi in saci de plastic verde in cartierul Iselin. Felicitari, Weaselhoff!
-Multumesc, raspunde respectivul, stergandu-si jenat o pata de vaselina de pe obraz. A fost meritul cooperarii interdepartamentale. Am primit un pont de la un peste albanez care lucreaza cand si cand pentru departamentul de moravuri usoare dandu-se drept tinichigiu italian. Asa am dat de urma numitului Cristian Englert, care nu o data, nu de doua ori, ci in mod repetat a folosit saci verzi pentru gunoiul menajer. In plus, avem suspiciuni ca o data a introdus o sticla maro in lada de reciclare pentru sticla transparenta…
-Maro?! exclama seful. Dumnezeule mare, oamenii astia nu se opresc niciodata?...
Weaselhoff clatina trist din cap, in semn ca da, maro. Urma un moment de tacere consternata.
-Ma scuzati ca intrerup, interveni Muller, pai nu mergem sa-l inhatam?
-Muller, Muller, raspunde plictisit seful, pacatul tau e nerabdarea. Din nefericire, circumscriptia vecina conduce o investigatie referitoare la un biciclist care a taiat calea unui autobuz ieri in Riehen, cauzand, in urma franarii bruste, julirea nasului unei calatoare, si ne-au solicitat sa ii ajutam cu doi oameni. Ridica un teanc de hartii in mana, apoi le rasfira in fata oamenilor lui. Vad ca toate formele necesare sunt completate, inclusiv noua Anexa 7a, drept care va trebui sa-i ajutam. Podolski, Ahmedovici, voi mergeti dupa biciclist. Muller, asta inseamna ca tu si cu partenerul tau va trebui sa va duceti singuri dupa acest infractor serial. Crezi ca va descurcati?
Muller isi privi ganditor pistolul.
-Mhmm, da, uff, sper sa-l prindem.
-Bafta atunci, raspunse seful, apoi Muller si Gross iesira din birou. In urma lor, ceilalti asteptara cateva minute, asistand la ceremonia de decernare a Crucii cu Sapte Tinte pentru merite deosebite agentului Weaselhoff.

Jurnal de front - Marea mutare

Ca romanul – maine ne mutam cu catel, cu purcel, mai precis cu bagajele noastre, plus o mie de chestii donate sau imprumutate de cumnata mea, plus o canapea imprumutata de vara unui unchi al unui prieten de-al doilea, plus niste dulapuri imprumutate de prietenul unei verisoare de-ale unui unchi de-al treilea. Cand or ajunge lucrurile noastre cu vaporul, peste vreo luna si jumatate, o sa explodeze apartamentul… iar voi, saracii, o sa credeti ca a fost acceleratorul de particule de langa Geneva!...
Inainte de a intra in pauza fortata de “doza”, va urez tuturor numai bine si sa reusiti sa supravietuiti fara acidul pe care il secret! Pa!

Din nou intermezzo

Mai intai sa va previn: ca sa activam in noul apartament telefonul si internetul trebuie sa asteptam cinci zile, asa ca saptamana viitoare va trece, cel mai probabil, fara doza.
Pe de alta parte, nici noi n-am facut azi mare lucru, din cauza ca primim cheile apartamentului de-abia maine, iar dragii mei cumnati care ne gazduiesc au plecat azi pe Jungfrau, lasandu-ne pe noi acasa cu doua fete pe cap. Singurul punct mai interesant al zilei a fost vizita noastra la piscina – ocazie cu care, ca sa raspund criticilor criticilor mele, hai sa spun ceva pozitiv despre Elvetia. In Australia e simplu – cam o cladire din trei are piscina. Rareori mergi sa inoti intr-un centru acvatic, caci n-ai nevoie. In Elvetia, gasesti cateva cam in orice oras mai mare – hai sa v-o descriu pe cea din Baden(tehnic vorbind, Untersiggenthal). Zona acoperita: bazin de dimensiuni olimpice, jumatate din el inzestrat cu trambulina de un metru si de trei metri, si cu apa de patru metri adancime in zona cu pricina. Tot inauntru, bazin pentru pitici. Afara: bazin olimpic, inzestrat intr-un colt cu platforma de trei si de sase metri, cu apa adanca de patru metri in zona cu pricina. Inclusiv membrii clubului local al scafandrilor amatori se antreneaza ocazional aici. Tot afara: bazin semiolimpic pentru copii, doua bazine ceva mai mici pentru bebelusi, fantani arteziene, si un parc cu iarba verde de vreo o mie de metri patrati. Dusuri in vreo sase locuri diferite, cabine de schimb in doua locuri si vestiarele cu dusuri inauntru.
Impresionant, nu-i asa? Mai ales in contextul in care zilele astea se discuta despre poloistii nostri care au in tara un singur bazin adecvat antrenamentului… Daca vreti sa-l cautati, pe marea majoritate a hartilor, nu veti gasi Untersiggenthalul nici macar ca un minuscul punct negru. Insa pe Google Earth, cu surprindere, veti descoperi o serie de puncte albastre de toata frumusetea.

