Criza financiara pentru to(n)ti

Iata un text pe care l-am primit azi pe email, deopotriva nostim si plauzibil. Fara comentarii:

1. Ion are o crasma. Pentru a-si spori vanzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea - betivani neispraviti) bautura pe datorie. Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinand astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspandeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor, numarul clientilor creste, iar vanzarile de bautura asisderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea.

2. Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea carciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion - promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate desigur cu datoriile alcoolicilor: BEAUBOND, BEATBOND si VOMITBOND. 

4. Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.

5. Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crasma lui Ion. 

6. Datornicii nu au cum sa plateasca. Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.

7. Obligatiunile BEAUBOND si BEATBOND isi pierd 95% din valoare. VOMITBOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizandu-se dupa o prabusire de 80%.

8. Furnizorii carciumii lui Ion intampina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea. Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.

9. Banca este salvata de la faliment de catre guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice. 

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de catre persoanele care nu consuma alcool.

In sfarsit o explicatie inteligibila...

A patra putere in stat

Care va sa zica ziarul “Libertatea” a dat marea lovitura publicistica oferind cititorilor un film si poze cu fostul ministru Paul Pacuraru masturbandu-se. Sunteti la fel de entuziasmati ca si mine? N-ati dat fuga la chioscurile de ziare ca sa cumparati cat mai multe exemplare din acest numar incendiar? Bravo “Libertatea”, asta da jurnalism de calitate! O adevarata afacere Garbagegate a Romaniei! 
Acum sa ma refugiez cateva clipe in coltisorul meu fericit ca sa-mi reprim reflexul de a vomita. Toata afacerea asta pute. Mai intai, indiferent de adevarul sau falsitatea inregistrarii video, sincer sa fiu, nu-mi pasa. Nu-mi pasa ce face omul in dormitorul lui, nu-mi pasa daca se masturbeaza sau nu – in definitiv, conform raportului Kinsey, 92% din barbatii americani si 40% din femei se masturbeaza(http://comuniune.wordpress.com/2008/08/30/o-interpretarea-ortodoxa-a-masturbarii/)
, asa ca daca avem un politician care se masturbeaza el se dovedeste un demn reprezentant al celor care l-au votat(ce ne putem dori mai mult?). Apoi, chiar daca, doamne fereste, dintr-o perspectiva biblica, ne ingrozim de oribilul ritual al onaniei, nu este ca si cum stirea ne-ar fi faramat universul: nu vorbim decat despre un fost ministru, care in prezent nu mai are mari functii nici macar in partidul caruia ii apartine. Nu putem astepta ca reparatie morala vreo demisie sau un glont in tampla. Nu, daca a facut-o intr-adevar, Pacuraru n-a incalcat nici o lege, n-a mintit poporul(de altfel nu-mi amintesc ca la investitura sa-l fi intrebat cineva daca se maturbeaza!) si poate ca in templul sau personal sufera de un usor complex de vinovatie pentru slabiciunea sa. Intamplator il cunosc destul de bine pe fiul sau Mihnea, ceea ce ma face sa presupun ca omul nu si-a irosit toata… inspiratia in van. Iar daca incepem azi cu anatemizarea masturbarii, ce va urma maine? Scobitul in nas, ragaitul, metaforele cu iz de usturoi a la Basescu? 
Deci cu ce ramanem? Cu un articol scabros, bazat pe un fleac, cu bataie scurta, care nu va determina nici un fel de schimbare la nivel politic, intr-un ziar care a mai publicat recent articole si filme despre magari homosexuali si babe zoofile(nu glumesc!). Intr-un ziar aflat pe locul intai in topul popularitatii in Romania, cu un tiraj de vreo trei ori mai mare decat ziarul aflat pe urmatoarea pozitie. Aceste fapte si cifre ma ingrozesc sincer si ma fac sa ma gandesc amar – ce fel de stat poate fi acela in care o astfel de presa este a patra putere? Statu-Palma-Barba-Cot!

Mandrie de tata

Aveam un subiect suculent pentru astazi, anume podul Vidin-Calafat de peste Dunare, construit jumatate de romani si jumatate de bulgari; conform presei bulgarii isi vor termina partea de pod in 2010. Sper sa se bucure de ea, fiindca romanii vor finaliza partea lor, plus conexiunea cu soseaua si calea ferata de-abia in 2011. Umor sec, romanesc.
Insa dupa asta am ajuns acasa si mi-am vazut fiica facand primii pasi nesprijiniti, a doua zi dupa ce a implinit unsprezece luni, si mi-am dat brusc seama ca nu pot sa scriu despre nimic altceva. Fata mea merge! Cu o incapatanare demna de un pitbull merge, cade si se ridica iarasi, ca sa porneasca din nou, aerian, sovaielnic, cu gratia unei marionete, catre tinta ei. Stiu ca asta deschide si mai mult capacul cutiei Pandorei, stiu ca daca pana acum ii erau necesare cinci secunde sa ajunga din centrul sufrageriei in oricare din punctele in care nu are voie(si de care este irezistibil atrasa: prize, DVD-uri, firele de la calculator, XBOX-ul), de acum ii vor fi de ajuns trei secunde, iar eu va trebui sa merg la cursuri speciale pentru trupele de pompieri ca sa imi imbunatatesc timpul de reactie. Stiu ca daca pana acum avea una-doua zgaibe pe maini de acum vor incepe cazaturile spectaculoase, de tipul salt culcat inainte, stiu ca va avea rani in barbie, palme si genunchi. Stiu ca asta nu-i decat o etapa, si ca maine-poimaine vor urma tumbele, limbajul articulat, tabla inmultirii si casatoria cu un tip pe care n-o sa pot sa-l inghit, insa nu ma pot abtine. Sunt mandru: fata mea merge!

