Citeam azi ca ministrul ucrainean al apararii considera intre principalele amenintari la adresa tarii sale Romania si Rusia, cele doua tari care au posibile pretentii teritoriale de la Ucraina. Citeam asta si m-am pomenit ca zambesc. M-am pomenit invaluit de un straniu sentiment de satisfactie, nu in intregime necunoscut. Il mai intalnisem citind in cartile de istorie despre marii conducatori ai neamului nostru, sau privind la televizor vreo victorie sportiva a unei echipe romanesti.
Veti spune “tare confuz simt al patriotismului trebuie sa ai daca te bucuri de faptul ca cineva ne considera o amenintare”, si probabil ca nu gresiti. Niste scurtcircuite in mintea mea amesteca, fara indoiala, sentimentul patriotic cu sindromul fetei nebagate in seama. Ma bucur, in modul meu pervers, ca cineva ne considera demni de a fi o amenintare, ma bucur ca suntem pusi pe picior de egalitate cu Rusia, ma bucur ca o face o tara ca Ucraina si nu una ca Bulgaria sau Albania, ma bucur de senzatia ca, daca am clintit un muschi, cuiva ii tresare degetul pe tragaci. Ma bucur de sentimentul de o clipa ca am trecut din categoria Steve Martin in categoria Chuck Norris.
M-as bucura mai vinovat daca incidentul cu pricina s-ar fi petrecut in Ungaria si as fi considerat plauzibil, eu insumi, ca as fi putut sa-mi atac vecinul, dintr-o ura ancestrala. Insa cu Ucraina si ucrainenii Romania nu a avut niciodata mari lucruri de impartit, asa ca pot sa-mi permit sa ma bucur relaxat de exagerarea lor. Vor intelege la un moment dat ca nu avem nimic cu ei si le va trece.
Am o colega ucraineana la serviciu, sta chiar cu mine in cubicul, si azi am felicitat-o pentru victoria de ieri a Sahtiorului in finala Cupei UEFA. Ma inteleg bine cu ea si niciodata n-am simtit vreo raca fata de ea pentru ca, Doamne fereste, mi-ar fi furat mie Bucovina. Insa tot astazi i-am infruntat cu candoare privirea in vreme ce savuram ramasitele acelei satisfactii cvasi-patriotice perverse. Nu ma bucuram ca i-as putea face vreodata ei ceva rau. Ma bucuram ca ea m-a suspectat de asta. Stiam ca o sa-mi treaca repede, fiindca fundamental sunt un tip enervant de cumsecade, insa intre timp ma bucuram in voie de senzatia de a fi al dracu’.
vineri, 22 mai 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Frumos. Si ai grija ce spui de Chuck :-) ala nu se joaca.
RăspundețiȘtergerePower :)
RăspundețiȘtergereAcum pricepi de ce Cristescu nu se lasa dus, indiferent cat vodoo faceati voi prin spatele lui. Daca nu i se mai umfla pipota altfel, facea si el ce putea :)
Cum o merge, domle', Obama pe strada, nu-mi imaginez. Cred ca-l leaga cu odgoane(imaginare, bien sur, ca are si el datorii de onoare la aia de-l sprijinira) ca sa nu-l ia vantu' :)
Chuck rules!
Si eu ma asteptam sa sara cu totii in apararea lui Steve Martin :)))
RăspundețiȘtergere