Jurnal de front - Germania

In trei zile am fost de doua ori in Germania la cumparaturi. Suna complicat? Nu este!
Mai intai te urci in masina si treci granita in Germania, fara sa opresti, fara sa incetinesti, fara sa o pui de o perchezitie si o injuratura cu granicerii ocupati in principal sa-si admire dunga de la pantaloni. Treci de primul obiectiv turistic din Germania, care este un sex-shop, si mai mergi vreo zece kilometri pana dai de magazinul pe care-l cautai. In magazin risti sa faci fractura de maxilar provocata de gama imensa de produse expuse, insa treci si peste asta si, privind in jur, calculezi febril cat fac 38.90 euro in franci elvetieni. Fiindca ti s-a explicat in detaliu, ai grija sa faci cumparaturi in valoare totala de mai putin de 300 de franci, de la care poti sa recuperezi 20% din valoare. Rationamentele tale suna cam asa: “Daca am cumparat o sfarleaza si trei lulele, imi mai pot permite inca o morisca de vant si o jumatate de facalet.“ Apoi te duci la biroul de la parterul magazinului, iti inregistrezi cumparaturile, te urci in masina si nu te mai opresti pana la sex-shop-ul de la granita. Vizavi de care este biroul de “export” nemtesc, unde prezinti actele de la magazin si dovada ca nu locuiesti in Germania, primesti o stampila, sari in masina, treci granita si pe-aci ti-e drumul! Bineinteles, revii si a doua oara, ca sa iti recuperezi cei 20%, si daca tot esti acolo sa mai cumperi ceva, pe care iti vei recupera o parte din bani la cea de-a treia vizita, la care iar vei cumpara ceva… Simti ca-ti scapa ceva, insa tot revii… :)

Jurnal de front - pace, pace, intre doua

Hei-hei, cine nu are doi copii sa-si cumpere! Desi, cu mult mai interesant este sa pui impreuna doi copii care nu sunt frati, au amandoi mai putin de trei ani si trebuie sa traiasca in aceeasi casa vreme de vreo doua saptamani… Hai sa zicem ca primul copil are putin peste doi ani si se numeste Iulia, iar copilul numarul doi - sa-i spunem Maxine – are treisprezece luni si tocmai a aterizat din Australia cu putine jucarii in casa copilului numarul unu. Pai sa vedeti ce se intampla:
• Maxine avand putine jucarii si fiind mai micuta, Iulia este rugata sa-i imprumute si ei cateva jucarii. Maxine nu are inca un simt al proprietatii si inhata toate obiectele pe care le gaseste; Iulia are unul foarte dezvoltat, si periodic ii inhata lui Max jucariile din brate strigand “Meine!” (traducere engleza alternativa “My precioussss!”)
• Maxine fiind micuta si ca atare mai cocolosita, Iulia simte un deficit de atentie si supraliciteaza. Daca Max este urcata in carut, Iuliei(desi a cam terminat-o cu vremurile carutului) I se taie brusc picioarele; Max e data jos si lasata sa mearga, Iulia vrea si ea jos si musai s-o tina pe Max de mana. Daca Max primeste paine sa rontaie, ghici ce vrea Iulia. Lui Max i se da o carte, Iulia devine intelectuala convinsa. Zau daca nu e ca-n bancul cu militianul si pestele.
• Parintii celor doi ingerasi planuiesc o excursie de weekend prin centrul Elvetiei. Lucrurile sunt simple; jumatate din drum plange Maxine, cealalta o plange Iulia. Parintii urca si coboara muntele fara sa-si dea prea bine seama pe unde au trecut, in schimb iti raspund fara ezitare daca ii intrebi cate scutece au schimbat. Oare de ce mai incearca?...
Dupa acest exercitiu de imaginatie(!) o rapida incursiune in realitate: nu, inca nu ne-am mutat, fiindca birocratia in Elvetia isi are caile ei laturalnice pe care trebuie sa purcezi inarmat cu rabdare si cu hmm… multi, multi bani. Rabdare si tutun!

Jurnal de front - Ikea

In orice tara occidentala ai merge ca turist, te astepti sa platesti sensibil mai mult pe orice, incepand cu alimentele si terminand cu cartile, serviciile, transportul si cazarea. E normal – cand pleci in vacanta ai o atitudine relaxata si un portofel larg deschis. Ce separa Elvetia de toate celelalte tari este faptul ca, locuind acolo, trebuie sa platesti la fel de mult, de parca ai fi intr-o vacanta perpetua. Nu venim din Papua Noua Guinee si nici n-am fost vreodata stramtorati cu banii, totusi preturile din magazinele sau restaurantele elvetiene ne-au lasat deprimati. In Australia puteai sa gasesti o multime de locuri in care sa mananci pe saturate cu 10 dolari. In Elvetia, la un restaurant ieftin cu autoservire scapi de vreo 30 de franci. La Burger King in Brisbane un meniu Double Whopper este vreo 8 dolari – in Elvetia mai mult de 15 franci. Si asa mai departe. Ceea ce pare abuziv, dat fiind ca nu poti supravietui la nesfarsit cu peisaje fermecatoare unse pe paine. Nu degeaba atatia elvetieni isi fac cumparaturile in strainatate!...
In acest context, vizita noastra de azi la Ikea Spreitenbach(pe langa Zurich)a fost un eveniment reconfortant: iata un lant de magazine care a reusit in tara cantoanelor sa-si pastreze nu numai specificul, ci si gama de preturi. Cineva se gandeste si la bietii straini ajunsi in Elvetia cu bietele lor salarii din cele mai performante economii de pe glob! Multumim, Ikea! Ne-ai oferit un balon de oxigen!