Coreeanu-arunca bomba si Obama-si pierde trompa

Interesant cum bomba atomica schimba regulile jocului politic la nivel mondial. In lipsa ei Statele Unite, autoproclamatul jandarm mondial, n-au nici o retinere in a-si declara antipatia sau a-si apara(intr-un sens ofensiv) interesele in orice colt al lumii. In prezenta ei discursurile se tempereaza, alocutiunile mieroase inlocuiesc criticile taioase, prioritatile se schimba. O data cu testele nucleare de acum doi ani Coreea de Nord i-a prins lui Bush ouale in usa, iar cu rachetele balistice, lansarea de sateliti, largirea scarii experimentelor nucleare, continua sa stranga, subtiind considerabil si vocea noului presedinte. Nu e prea diferit de situatia din Iran, in legatura cu care, o data ce acesta a avansat suficient pe calea tehnologiei nucleare, protestele Statelor Unite au devenit mult mai retinute si mai academice. Realitatea este ca americanii nu prea au ce face. In contextul tehnologic si militar de astazi, ca sa fii independent trebuie sa ai bomba atomica, si asta e un adevar pe care l-au descoperit o multime de dictatori. Simplificand exagerat problema, americanii impart tarile detinatoare de focoase nucleare in tari sigure si tari riscante, si in aceasta a doua categorie ii includ pe toti dusmanii lor. Complet neadevarat, fiindca pana si acesti dictatori au o umbra de realism, in sensul ca inteleg celalalt adevar fundamental, ca bomba atomica este puternica atata vreme cat nu este folosita. Ce este mult mai periculos sunt focoasele nucleare scapate de sub controlul guvernelor(in special rus sau ucrainean) care circula libere pe piata neagra a armamentului, si care pot fi achizitionate de cei pentru care acest din urma adevar fundamental nu exista: teroristii. Este mult mai improbabil ca guvernul nord-coreean sau cel iranian sa sponsorizeze vreo grupare terorista cu arme nucleara decat ca vreo focoasa dezafectata, fosta proprietate a armatei sovietice, sa cada in mainile numitei grupari. Caci explodata, bomba nucleara ofera exact ceea ce-si doreste un terorist: haos, distrugere, spaima.
Spun toti analistii ca problema pretentiilor de putere nucleara ale Coreei de Nord este un test serios pentru noul presedinte american. Eu personal cred ca este o falsa problema si ca nu trebuie escaladata. Obama trebuie sa-si aleaga cu intelepciune luptele si sa le dea numai pe acelea pe care are siguranta ca le poate castiga.

Fetita fara membre alearga cu barbatul fara picioare

 Este un titlu pe care l-am intalnit ieri in Libertatea si mi-a placut pentru sonoritatea lui de poezie suprarealista. Are insa avantajul de a se potrivi si ca descriere a cursei de Formula 1 de la Monte Carlo, desfasurata ieri. Ce plictiseala!...
Sezonul acesta al Formulei 1 este unul al mediocritatii. Fara sa fiu fan Schumacher, simt ca de la plecarea lui Formula 1 a devenit o afacere de amatori. Nu exista sclipire, nu exista decat piloti slabi si piloti mai putin slabi, iar diferenta o fac masinile. Fiecare echipa are un ciclu de cativa ani in care introduce o noua masina(revolutia) apoi o pune la punct si ii aduce zeci de mici imbunatatiri(evolutia), pana ce masina isi atinge maximul de performanta si castiga unul-doua sezoane, dupa care, presata de noile regulamente si de progresele inregistrate de echipele rivale, iese incet din prim-plan(involutia). Au fost McLaren, Ferrari, Renault, anul asta este Brawn GP. Alonso sau Hamilton au castigat titlul de campion mondial nu pentru ca erau piloti nemaipomeniti, ci pentru ca aveau in acea clipa masini foarte performante. Anul acesta Button va castiga, destul de probabil, campionatul, pentru ca masina sa zburda ca nici o alta, si pentru ca are drept coechipier un pilot fara mentalitate de castigator, pe Barichello. Cat despre valoarea sa, Button a avut destule sezoane la dispozitie ca sa ne demonstreze ce poate: in vreo sase sezoane a reusit sa castige o cursa, iar acum, din sase curse, a castigat cinci. Revelatie divina?
Alertata de scaderea spectaculozitatii campionatelor F1, Federatia Internationala incearca sa uniformizeze prin regulamentele care se schimba atat de des valoarea masinilor, insa de fiecare data una din echipele de ingineri gaseste o solutie pentru ca, inauntrul limitelor stricte ale regulamentului, sa reuseasca totusi sa smulga dramul de performanta necesar detasarii. Lupta de pe pista se muta, din aceasta pricina, in birouri si in tunelele aerodinamice, si, daca e vremuri se spunea ca o victorie este 30% meritul pilotului si 70% meritul masinii, probabil ca acum proportia se apropie de 10-90. Ca inginer si aerodinamician ar trebui sa ma entuziasmeze cele 90 de procente de tehnologie pura, insa ca fan al curselor deschid televizorul pentru cele 10 procente de talent, tenacitate si curaj. Fara ele, Monte Carlo nu este decat un banal raliu urban, cu efect soporific garantat. Fara ele, campionatul se transforma in intrecerea dintre fetita fara membre si barbatul fara picioare.

