Nostalgia

Privind cateva fotografii care ii infatisau pe refugiatii pakistanezi luand cu asalt trenurile si autobuzele mintea mi-a fugit, sloboda, catre o excursie petrecuta acum vreo zece ani. Mersesem cu ceva prieteni la munte la schi, si in Predeal si in Azuga aproape ca nu ramasese un metru patrat de partie pe care, cel putin eu, sa nu fi luat o cazatura. Nu stiu cum schiati voi, insa eu sunt un adevarat Alberto Tumba si periodic sunt irezistibil atras de locurile cu energie potentiala minima. In fine, am oase tari si constitutie rezistenta, asa ca la sfarsitul weekendului ma tineam inca pe picioare, cu conditia sa nu bata vantul prea tare. Si in acest moment am facut prima greseala, anume manati de lene nu ne-am mai intors in Predeal sa luam de-acolo trenul spre Bucuresti, ci l-am asteptat in Sinaia. Sa iei trenul intr-o duminica dupa-amiaza din Sinaia, ce inconstienta!... In primul rand ca din puhoiul de oameni de pe peron mai putin de jumatate au reusit sa atinga macar trenul. In fine, experienta de la metrou si-a spus cuvantul si m-am aflat printre cei putini care chiar au reusit sa intre in compartimentul personalului. Cu o fesa presata de un stalp, am purces la a-mi inspecta spatiul vital, care arata cam asa: deasupra capului, in conditiile in care stateam cocosat, o pereche de schiuri cu claparii atarnati in jos, mirositori, defineau orizontul, in stanga si dedesubt o adolescenta infricosata tinand in brate o chitara, in dreapta si diagonal un tanar care juca septica cu alti trei norocosi ingramaditi de-a valma pe aceeasi bancheta, intre picioare, obligandu-ma sa stau cracanat, o canistra cu vin din care pomenitul tanar se alimenta periodic, in spate contact dur cu cateva picioare, funduri, spinari, iar in dreptul umerilor si al capului o retea deasa de brate agatate cu forta disperarii de barele de sus ale trenului. Cand si cand trenul mai punea cate-o frana si atunci masa compacta de maini, picioare, piepturi, capete se urnea ca o maree in directia de mers, lin, nu cu violenta, amortizata de nefericitii care isi cautasera loc langa capatul dinspre locomotiva al vagonului, si ale caror cutii toracice se aplatizau lejer intre masa cumulata a celorlalti si peretele rezistent de metal. Frigul disparuse, inlocuit de caldura animala a cateva sute de respiratii, haine ude, sosete transpirate. Nu pot sa spun ca ma simteam rau, fiindca de fapt ma simteam mizerabil. Carnea picioarelor, fragezita de la atatea cazaturi, ma durea incontinuu. Mainile, alungite de efortul incapatanat de a ma mentine pe loc, amenintau sa se transforme in gelatina, si cu fiecare minut ma simteam mai apasat de greutatea mea si a celorlalti catre fata de dedesubt.
Bineinteles, la un moment dat, unui copil i s-a facut rau. Chiar la capatul compartimentului, acolo unde incepe holul. Cu prezenta de spirit si autoritate de general bunica micutului a inceput sa tipe “Oameni buni, deschideti cabina conductorului ca sa pun copilul asta sa stea jos”. Oamenii, care pana in acel moment se presasera mai mult sau mai putin delicat de usa incuiata a cabinei, au inceput sa se miste. Mareea a unduit o data, de doua ori, iar cand a impins a treia oara in usa, a smuls-o pur si simplu din balamale. Victorioasa, mam’ mare a dat copilul din mana in mana, pe deasupra capetelor, catre cabina, apoi a pasit si ea, mai stalcindu-si un cot, mai presandu-si o coasta, printre oameni, pana ce a ajuns in micuta cabina. Bineinteles, in urma ei, alta duzina de calatori a facut un pas inainte, pana ce au ajuns sa stea infipti pe jumatate in cadrul usii, respirand cu nesat aerul incomparabil mai curat din cabina.
Cand am ajuns in Gara de Nord m-am jurat sa nu mai calc pe la munte cat oi trai. Juramant pe care l-am incalcat de nenumarate ori, ca fire slaba sunt si eu. Insa un lucru tot am invatat – sa nu ma mai intorc cu trenul duminica seara – si pe asta l-am respectat cu sfintenie. Pana la urma insa, cand imi amintesc de ziua cu pricina, un zambet larg mi se intinde pe toata fata.