Deznodamantul fericit

Stiu ca asteptati cu nerabdare poze din Elvetia in general si Basel in particular, insa pe moment conditiile fac transferul, micsorarea, upload-ul pozelor o operatiune complicata. Va promit insa ca o sa vina in curand, pentru ca…

…am fost aprobati pentru apartamentul pe care ni-l doream mai mult!

Daca va spun si detaliile va veti da seama ca lucrurile nu sunt chiar asa de roz. Pentru ca:
• Garantia pe care trebuie sa o lasi in momentul inchirierii este echivalentul a doua luni de chirie(in cazul nostru 3600 franci), bani care sunt ai nostri insa din punctul nostru de vedere sunt din acest moment inexistenti. Credeti ca banii respectivi se transfera in contul proprietarului cladirii sau al agentiei, pentru ca macar ei sa ii poata folosi ca sa faca alti bani? Ba mai puneti-va pofta in cui! Va aflati in Elvetia! Banii cu pricina se transfera intr-un cont a carui singura menire este sa-I pastreze, inaccesibil uneia sau alteia dintre parti, insa, desigur, accesibil pastratorului, care este banca!... De ce sa nu faca saracutii de ei niste bani din banii nostri?!?
• Sa va spuna mosul povestea cheilor in Elvetia… Cand inchiriezi apartamentul primesti cinci chei, care descuie apartamentul tau, plus toate usile de uz comun ale blocului. Daca te pune mama necuratului sa pierzi o cheie, ehehei! Trebuie – din cauza ca astfel ai pus la dispozitia cuiva, in teorie, posibilitatea de a intra in cladire – inlocuite toate butucurile de la usile tuturor, plus cele comune, plus un rand de chei pentru fiecare. Daca ai douazeci de apartamente in bloc… Insa va las sa va distrati cu calculele :)
• Incepe distractia – crearea unui cont bancar(da, cont bancar elvetian, stiu ca ma invidiati), pentru ca pur si simplu elvetienii nu gusta conturi din alte tari, iar transferul din sistemul simplu si eficient australian in cel greoi elvetian echivaleaza in complexitate cu o operatie pe creier efectuata din pozitia asezat pe monociclu. Anunta primaria ca ai venit, cearta-te cu furnizorii de TV, telefon, Internet, fiindca, daca esti proaspat venit in tara esti un soi de debil mintal care nu are dreptul la aceleasi proceduri ca un cetatean, invata culorile sacilor de gunoi pentru toate tipurile de gunoi si orele si locurile de depozitare, si cate si mai cate…

Pauza

In orice thriller care se respecta exista un punct, spre sfarsit, in care, asemeni calmului din ochiul unui uragan, survine o perioada de acalmie. Nimic nu pare sa se intample, si asta il intriga pe spectator si creste suspansul. Tributar acestor canoane, am avut zi libera miercuri, fara vizite si fara aplicatii pentru apartamente. Planul perfect pentru o recuperare totala dupa grozaviile jet-lag-ului, si suferind de naivitatea caracteristica tuturor planurilor perfecte. Cand l-am facut am ignorat doi factori: fiica mea de 13 luni si nepoata mea de 2 ani. Rezultatul acestei scapari: scriu acest articolas la ora 10:30 seara si capul imi pica in piept de somn. Va cer iertare si sper ca n-am mancat prea multe lite….

Hai ca nu-i chiar asa rau

Lectia invatata ieri - evitati casele vechi – s-a dovedit extraordinar de utila, asa ca azi am pornit la vanatoare de apartamente inarmati cu o tactica noua si cu un nou buget (fireste, mai mare). Am vazut pana la urma vreo sase apartamente, din care trei ne-au placut in mod deosebit. Insa riscurile sunt multe si nu stii niciodata de unde sare iepurele turbat. De exemplu: am vizitat un bloc destul de spalat la exterior, insa ajungand acolo ceva mai devreme am avut timp sa cercetam numele de pe cutiile postale. Din vreo zece familii vreo trei aveau nume ex-iugoslave, trei turcesti/arabesti, unul albanez, unul hispanic, restul nemti sau elvetieni. Mmm, am gandit, incercand sa nu fim rasisti, sa speram ca nu e nici o problema. Ne-a primit proprietarul apartamentului(nume turcesc), am colindat prin casa(un stil pe care nu-l mai vazusem de cativa ani, din Romania – camere pline cu mobile, sifoniere grele, draperii, covoare, lustre cu brizbrizuri, “Rapirea din Serai” pe pereti, insa apartamentul in sine nu arata de loc rau), si eram pe punctul de a-l intreba de ce se muta de acolo, cand, spontan, omul s-a dezlantuit. Are probleme cu administratorul, care e un sarb, cu vecinul, care e albanez, nu se inteleg deloc cu folosirea masinii de spalat de la subsol(asa se practica in Elvetia, locatarii impart uzul uneia sau mai multor masini de spalat) si asa mai departe. I-am multumit politicos, am plecat, si din acel moment am verificat numele locatarilor in toate blocurile pe care le-am vizitat. In ciuda aventurilor de acest fel, am gasit pana la urma apartamente frumoase, ceea ce ne-a mai remontat putin moralul.
Fireste, pana am ajuns la partea cu completarea formularelor de aplicatie. Aveti senzatia ca Romania este un infern birocratic? Incercati Elvetia. Si inainte de a incepe sa completati un formular, ar fi bine sa aveti la dispozitie data de nastere a matusii Aglaia de la Tecuci, ca altfel va faceti de ras.