Al dracu'

Citeam azi ca ministrul ucrainean al apararii considera intre principalele amenintari la adresa tarii sale Romania si Rusia, cele doua tari care au posibile pretentii teritoriale de la Ucraina. Citeam asta si m-am pomenit ca zambesc. M-am pomenit invaluit de un straniu sentiment de satisfactie, nu in intregime necunoscut. Il mai intalnisem citind in cartile de istorie despre marii conducatori ai neamului nostru, sau privind la televizor vreo victorie sportiva a unei echipe romanesti. 
Veti spune “tare confuz simt al patriotismului trebuie sa ai daca te bucuri de faptul ca cineva ne considera o amenintare”, si probabil ca nu gresiti. Niste scurtcircuite in mintea mea amesteca, fara indoiala, sentimentul patriotic cu sindromul fetei nebagate in seama. Ma bucur, in modul meu pervers, ca cineva ne considera demni de a fi o amenintare, ma bucur ca suntem pusi pe picior de egalitate cu Rusia, ma bucur ca o face o tara ca Ucraina si nu una ca Bulgaria sau Albania, ma bucur de senzatia ca, daca am clintit un muschi, cuiva ii tresare degetul pe tragaci. Ma bucur de sentimentul de o clipa ca am trecut din categoria Steve Martin in categoria Chuck Norris. 
M-as bucura mai vinovat daca incidentul cu pricina s-ar fi petrecut in Ungaria si as fi considerat plauzibil, eu insumi, ca as fi putut sa-mi atac vecinul, dintr-o ura ancestrala. Insa cu Ucraina si ucrainenii Romania nu a avut niciodata mari lucruri de impartit, asa ca pot sa-mi permit sa ma bucur relaxat de exagerarea lor. Vor intelege la un moment dat ca nu avem nimic cu ei si le va trece.
Am o colega ucraineana la serviciu, sta chiar cu mine in cubicul, si azi am felicitat-o pentru victoria de ieri a Sahtiorului in finala Cupei UEFA. Ma inteleg bine cu ea si niciodata n-am simtit vreo raca fata de ea pentru ca, Doamne fereste, mi-ar fi furat mie Bucovina. Insa tot astazi i-am infruntat cu candoare privirea in vreme ce savuram ramasitele acelei satisfactii cvasi-patriotice perverse. Nu ma bucuram ca i-as putea face vreodata ei ceva rau. Ma bucuram ca ea m-a suspectat de asta. Stiam ca o sa-mi treaca repede, fiindca fundamental sunt un tip enervant de cumsecade, insa intre timp ma bucuram in voie de senzatia de a fi al dracu’. 

A saptea arta

Vestile despre Romania nu sunt rele pe toate fronturile – iata, tocmai am luat un nou premiu la Cannes, pentru scenariu de film. Si nu numai asta, insa la Cannes noi, romanii, incepem sa avem traditie, critica de film franceza incepe sa vorbeasca despre un nou val al cineastilor romani si nimeni nu mai este surprins sa ne vada pe podium. Este interesant sa vezi cum filmul s-a dovedit a fi cel mai bun vehicul al spiritualitatii romanesti, cel mai bun interpret al lucrurilor pe care ne dorim atat de mult sa le exprimam (si deseori esuam lamentabil.) Filmul romanesc nu este sincron cu literatura, de pilda. Literatura romaneasca, desi, vie, puternica, polimorfa, are probleme in asaltul ei catre universalitate, in vreme ce filmul actual, mai simplu, mai modest in obiective, reuseste sa declanseze ecouri in constiinta cinefilului european. Reteta e simpla: pentru a descoperi cine suntem trebuie sa privim in trecut, si multe din filmele care au facut cariera sunt incursiuni in experienta comunista a poporului roman. Doar ca in anii recenti am depasit faza post-revolutionara timpurie, in care filmele prezentau vulgar, sordid, deprimant, societatea comunista. Asemeni literaturii sud-americane, care a scos nestemate din filonul experientelor autoritariste, cinematografia romana si-a rafinat viziunea, a ajuns sa studieze absurdul, nostalgia, simbolistica acelor timpuri, producand filme puternice, intelectuale, rezonante.  
De altfel Franta a fost dintotdeauna acordata la frecventa armonica a sufletului romanesc, artisti ca Brancusi, Eliade, Cioran servind ca repere ale comuniunii noastre. Un loc foarte bun deci pentru a ne incepe asaltul reinnoit pentru cucerirea Europei. Si de ce, daca tot vorbeam acum cateva saptamani despre faurirea unui brand de tara, sa nu tintim sus si sa ne faurim o reputatie de artisti?...

Exagerez putin, faurirea unei imagini este grea si deseori aleatoare in rezultate. O sa exemplific asta povestindu-va o poezie de-a lui Marin Sorescu – “Destin” se numeste – pe care din pacate nu mi-o amintesc in intregime si nici nu am reusit s-o gasesc pe web. Poezia incepe cam asa(imi cer scuze pentru citatele aproximative):

Gaina pe care am cumparat-o aseara
Congelata
Inviase,
Facuse cel mai mare ou din lume,

Si i se decernase premiul Nobel.

Apoi poetul ne povesteste despre subita si colosala faima dobandita de oul fenomenal, pentru ca in final sa comenteze amar:

Si astfel dupa ce toata viata 
Mi-o inchinasem artei,
Am devenit deodata celebru 
In calitate de crescator de pasari.

Lantul slabiciunilor

Totul a inceput acum doua zile, cand mana neinspirata sau poate soarta dusmanoasa m-a facut sa sterg din greseala vreo douazeci de poze de pe camera foto, fara sa fi apucat sa le copiez pe PC. Dupa o mica injuratura suculenta mi-am recapatat calmul si am pornit sa caut pe Internet aplicatii in stare sa restaureze fisiere sterse de pe carduri de memorie. Am gasit chiar aplicatia perfecta… doar ca, fiind o versiune de evaluare, afisa doar in miniatura pozele sterse, fara sa le salveze. Din nou, nu mi-am pierdut cumpatul, si am dat fuguta la Astalavista ca sa caut un crack pentru aplicatia incapatanata. Am gasit nu unul, ci zece, insa majoritatea erau virusate si le-am sters imediat ce am descoperit asta, inainte de a le rula. In sfarsit, crack-ul potrivit la locul potrivit, aplicatia s-a inregistrat si mi-am putut salva pozele.
Dar cu ce pret!… Am pe desktop doua firewall-uri, un antivirus si doua aplicatii antispyware, si troianul mic, mic de tot ascuns in ultimul crack le-a pacalit pe toate! Primul lucru pe care l-a facut a fost sa infecteze antivirusul, AVG-ul. Apoi a inceput sa ma ameteasca deschizandu-mi pagini de web despre medicamente ieftine online. Mirosindu-mi urat, am dat o scanare cu AVG-ul, si acesta a inceput sa descopere fisiere virusate(sau troienite J), fiind insa incapabil sa le vindece sau sa le bage in carantina. In acea clipa am deconectat desktop-ul de la retea, ca sa previn ceva mai rau. A urmat SpyBot-ul, apoi AdAware, care au reusit sa mai vindece cate ceva, insa infectia continua sa se propage. De pe laptop am descarcat un antivirus despre care citisem ca poate rula de pe un card de memorie(ClamWin), l-am copiat pe un SD card, am mutat cheia cardului pe pozitia “Locked” (ce sa mai, planul perfect!) si l-am conectat la desktop, ca sa scanez. Ghici ce? Nu stiu la alte marci de SD carduri, insa la SanDisk-ul meu cheia nu face ABSOLUT NIMIC!!! Poti scrie pe card fara nici o problema!… Insa in acel moment inca nu aflasem asta… Am dat sa pornesc ClamWin-ul, si idiotul naibii imi spune : “semnaturile n-au fost descarcate de pe Internet”. Iteratie suplimentara: deprotejez card-ul, il conectez la laptop, descarc pe el semnaturile… si in acel moment AVG-ul de pe laptop sare de sapte coti si-mi zice fioros ca am un fisier virusat. Intr-adevar, cand ma uit pe card, in radacina gasesc un fisier executabil care nu fusese acolo inainte!…
Asa ca in acest moment reinstalez Windows-ul pe desktop, inca ma lupt sa salvez laptop-ul, si scriu blogul, aceasta palida expresie a frustrarii mele, de pe un al treilea calculator. 
Tineti-mi pumnii, altfel maine o sa postez de pe telefonul mobil, si doza o sa sune cam asa: “Astz mam gandit sa scr ceva dspr camp el din Ro. Camp el din Ro…” 

Ai nostri ca brazii

Va amintiti doza de acum cateva saptamani, despre porcii din Romania? Se facuse ca citisem un articol(sau mai degraba titlul lui) in Cotidianul si ma inflamasem ingrozitor. In fine, continuarea o puteti citi in arhiva Dozei.
Ei bine, azi, tot in vreme ce citeam editia online a Cotidianului, am dat peste un articol care mi-a declansat o reactie asemanatoare. Articolul se numeste “Der Spiegel: Romanii, cei mai antisemiti europeni inainte de Al Doilea Razboi Mondial” si este semnat de o oarecare Catalina Mihai. Este o colectie de fapte si afirmatii facute de supravietuitori ai Holocaustului sau de istorici si activisti care l-au cercetat, precum Hannah Arendt sau Raul Hilberg, al carei rezumat ar fi cam acesta: nazistii nu puteau, de unii singuri, sa omoare atat de multi evrei, si in realitate au fost ajutati de guverne sau organizatii din tarile aliate lor si chiar din multe din tarile neutre sau ocupate de germani. In sprijinul afirmatiei din titlu, cateva randuri atribuite lui Hannah Arendt, referitoare la crimele comise de Garda de Fier. Atat.
Bineinteles, dupa ce am terminat de citit articolul, am pornit, fierband, sa citesc comentariile celorlalti cititori. Si de fapt asta m-a calmat, fiindca am reusit sa descopar un lucru nou: majoritatea comentariilor, indignate sau superioare, sustinand teza istoricei sau combatand-o, dovedeau la fel de multa flexibilitate ca patul unei arme. Aparent exista evrei care ar dori scuze publice nu numai din partea nazistilor, ustasilor, legionarilor, ci din partea lumii intregi, intr-un exercitiu de umilinta universal. De cealalta parte, cetateni care, indignati de o asemenea acuzatie adusa Romaniei, uzeaza de cunostinte dobandite... in scoala generala. Simpatizez fara indoiala cu intentia lor, insa incercarea de a combate cu date istorice indesate cu lingurita de sistemul de invatamant al regimului comunist este usor ridicola. Multe am invatat despre istoria poporului roman la scoala(cel mai bun, cel mai viteaz, stanca de latinitate la rascruce de vanturi, ai nostri ca brazii etc), insa pentru a afirma ca stii ceva trebuie sa te bazezi pe nitel mai mult. Un singur exemplu: romanul “Delirul” al lui Marin Preda a fost publicat in anii saptezeci, insa interzis in anii optzeci, pentru ca vorbea pe larg despre zilele rebeliunii legionare in Bucuresti. Revenind la comentarii, dupa cum spuneam, facute mai mult cu inima si mai putin cu ratiunea.
Insa pe cand ma batea gandul sa scriu despre modul in care educatia din copilarie ne influenteaza certitudinile, mi-am zis “hai macar sa vad textul original al articolului din Der Spiegel; chiar o fi atat de transant antiromanesc, sau o fi exagerat madam Mihai, pe principiul traduttore traditore?” Si m-am apucat sa caut pe Internet articolul.
Ghici ce?
Articolul cu pricina nu exista.
Doar daca nu cumva Gugal, pe care l-am cam criticat acum cateva zile, nu s-a hotarat sa-mi joace o festa.
Ce exista? Bucati disparate. Exista un articol din Der Spiegel de acum doua zile cu un supravietuitor al lagarului din Sobibor(pomenit in Cotidianul), care povesteste despre personalul ucrainean al lagarului, care s-a dovedit la fel de nemilos cu prizonierii evrei ca si sefii lor germani(lucru de asemenea evocat in Cotidianul). Exista un alt articol, tot in Der Spiegel, un interviu cu romancierul Edgar Hilsenrath, si el supravietuitor al Holocaustului, in care se pomeneste despre pogromurile si mini-holocausturile din alte tari europene(pomenite de Cotidianul). Istoricul Raul Hilberg nici macar nu poate fi intalnit in paginile lui Spiegel, in schimb o lucrare a unei anume Deborah Lipstadt il mentioneaza in conjunctie cu Hannah Arendt, vorbind despre trimiterea evreilor in lagare de concentrare de catre membrii Garzii de Fier. Lucrarea cu pricina este veche de cativa ani. Iar Der Spiegel, care a publicat acum ani buni un articol senzationalist despre modul in care diverse guverne si tari neaga Holocaustul, si care publica periodic marturii ale supravietuitorilor acestei mari incercari, nu a acoperit recent nici jumatate din temele atribuite lui de Cotidianul.
Pai si atunci ce sa ma fac eu cu indignarea mea sfanta, romaneasca, fandaxia mea de stres, la adresa nenorocitilor de nemti care ne denigreaza tarisoara, atunci cand, de fapt, ei nici nu s-au gandit la asa ceva? Pai sa n-o trimitem undeva, colectiv si traditional, pe madam Catalina Mihai, care, cu sau fara ordine primite de sus, s-a apucat sa compileze un articol senzational din resturi si tangente?!?... Sau sa conchidem filosofic, (aproape) ca stramosii nostri latini: “Manipulare humanum est.”