De presie(si inima albastra)

Cand vizitezi ca turist o tara ca Elvetia si un oras ca Basel, te minunezi ce frumoase sunt cladirile ramase in picioare din Evul Mediu si zici “Ce norocosi sunt cei care locuiesc. Cand il vizitezi ca rezident, povestea se schimba; toate acele cladiri vechi din 1700 pe la pranz sunt piste false, pentru ca sunt multe, au camere mici, intunecoase, inegal renovate, locurile de parcare sunt pe sponci etc. Credeti-ma, vorbesc din proprie experienta!

Ve

(care in chineza inseamna "am ajuns in Singapore suntem obositi morti insa nu atat de morti incat sa ocolim noul Hard Rock Cafe deschis in terminalul 3 altfel totul bine si inca o data imi confirm opinia ca Singapore Changi este cel mai frumos prietenos si functional aeroport din lume"; de asemenea poate insemna "am o durere usoara de burta de la prea multa Coca Cola bauta in avion", insa asta numai intr-un dialect local vorbit de vreo o suta de persoane)
Va pup!

Tive(sau Apocalipsa dupa Sfantul Ureche)

Joi, 16 Iulie: Noaptea trecuta ne-am culcat la 1:30, azi, la cateva minute dupa 7 au aparut cei trei “baieti” de la Movements International. Credeti ca barbatii care isi castiga banii din puterea muschilor au pectoralii lui Arnold sau bicepsii lui Van Damme? Incercati mai degraba burta lui George Constanza! Cel putin asa arata cel mai in varsta din cei trei, care practica in bransa de vreo treizeci de ani. Insa doamne-dumnezeule, ce eficienta! Piramidele dezordonate de cutii, cutiute si saci pe care le cladisem noi s-au transformat in scurt timp in stive organizate: albe, masive, pe care este descris cu caractere elfesti(ca sa vezi de unde sare iepurele caligraf) continutul. Tipii nu se sinchisesc de detalii minore cum ar fi sertare umplute cu prosoape intr-un dulapior de la Ikea – salta pe umar tot dulapul si-l infasoara pe tot, asa cum este, in plastic protector. Bicicleta din sufragerie este infasurata toata intr-un giulgiu alb, la fel masa cu un picior, ceea ce populeaza spatiul cu o ciudata menajerie de animale albinoase. Apoi vine refluxul.


Unul dintre cei trei pleaca jos la camion, ceilalti il aprovizioneaza cu lazi. Viata noastra, care se scurge vazand cu ochii. Sufrageria se goleste ca prin minune. In mai putin de cinci ore de la sosirea profesionistilor, casa a ramas la fel de goala ca si stomacurile noastre(e ora pranzului). Suntem in plin episod depresiv: de ce plecam??? Ce ni s-a nazarit??? Unde o sa mai locuim noi intr-un apartament cat un teren de fotbal??? Din fericire Max incepe sa planga si reface contactul cu realitatea. Maine zburam!

Rative

Miercuri, 15 Iulie: Bastilia a cazut ieri, eu am rezistat eroic pana azi. Un cuvant mi se invarte prin minte: oboseala. O imagine mi se roteste in fata ochilor: eu, trantit pe jos, pe covor, intinzandu-mi oasele pret de cinci minute. E clar ca visez: de unde sa am eu cinci minute libere?!?

Parative

Fiindca ieri v-am vorbit despre preparative un simt just al progresului ma indeamna sa vorbesc despre parative.
Marti, 14 Iulie: Confirmand programul trepidant, plin de riscuri si provocari al zilei de luni, marti am avut program de impachetat. Pe principiul “una in cutie, una in valiza, una la gunoi” (imprumutat din mai scurtul dicton politic “unul la buget, unul la soset”) am functionat o zi intreaga, pana ce am inceput sa ma simt ca Charlie Chaplin in “Timpuri noi”(si acum imi mai zvacneste o mana, de pilda cand incerc sa apas pe tasta ttttttttttt) Pe principiul “o nenorocire nu vine niciodata singura”, fiicei mele ii ies dintii(altii! nu putea oare omul sa se descurce cu sase dinti in gura? ia sa vezi ce bine ar fi cantat “Sssapte sssape late si-nca sssapte sssape late, sssa le duc pe toate-n ssspate”!) Cand doi parinti incearca sa faca treaba(ca la fabrica de impachetat fum) in acelasi timp, iar fiicei lor ii ies dintii, strategia de baza suna cam asa “Maxi, ia du-te si tu sa vezi ce face tati” – “Maxi, ia mai du-te si pe la mami, ca s-o simti singura!” In fine… am luptat si am invins. Daca vineri nu suntem gata, vine nenea proprietarul si ne ia cu lopata…

Preparative

Fiindca mai sunt doar patru zile pana plecam din Australia(si fiindca nu stiu cat de usor imi va fi sa scriu “Doza” in primele zile/saptamani in Elvetia), m-am hotarat sa transform pentru o vreme “Doza” intr-un jurnal de calatorie. Si dupa buna traditie a lui Jules Verne, primele capitole trebuie sa fie plicticoase si sa vorbeasca despre pregatiri.
Sambata, 11 Iulie: Prietenii romani ne-au facut o surpriza organizandu-ne un BBQ de despartire la Mooloolabah, pe Sunshine Coast. Prilej perfect pentru mine sa fac o ultima baie in Pacific inainte de plecare, intr-o apa de vreo 16 grade. Prilej perfect pentru Max sa ia contact cu apa oceanului pentru a doua oara in viata ei si pentru Flori sa sara intr-un picior strigand ca ii ingheata picioarele.