Trei Doamne, si toti trei

Scriam acum vreo luna despre consilierii americani pe care Mircea Geoana si Radu Duda si-i angajasera pe probleme de alimentatie canina(adica de dibuire a ciolanului). Ei bine, nu mai sunt singurii, fiindca dupa ce primii doi prezidentiabili furasera din consilierii de imagine ai lui Obama, a venit randul lui Crin Antonescu sa insface pe unul din fostii sfatuitori ai lui Bush. Respectivul trebuie sa fie vreun talent prodigios; daca pentru o echipa de profesionisti ai imaginii a fost un efort sa faca presedinte dintr-o persoana inteligenta si onesta ca Obama, imaginati-va ce fel de provocare trebuie sa fie sa construiesti imaginea unui presedinte dintr-un betivan incet la minte.
Acum ca standardul s-a impus, banii s-au platit, vine vremea intrebarilor. Ce garantii exista ca modelele politice si de imagine de succes din Statele Unite sunt aplicabile in Romania? Cine ne poate convinge ca metodele si psihologiile care il duc de nas pe Jack il vor pacali si pe Vasile? Nimeni! Fiindca inteligenta politica a romanului, ghiftuita cu carne de mici si inecata in valuri de bere de politicieni ca Vanghelie, este deja in moarte clinica. Nu-i nevoie de discursuri cu nerv sau de platforme sforaitoare intr-o tara in care electoratul hipnotizat de ispravile televizate ale super-starului Nikita nu se mai poate desprinde de canapea pentru a-si manifesta o optiune politica. Nici starea moralitatii publice din Romania nu se aseamana cu cea din SUA. Daca se afla despre un politician ca a violat gaini sau ca a calcat pe cineva cu jeep-ul chiar pe trecerea de pietoni, nimeni nu se mai indigneaza... Ca doar oameni suntem! nu e asta tara in care eleva porno imparte pagina intaia a ziarelor cu eleva care si-a ucis mama si cu proprietarul de echipa de fotbal care a mituit arbitri in dreapta si-n stanga? Si atunci cu ce ne mai impresioneaza politicianul-incompetent, politicianul-repetent sau cel corupt? Cu ce mai iese in evidenta turistul politic, care sare din conducerea unui partid intr-alta, sau don-ul Corleone de Dambovita, care prezideaza peste un clan de fini si nepoti strecurati prin regii, ministere si contractori ai statului? Lucrurile care l-ar impinge pe un american la proteste si la activism il imping pe un roman la haz de necaz si la filosofie de pahar.
Chiar daca toata tehnocratia psiho-sociologica americana s-ar muta la Bucuresti, n-ar putea sa ajute un popor care nu mai crede in el insusi, care nu mai vrea sa voteze, care nu mai are directie. Un popor care simte ca nu e iubit si nici n-are prea multa iubire de oferit.
Ma indoiesc ca platindu-i pe toti acesti experti vom rezolva ceva. Dar nu-i nimic, este doar versiunea mioritica a planului Marshall, metoda noastra de a ajuta financiar pe fratii nostri de peste Atlantic, acum in vremuri grele de recesiune.

Gugăl

Intr-o zi tipica folosesc Google ca sa caut ceva pe web de, sa zicem, zece ori. Intr-o saptamana tipica folosesc Google Maps macar o data ca sa identific o adresa. Cel putin o data pe luna folosesc Google Earth ca sa identific locul viitoarei vacante de vis(se pare ca mai am destul de asteptat!) Gmail-ul este una dintre cele trei adrese principale de mail pe care le folosesc, drept care il accesez de cel putin douazeci de ori pe zi. Cel putin o data pe saptamana privesc macar un clip pe YouTube(in general primesc un link si sfarsesc prin a viziona patru-cinci filmulete) Ocazional folosesc StreetView ca sa-mi improspatez memoria cu privire la unele cartiere. Pe vremea cand scriam ultimul roman experimental de pe Imprudent.ro am folosit Google Documents ca sa nu mai trimitem romanul ca atasament de la mine la Sorin si inapoi. Si ghici cine imi face hosting la blog!... Mi-am instalat si acasa, si la birou Chrome, insa nu m-a castigat inca, il folosesc numai ocazional. Am rezistat la Google Toolbar numai din principiu, din cauza ca prea multe aplicatii incearca in ziua de azi sa-l instaleze pe sest. Iar cu asta, am ajuns la problema de fond.
Cand Microsoft a penetrat piata cu primele lor produse, precum MS-DOS sau Windows 3.0, ceea ce au adus ei a fost o viziune noua, diferita, asupra felului in care poti sa-ti desfasori activitatea pe un calculator. Cand au persistat cu Windows 3.1, 95 sau 98, am fost bucurosi ca s-a cladit pe fundatia solida a predecesoarelor. Cand s-au lansat Millenium sau XP ne-am ingrijorat un pic. O data cu Vista ne-am simtit nervosi si am inceput sa prospectam, just in case, piata Linux-ului, iar Windows 7–le il vedem ca pe o reparatie morala cuvenita noua dupa ce am fost trasi pe sfoara, si totusi nu prea indraznim sa speram. Sunt doua probleme aici: prima, ca ne-am plictisit de Microsoft(in definitiv o mare parte din utilizatorii de calculatoare de azi sunt mai tineri decat primul Windows!), si a doua ca Microsoft si-a pierdut pe drum spiritul inovator, undeva in anii in care s-a transformat intr-un mamut cu mii de developeri. Cine i-a luat locul in constiintele noastre? Simplu, Google. Am fost unul din utilizatorii timpurii ai Google Search, insa compania mi-a devenit realmente simpatica in momentul in care a ajuns sa fie opusa, in diverse privinte lui Microsoft. Pe atunci imaginea era una de David infruntandu-l pe Goliat, si era evident pe cine trebuia sa simpatizezi. Astazi lucrurile s-au schimbat foarte mult insa. Google, a carui principala arma a fost viteza schimbarii, a tesut din panza virtuala de paianjen un imperiu de servicii, si daca Microsoft este inca regina desktop-urilor, Google i-a astupat aproape toate caile de iesire pe web, catre ceea ce se numeste cloud-computing. Iar in anul in care ne aflam Microsoft este pe cale sa piarda inca o batalie, cea a browser-elor, unde Firefox-ul, Safari si chiar Chrome musca zilnic din felia de piata a celor din Redmond. Microsoft a fost compania care ne-a demonstra ca un calculator nu este exclusiv o unealta dedicata cercetarii si ca poate fi folosit si la jocuri sau multimedia, iar acum Google vine si ne schimba paradigma, convingandu-ne ca lucrurile de care avem nevoie se afla cu toate online, iar calculatorul nu este decat o poarta catre toate aceste lucruri. Asa ca acum nici nu mai cautam pe web – gugalim. Poftim masura a succesului, cand devii din timpul vietii verb de dictionar!
Intrebarea este: nu am ajuns sa depindem mult prea mult de Google? Ieri o parte din serverele companiei au avut ceva probleme si asta a paralizat sau intarziat in multe parti ale lumii Google Search, Blogspot, YouTube, Gmail, Google Maps. Oameni disperati au vrut sa afle daca si altii au aceeasi problema, insa multi dintre ei, care s-au nascut cu Google-ul in brate, nici nu concepeau sa foloseasca alt serviciu, si au cautat cu Google Search despre “Google blackout” :)) Dupa o vreme s-au mai dezmeticit si au dat buzna pe Twitter sau pe Yahoo Search ca sa afle ce se intampla.
Vrem, nu vrem, o imensa parte a identitatii noastre(caci ce sunt email-urile, lista noastra de corespondenti, documentele noastre salvate online, sau, daca folosim Google Toolbar, practic toate informatiile stocate pe calculator?) se afla in mainile Google. Am inceput, multi dintre noi, sa folosim servicii Google in interes profesional. Ce ne facem data viitoare cand sare o siguranta intr-un centru de servere? Sau ce ne facem daca(timpul pentru o paranoia gen Big Brother) Google foloseste in cine stie ce scop datele noastre? Ne indignam cand citim despre initiative ale tarilor NATO precum Echelon(sistemul care supravegheaza comunicatiile telefonice intre Europa si America, cautand automat, bazat pe cuvinte cheie, amenintari teroriste), dar plutim intr-o dulce nepasare intr-o lume in care Google ne stie si masura de la pantofi. Incotro ne indreptam? Pe cand primul proces antitrust intentat, de data aceasta, lui Google, in vreme ce Microsoft va privi din loja?
Sper sincer ca vreunul dintre noile motoare de cautare, bazate pe limbaj natural sau pe interpretari statistice ale cautarilor sa aiba succes, fiindca deja este mult prea mult Google in vietile noastre!...

Loop

Fiindca raceala continua sa ma chinuie si in seara asta nu ma simt deloc inspirat m-am hotarat sa nu scriu despre nimic din ceea ce s-a intamplat sau se va intampla. M-am hotarat sa nu relatez despre Elena Gheorghe si calificarea ei in finala Euroviziunii, sa nu comentez indignat despre noul sex slab care, potrivit unor cercetatori canadieni, sunt barbatii, sa nu scriu nimic frivol despre Rihanna si Chris Brown si sa nu barfesc nimic despre Brangelina, m-am hotarat sa nu tun si fulger la adresa valorii fotbalului romanesc , sa nu comentez ultimul video al Alinei Plugaru facand striptease pe masa intr-un azil de batrani, sa nu satirizez ultima motiune de cenzura a PNL-ului si UDMR-ului, cu valoare pur simbolica, si sa nu filozofez pe seama ultimului discurs al Papei la Nazareth, sa nu iau peste picior infantilismul lui Mircea Badea care se lauda cu atacurile hackerilor pe blogul sau personal si le transmite “bring it on”, si sa nu ma entuziasmez de noul controller planuit de Microsoft pentru XBOX-ul 360, in sfarsit, sa nu remarc prestatia in limba franceza a lui Crin Antonescu la televizor. Voi evita de asemenea sa fantazez proustian despre trecutul meu, sau sa pomenesc despre raceala care ma chinuie si nu voi marturisi nimanui despre lipsa mea curenta de inspiratie. Nuuu, nimic din toate astea! Voi scrie mai bine despre lucrurile pe care nu am de gand sa le fac; voi scrie, de pilda, despre cum voi evita sa relatez despre Elena Gheorghe si calificarea ei in finala Euroviziunii, despre cum nu voi comenta indignat despre noul sex slab care...