Duminica, 12 Iulie: Vizita, impreuna cu prietenii nostri sud-africani, la Lone Pine Koala Sanctuary, unde dupa cum spune si numele poti sa vezi o multime de crocodili. Totul a decurs conform asteptarilor(mai fusesem aici de vreo cinci ori) pana la prima intalnire a lui Max cu un cangur. Privind-o, am inteles un principiu fundamental al evolutiei: omul a reusit sa imblanzeasca natura fiindca ea era prea plictisita ca sa-i pese.





Luni, 13 Iulie: Hai ca v-am creat impresia ca numai de excursii ne tinem. Nu, nu e asa. Ziua de luni, in intregime administrativa, s-a dovedit a fi o adevarata zi de 13: tipu’ de la cablu, asteptat de la ora 7 dimineata sa ne demonteze set top box-ul, n-a mai aparut, “din cauza unei erori in sistem”. Nu-i nimic, scrasnind din dinti am infruntat restul zilei, cu declaratii de taxe, cu asigurari pe bunuri, cu impachetat si multa, multa poezie.

Glosar: arta

Unde se trage linia de demarcatie intre arta si divertisment sau intre arta si decorativ? Este o pictura arta numai fiindca foloseste mijloace traditionale de expresie a unei idei? Este o floare confectionata din bete de chibrituri in mod automat non-arta, din cauza suportului neconventional? Probabil ca nu; cand definim conceptul de arta trebuie sa plecam de la rezultatul final, care este satisfactia estetica, impartasirea unui sentiment, sinestezia, catharsisul. Va propun pentru exemplificare urmatoarea idee, care mie mi-a oferit cate putin din toate astea.

HP - invent from Tom and Matt on Vimeo.

Viitor de aur tara noastra are

Stiu ca ati fost ingrijorati, insa nu mai este cazul!... Generatia de aur care tocmai a dat bacul va rezolva toate problemele natiunii, ba si pe cele balcanice, europene si mondiale. De unde stiu asta? Pai din rezultatele la examene: 64% din elevi au luat note intre 8 si 10! Ati auzit de “clopotul lui Gauss”, care descrie distributia unor valori statistice intr-o populatie? Este eronat fara doar si poate, fiindca iata, in Romania, noi folosim “derdelusul lui Andronescu”, producand pe banda rulanta academicieni doctor-ingineri si cu totul exceptional un fierar betonist acolo, un vanzator de aprozar, o femeie de serviciu…
Ca tot pomeniram de doamna ministru, iata ce declara dansa in legatura cu rezultatele: “În judeţele unde procentele de promovare sunt foarte mari vom cere verificarea lucrărilor prin sondaj pentru a vedea dacă se poate vorbi despre exigenţă în materie de organizare sau de o mai bună pregătire a elevilor”. Mi se pare mie, sau cineva isi baga capul in nisip? Nu s-a gandit nimeni la fenomenul, vechi de cand scoala, al copiatului? Daca cumva elevii au copiat la examen, cum in numele cormoranilor albastri ar putea verificarea lucrarilor prin sondaj demonstra ceva?!?...  
Sa lasam gargara. Stim cu totii ca invatamantul romanesc se afla in picaj. Stim ca numarul de medalii olimpice internationale a scazut, stim ca elevii sunt preocupati sa-si filmeze cu telefonul mobil colegii facand sex si ca “eleva porno” este vedeta media, stim ca diverse grupuri de presiune nu sunt multumite cu introducerea religiei ca materie obligatorie de studiu in scoli ci mai incearca si inlocuirea darwinismului cu “designul inteligent”, stim ca intr-o tara in care un fost cioban a devenit miliardar in dolari si un cvasi-analfabet e sef de filiala bucuresteana al celui mai mare partid, insasi ideea de educatie refuza sa convinga, stim ca presedintele Basescu a regretat public inflatia de filosofi si lipsa de tinichigii, si atunci ce asteptam? De ce sa mai pictam pancarte emfatice, ca pe vremea comunismului, spunand ca ne-am depasit planul la toti indicatorii, ca suntem cei mai buni si mai geniali? 
Ce motivatie mai are un copil cu adevarat inteligent si studios, care a luat nota zece pe drept, cand alti cinci din jurul sau au luat si ei aceeasi nota copiind? Cinstea nu este menita sa te arunce in mediocritate; si atunci, la ce bun sa mai fii cinstit? 
Dupa cum se spune, pestele de la cap se impute. Sistemul actual este cuprins de cangrena. Ministri incompetenti, programe stupide, inconsistente, profesori nepregatiti si corupti, parinti care joaca si ei in hora coruptiei, elevi care isi desavarsesc educatia invatand sa fure, sa insele si sa se strecoare prin crapaturile sistemului. In ultimii douazeci de ani s-a facut in invatamant reforma de dragul reformei si niciodata de dragul rezultatelor. Cred ca e momentul sa ii punem in banca a-ntaia, de langa catedra, pe cei care au facut aceasta reforma, si sa le comunicam scurt si ferm, rezultatul : “Domnilor, sunteti cu totii picati.”
Altfel, totul bine.