Despre Civilization, numai de bine

Sper sa-mi iertati simtul umorului putin dereglat, insa ma aflu in cea de-a doua zi a unei febre(sper ca nu porcine) ca la carte. Nasul imi curge, gatul e o rana vie, ma dor maselele iar sinusurile imi explodeaza(daca mi-a trebuit sa fac scufundari!...) Singurele intacte in momentul de fata sunt cosinusurile, asa ca...
...titlul adevarat al dozei de azi este:

Cand o face plopul mere

Astazi despre neputinta umana. Am un exemplu chiar sub nasul meu, sau mai degraba in nasul meu: cismea care nu se mai opreste, iar eu nu pot sa fac nimic in legatura cu asta.
M-am gandit oleaca la expresii care sa exprime neputinta, sau poate intangibilitatea unui anume tel. Romanii – intamplator – au variate expresii dedicate acestui scop. “Cand o ’ntarca balaia”, “Cand o face plopul mere, rachita micsunele si OTV-ul emisiuni culturale”, “La pastele cailor”, “La calendele grecesti”(de ce sa aruncam mostenirea stramosilor nostri, romanii?), “La Sfantul Asteapta”(dupa ce am epuizat botanica si zoologia, de ce sa nu atingem tangential si religia?) si cate si mai cate... Vorbim despre strugurii care sunt acri sau despre luminita de la capatul tunelului(cei care au trait in Romania stiu ca se face referire la un tunel foaaaaaarte lung!) Pe cand eram eu copil cu parul balai si radeam in soare pe langa apa frumos curgatoare a Dambovitei, pe vremea lui Ceasca, ne invatau la scoala sa cantam “Noi in anul doua mii, Cand nu vom mai fi copii”, si zau ca suna pentru noi a science-fiction si a sfarsit de lume acest an doua mii!... De asemenea, acei dintre noi care au prins Revolutia(da, stiu, pe cand se potcovea puricele cu nouazaci si noua de oca si tot zbura pana-n inaltul cerului) pot face referire la tranzitia pe care fiecare o spera scurta, si care probabil o sa-i ingroape si pe nepotii nostri. Ce sa zic, daca as fi Blaga probabil ca as pomeni ceva despre spiritul de vai si dealuri al romanilor, as inventa ca avem o gandire apolinica si continua(adica ne place s-o lalaim) si nu una pripita si incrementala(adica nu ne lasam furati de tentatia facila de a termina ceva)
Dar fiindca nu sunt Blaga si sinusurile imi astupa filonul rostirii metafizice, ma voi ancora in contemporaneitate si voi folosi un singur cuvant: autostrazi. Nu stiti despre ce vorbesc? Mai faceti o vizita prin tara! De douazeci de ani nenumarate guverne de toate culorile s-au scremut(cu sunete si mirosuri) sa umple tara de autostrazi! Probabil ca nu exista atatia ministri incompetenti in guvernul Boc cate autostrazi s-au planuit in Romania! In lung, lat si diagonal, autostrazile planuite urmau sa faca tara un loc accesibil, decent, sa scoata turismul din groapa si groapa s-o trimita la muzeu. Au venit apoi licitatiile, hei-hei ce mai vremuri!... Cum se mai inghesuiau balaurii la licitatii stiind ca in Romania metrul de autostrada va fi platit cu de cinci pana la zece ori mai scump decat in celelalte tari ale Europei, in schimbul unui modest comision impins acolo unde trebuie! Cum ne-au mai supt de bani americani, greci, nemti, austrieci, si toate celelalte neamuri ale pamantului!... Si cum, o data licitatiile castigate, mi ti se puneau pe-un somn si-o tihna pe banii contribuabililor, producand in ani de zile doi-trei kilometri de autostrada, si aia de proasta calitate, pe care doua-trei zapezi i-au facut inutilizabili!...
Citeam astazi in Cotidianul despre autostrada Bucuresti-Ploiesti, care, lume-lume! o sa fie gata in 2010.
E suficient sa-mi umezesc degetul si sa-l ridic in aer ca sa-mi edific prognoza: “Cand o face plopul mere si rachita micsunele!”