Misiune imposibila

Astazi, o stire care pe mine m-a lasat perplex: exista in Pakistan un lider taliban care cumpara, antreneaza si apoi vinde copii pentru comiterea de atentate sinucigase. Baitullah Mehsud, cum se numeste acest monstru, a determinat ca baietii in varsta de 11-12 ani sunt deosebit de eficienti in atentatele cu bomba, asa ca a creat un centru de antrenament specializat in pregatirea lor. Un “absolvent” poate fi vandut apoi retelelor teroriste cu o suma cuprinsa intre 6000 si 12000 de dolari, gata sa plece in misiune intru gloria lui Allah. 
Teribila dilema, instalata in mintea unui pusti de 11 ani: sa reusesti si sa mori, sau sa esuezi si sa traiesti!... 

Memento

Vesti bune din Spania! Un grup de cercetatori a izolat o proteina care, prezenta in organismul soarecilor de laborator, a crescut performanta memoriei vizuale a acestora de 1500 de ori!... Cateva explicatii: imbunatatirea se aplica numai memoriei vizuale, care este stocata intr-o arie specifica a cortexului, si factorul de 1500 se aplica la durata in care amintirile sunt prezente in creier, nu la numarul de detalii inmagazinate. Iata un articol ce ofera ceva mai multe informatii: http://www.popsci.com/scitech/article/2009-07/memory-problems-new-drug-could-give-you-photographic-memory .
Extraordinar, nu? Daca planuiti sa va asezati la coada in asteptarea momentului in care substanta va fi disponibila pe piata, va pot retine eu un loc. Fiindca universul care ne inconjoara este mult prea frumos ca sa-mi permit, ca sa ne permitem sa uitam fie si cel mai mic detaliu, fiindca viata este prea scurta ca sa o petrecem gustand madeleine in incercarea disperata de a recupera timpul si amintirile pierdute.  
Avocatul diavolului acum: este insa uitarea chiar atat de rea? Ca simplu om va raspund: sigur ca nu, ea m-a aparat de o multime de experiente traumatice. Ca artist va spun din nou nu: uitarea este un nepretuit procedeu creativ. Uitarea estompeaza detaliile; incapatanarea noastra de a nu uita ne forteaza sa extrapolam adevarul din putinele elemente pe care le mai detinem, generand in mod dinamic un alt adevar, filtrat de personalitatea, de cultura, de experienta noastra. Daca fiecare ar avea o memorie fotografica nu ar fi nevoie sa-I citim si pe Herodot, si pe Tucidide, ca sa intelegem istoria Greciei, si nu ar exista patru evanghelii, pentru ca Marcu, Ioan, Matei si Luca ar fi povestit exact aceleasi lucruri despre Isus si asta ne-ar fi plictisit de moarte. 
Uitarea e buna, uitarea e rea: care o fi oare adevarul? In realitate nu am un raspuns. Stiu doar ca exista lucruri pe care ai vrea sa ti le amintesti vesnic(conturul buzelor unei femei, un rasarit de soare de o culoare nemaiintalnita, acea calatorie la Florenta) si lucruri pe care le-ai vrea instantaneu ingropate(esecul, spaima, dezgustul), si apoi toata gama de situatii intermediare, in care ar fi frumos sa lasi natura sa-si urmeze cursul. Nu ti-ai dori, asadar, o memorie absoluta ca a lui Funes din povestirea lui Borges, ci posibilitatea de a alege: pastila de a doua zi.

Luna si doi bani jumate

Ca standardele liniilor aeriene europene si americane o iau serios la vale in ultima vreme nu mai este un secret. Zburati cu o cursa Singapore Airlines, Emirates sau Malaysia Airlines si nu veti mai dori vreodata sa va urcati intr-un avion european. Ne aflam in plina criza financiara, da. In Europa exista insa companii ale caror conduceri sunt dornice sa testeze pe subiecti umani principiul “cat de departe poti merge?”  
Stiti bancurile cu scotieni zgarciti? Michael O’Leary, directorul Ryanair, vrea sa demonstreze ca tot irlandezii-s fruncea. Acum cateva luni citisem despre planul sau de a transforma toaleta avionului intr-o masina de produs bani – bagi o moneda, faci pipilica, bagi doua, tacamul complet, ba poti sa te speli si pe maini inainte de a o parasi. Numai sa nu te puna dracul sa pierzi prea multa vreme pe veceu ca ti se va cere cartea de credit!...
How low can you go? Pai sa vedem: inspirat de ideea unei companii low-cost chinezesti, O’Leary incearca acum sa obtina aprobarea autoritatilor aeronautice de a organiza zboruri cu pasagerii stand in picioare! Oricat de socanta ar fi fost stirea la prima vedere, trebuie sa recunoasteti ca deschide orizonturi noi si da aripi imaginatiei. Ce anume ar putea face zborurile si mai ieftine? Daca am fi in China raspunsul ar fi simplu: pasagerii sa fie cazati in geamantane. Constitutia europeanului fiind insa absurd de voluminoasa, trebuie sa ne gandim la alte solutii: pasagerii sa fie incurajati sa vina cu sandvisuri de acasa, de pilda. Sau, sa se instaleze sub fiecare scaun(in caz ca propunerea originala pica) pedale, si pasagerii barbati sa trebuiasca sa pedaleze ca sa incarce acumulatoarele avionului. Sau copiii sa fie incurajati sa calatoreasca fara parinti(se poate aranja un parteneriat cu Cartoon Network pentru o serie de desene educative care sporesc spiritul de independenta al copilului). In loc de pilotii profesionisti, care costa o multime de bani, s-ar putea angaja cu contract musulmani pasionati de pilotaj, ca tot sunt o multime. (ar putea aparea mici neintelegeri cu privire la destinatia zborului, respectivii preferand sa survoleze direct centrul oraselor) Desigur, avionul ar putea sa evite complet aterizarea la destinatie, parasutand in schimb calatorii si bagajele lor si intorcandu-se apoi tot in aeroportul de plecare si scutind jumatate din taxele de aeroport. 
Sau, cele doua idei originale s-ar putea combina, rezultand toaleta in care pasagerii isi fac nevoile in picioare, asteptand apoi sa se usuce in bataia blanda a aerului strecurat printr-o crapatura a fuselajului. 

Friday Night Movie

Sunteti fani Tolkien? Sunteti si acum gata sa revedeti, pentru a sasea oara trilogia “Lord of the Rings”? In cazul acesta pregatiti-va cutia cu floricele si asezati-va comod in fata calculatorului, fiindca aveti de urmarit un film de nu mai putin 39 de minute, intitulat “The Hunt for Gollum”, si inspirat, insa realizat independent de monumentala opera a lui Peter Jackson. L-as fi integrat in articol, insa e pacat sa nu-l urmariti in HD, chiar pe pagina sa: http://www.thehuntforgollum.com/player_film-hd.htm .
Vizionare placuta si un weekend plin de peripetii!

Hai sa-ti arat Brisbane-ul noaptea

Mai sunt cam doua saptamani pana dam Brisbane-ul pe Basel(chiar asa, am trait pana acum numai in orase incepand cu litera “B”, incepand cu Bucuresti; sper sa nu imi inchei seria in Buhusi!), asa ca am decis sa fac un raid fotografic nocturn si nostalgic prin centrul orasului. Este noaptea tarziu acum, asa ca am scalat la repezeala cateva poze ca sa vi le ofer.

Airbus sau Boeing?

Daca esti medic, sansele sunt ca atunci cand o noua epidemie soseste in oras prietenii si cunoscutii sa inceapa sa te sune, intrebandu-te despre simptome, sanse, tratament, sau in general, ce opinie ai despre respectiva boala. Daca esti contabil, o data pe an vine vremea platii taxelor si brusc te trezesti asediat de aceiasi prieteni. Daca esti inginer de aeronave(ca mine) rareori ai parte de genul asta de popularitate. Acum insa, dupa prabusirea consecutiva a doua avioane Airbus, este unul din acele momente in care incepi sa primesti telefoane ingrijorate: “Plec peste doua luni in Europa. Sa zbor cu compania X, care e mai scumpa, sau cu Y, mai ieftina, dar care face jumatate de drum cu Airbus-ul?” Ridici din umeri, enervat. Daca irosesti un dram de empatie intelegi de ce prietenul Z, medic, parea plictisit la telefon atunci cand l-ai intrebat daca bubele care ti-au aparut pe varful nasului inseamna ca ai pancreatita. Daca nu, iti dregi vocea, te tragi langa televizor si incepi sa explici cu voce domoala ca este o falsa problema. La nivelul la care se desfasoara competitia in aviatie nu se pune problema ca o companie sa fie buna si una proasta, una sigura si alta riscanta. Intre diversele tipuri de avioane da, exista diferente. Te-ai uitat chiar tu pe Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Competition_between_Airbus_and_Boeing) si ai vazut ca exista tipuri de avioane foarte sigure, precum Airbus A340 si Boeing 777, care n-au avut nici un accident fatal de la primul zbor pana acum. Exista altele, precum Boeing 737 original sau Airbus A310, care nu s-au dovedit la fel de sigure. Chiar si un avion perfect proiectat poate sa treaca printr-o situatie limita si sa nu supravietuiasca(shit happens), insa aici e vorba de jocurile statisticii. Orice se poate intampla se va intampla pana la urma(inclusiv previziunile lui Marmureanu despre cutremure). Insa adevarata problema, adevarata alegere pe care cineva trebuie s-o faca nu este nicidecum intre doi producatori de talia celor mentionati, ci intre companiile aviatice, care poseda flote de vechimi diferite, intretinute diferit, reparate cu o frecventa diferita, conform unor standarde diferite. Exista companii aviatice cu palmares excelent, explicabil prin faptul ca ele cumpara intotdeauna avioane noi si le scot din zbor suficient de repede. Exista operatorii ieftini, care cel mai adesea cumpara avioane la mana a doua de la companiile mai sus mentionate. Airbus-ul A310 al Yemenia, care s-a prabusit in Comore, vechi de 19 ani, fusese inspectat in 2007 de autoritatea aeronautica franceza si respins din cauza unui numar de nereguli. Nu conteaza, pentru Yemenia el era destul de bun. Ceea ce-ti ofera prilejul sa inchei consultatia telefonica in forta:
“Dar pentru voi?”

Filme si divertisment

Discutam astazi cu un prieten despre Transformers: Revenge of the Fallen, si el imi spunea ca Transformers nu e genul lui de film, ca e interesant insa nu poate inghiti toate prostiile din film. Cum, de pilda, si de ce, sa se transforme un robot intr-un automobil, si de ce? Asta mi-a adus aminte de o schita citita de mult, intr-un almanah Flacara(a unui autor rus, cred). In schita, cineva povestea unui prieten un banc, despre un bolnav care se prezinta la medic cu o durere de cap; medicul ii bandajeaza acestuia capul, insa bandajul aluneca, si cand omul ajunge acasa bandajul e infasurat in jurul unuia dintre picioare. In acest moment al istorisirii cel care asculta il intrerupe pe celalalt: pai cum adica, omul avea cumva un singur picior? De ce? zice povestitorul. Pai fiindca daca ar fi avut doua picioare, alunecand, bandajul ar fi ajuns sa fie infasurat in jurul ambelor picioare. Nu conteaza, zice povestitorul, si da sa continue. Ba cum sa nu conteze? se enerveaza celalalt. Vreau sa stiu cum a ajuns bandajul pe picior. Si da-i, si lupta… In cele din urma povestitorul nici nu mai apuca sa termine bancul, din cauza ca celalalt nu reuseste sa depaseasca imposibilitatea fizica din premisa glumei.
Pentru mine, ambele filme din seria Transformers au fost niste filme de divertisment excelente, si isi gasesc locul alaturi de un Indiana Jones, de un Die Hard, de un Idila pentru o piatra pretioasa. Nu pentru ca erorile de natura logica, istorica, geografica ar lipsi din ele sau pentru ca mie, furat de valtoarea actiunii, mi-ar scapa aceste erori, ci pentru ca in momentul in care ma duc la un asemenea film inchei o conventie nescrisa cu realizatorii sai de a accepta cu seninatate premisele fantastice si de a ma bucura de ceea ce urmeaza. Mintea continua sa inregistreze greseli si stangacii, insa asta se intampla undeva in fundal, in vreme ce eu savurez – si asta este marele merit al filmelor din aceasta categorie – caruselul vertiginos al evenimentelor. E adevarat, uneori se acumuleaza intr-un film atatea tampenii incat protestele ratiunii devin asurzitoare (vezi de pilda Da Vinci Code), insa fiecare e dator sa faca un efort onest sa se relaxeze si sa se distreze. Putini sunt atat de nesarati incat sa spuna “Nu-mi plac desenele animate pentru ca pisicii ii explodeaza capul insa in secunda urmatoare este iarasi teafara”, tocmai din cauza ca in momentul in care urmaresti un desen animat aceasta conventie este evidenta. Insa in cazul filmelor de aventuri, multi sunt tentati sa le ia in serios, confundandu-le cu hard science-fictionul sau cu un documentar, si uitand sa incerce sa inteleaga ca scopul lor final este divertismentul, si pentru asta, capul cate unuia dintre actori trebuie sa explodeze din cand in cand, sau bandajul trebuie sa mai alunece uneori pe picior. 
Ce dumnezeu, oameni buni, amintiti-va ca n-ati venit la cinema pentru Razboi si Pace, si dati-i voie bandajului sa alunece pe picior, chiar daca asta va solicita un pic imaginatia!...  

Omul si opera (Man in the Mirror)

Discutam recent cu Cristina despre identificarea pe care o fac unii intre persoana publica si cea privata a individului. Cel mai adesea asta se intampla in cazul artistilor; incapabili sa ne limitam la a admira sau critica opera lor, suntem tentati sa aruncam priviri indiscrete in viata lor particulara si sa aratam triumfatori cu degetul “petele” pe care le-am descoperit. Mare greseala! Fiindca deseori, in constiinta artistului aceste “bube, mucegaiuri si noroi” au rolul grauntelui de nisip din interiorul scoicii perlifere. Tot asa cum arta genereaza catharsis infatisand deopotriva sublim si abject, sublimul si abjectul sunt hrana pentru constiinta artistica. Sa uitam asadar neajunsurile omului si sa incercam sa-l intelegem si sa-l iubim pe artist.
Cazul lui Michael Jackson a fost unul cu deznodamant fericit din acest punct de vedere. In ultimii cincisprezece ani, pe masura ce cariera sa artistica intra in ralanti, presa din intreaga lume a avut ochii atintiti pe viata lui privata. Michael Jackson-omul devenise un stereotip, si il foloseam cu totii cand vorbeam despre aspiratia absurda a cuiva catre o valoare irelevanta(negrul care vrea sa devina alb) sau despre pedofilie(niciodata dovedita). Michael Jackson-artistul devenise irelevant, toti ii ascultam muzica din cand in cand, insa ea parea un fapt al trecutului, cam ca templele grecesti sau ca excesele Inchizitiei, si era dificil sa o legi de personalitatea lui curenta, asa cum ne-o infatisa mass-media. De ce spun “deznodamant fericit”? Pentru ca moartea lui a avut darul sa refaca aceasta conexiune. Prin moarte Michael Jackson a redevenit “artistul”. Rar am avut ocazia sa observ in jurul meu o reactie atat de puternica la moartea cuiva. Oameni din toata lumea au izbucnit in plans, au petrecut acasa o zi de doliu, au dat fuga la magazinele de muzica sa cumpere albumele sale. Oameni din toata lumea l-au redescoperit pe Jacko, l-au vazut din nou cu ochi cu care nu-l mai vazusera de decenii. Moartea unui om faimos e un fenomen ciudat, si aproape intotdeauna ii rascumpara acestuia greselile din viata (pe care si-ar fi dorit-o) privata – vezi Judy Garland, Elvis, Kurt Kobain, Freddie Mercury, Heath Ledger… Michael Jackson s-a alaturat zilele trecute acestora, si nu oricum, ci in fruntea lor, cu numele, dat nu de el ci de toti cei care l-au ascultat si iubit, de “Rege al muzicii pop”.  
A pasit cu fruntea sus din viata in istorie.