Nostalgia

Privind cateva fotografii care ii infatisau pe refugiatii pakistanezi luand cu asalt trenurile si autobuzele mintea mi-a fugit, sloboda, catre o excursie petrecuta acum vreo zece ani. Mersesem cu ceva prieteni la munte la schi, si in Predeal si in Azuga aproape ca nu ramasese un metru patrat de partie pe care, cel putin eu, sa nu fi luat o cazatura. Nu stiu cum schiati voi, insa eu sunt un adevarat Alberto Tumba si periodic sunt irezistibil atras de locurile cu energie potentiala minima. In fine, am oase tari si constitutie rezistenta, asa ca la sfarsitul weekendului ma tineam inca pe picioare, cu conditia sa nu bata vantul prea tare. Si in acest moment am facut prima greseala, anume manati de lene nu ne-am mai intors in Predeal sa luam de-acolo trenul spre Bucuresti, ci l-am asteptat in Sinaia. Sa iei trenul intr-o duminica dupa-amiaza din Sinaia, ce inconstienta!... In primul rand ca din puhoiul de oameni de pe peron mai putin de jumatate au reusit sa atinga macar trenul. In fine, experienta de la metrou si-a spus cuvantul si m-am aflat printre cei putini care chiar au reusit sa intre in compartimentul personalului. Cu o fesa presata de un stalp, am purces la a-mi inspecta spatiul vital, care arata cam asa: deasupra capului, in conditiile in care stateam cocosat, o pereche de schiuri cu claparii atarnati in jos, mirositori, defineau orizontul, in stanga si dedesubt o adolescenta infricosata tinand in brate o chitara, in dreapta si diagonal un tanar care juca septica cu alti trei norocosi ingramaditi de-a valma pe aceeasi bancheta, intre picioare, obligandu-ma sa stau cracanat, o canistra cu vin din care pomenitul tanar se alimenta periodic, in spate contact dur cu cateva picioare, funduri, spinari, iar in dreptul umerilor si al capului o retea deasa de brate agatate cu forta disperarii de barele de sus ale trenului. Cand si cand trenul mai punea cate-o frana si atunci masa compacta de maini, picioare, piepturi, capete se urnea ca o maree in directia de mers, lin, nu cu violenta, amortizata de nefericitii care isi cautasera loc langa capatul dinspre locomotiva al vagonului, si ale caror cutii toracice se aplatizau lejer intre masa cumulata a celorlalti si peretele rezistent de metal. Frigul disparuse, inlocuit de caldura animala a cateva sute de respiratii, haine ude, sosete transpirate. Nu pot sa spun ca ma simteam rau, fiindca de fapt ma simteam mizerabil. Carnea picioarelor, fragezita de la atatea cazaturi, ma durea incontinuu. Mainile, alungite de efortul incapatanat de a ma mentine pe loc, amenintau sa se transforme in gelatina, si cu fiecare minut ma simteam mai apasat de greutatea mea si a celorlalti catre fata de dedesubt.
Bineinteles, la un moment dat, unui copil i s-a facut rau. Chiar la capatul compartimentului, acolo unde incepe holul. Cu prezenta de spirit si autoritate de general bunica micutului a inceput sa tipe “Oameni buni, deschideti cabina conductorului ca sa pun copilul asta sa stea jos”. Oamenii, care pana in acel moment se presasera mai mult sau mai putin delicat de usa incuiata a cabinei, au inceput sa se miste. Mareea a unduit o data, de doua ori, iar cand a impins a treia oara in usa, a smuls-o pur si simplu din balamale. Victorioasa, mam’ mare a dat copilul din mana in mana, pe deasupra capetelor, catre cabina, apoi a pasit si ea, mai stalcindu-si un cot, mai presandu-si o coasta, printre oameni, pana ce a ajuns in micuta cabina. Bineinteles, in urma ei, alta duzina de calatori a facut un pas inainte, pana ce au ajuns sa stea infipti pe jumatate in cadrul usii, respirand cu nesat aerul incomparabil mai curat din cabina.
Cand am ajuns in Gara de Nord m-am jurat sa nu mai calc pe la munte cat oi trai. Juramant pe care l-am incalcat de nenumarate ori, ca fire slaba sunt si eu. Insa un lucru tot am invatat – sa nu ma mai intorc cu trenul duminica seara – si pe asta l-am respectat cu sfintenie. Pana la urma insa, cand imi amintesc de ziua cu pricina, un zambet larg mi se intinde pe toata fata.

Ultima cruciada

Ierusalimul e un oras care a vazut multe. Putine alte orase au avut destine atat de tragice de-a lungul timpului. Oras sacru pentru trei religii, a inspirat in randurile soldatilor celor trei religii o violenta cat se poate de profana, precum si cele mai ciudate aliante. Impotriva ocupantilor sarazini, crestinii au luptat cu bani evreiesti. Astazi, musulmanii lupta impotriva israelienilor, in vreme ce crestinii adulmeca din nou mirosul banilor, fie ei arabi sau evreiesti, sprijinind alternativ cele doua tabere. Ce invatam din asta? Ca in vreme ce pentru cele doua populatii din zona se duce un razboi total, cu o miza totala, occidentalii privesc problema detasat, incercand sa traga cat mai multe foloase de pe urma conflictului. Ca in dorinta lor de a controla cheile petrolului arab, ei au asmutit dobermanul israelian, cu sarcina de a-i tine in sah pe marii jucatori, membri ai OPEC, din regiune. Ca, la urma urmei, indiferent daca esti arab sau israelian, nu trebuie sa te increzi in mierea de pe buzele diplomatilor occidentali si ca trebuie sa vezi dincolo de toate gesturile lor un motiv ulterior. De prea multa vreme ei impart cu o mana indulgente si cu alta rachete, ca sa le mai oferi prezumtia de nevinovatie.
Papa Benedict, aflat in vizita in Israel, a declarat azi pe aeroportul din Tel-Aviv ca sprijina ideea a doua state – unul arab si unui evreiesc – in regiune, convietuind pasnic si recunoscute de comunitatea internationala. Sa fie oare ramura de maslin pe care Dumnezeul tolerant al crestinilor le-o arunca – pentru prima oara in istorie – celorlalte religii? Sa fie un semn ca timpurile s-au schimbat si ca actualul papa pune pacea mai presus de problema sferelor de influenta? Sa fie doar un discurs politicianist, menit a camufla pozitia duplicitara a occidentului? Sau sa fie un mesaj codificat, ascunzand in spatele cuvintelor amabile argumente forte la care guvernul israelian sa fie cu mult mai sensibil? Cine transmite adevaratul mesaj – papa Benedict, sau papa Obama?
Am fost in Israel si am simtit tensiunea din aer, am privit soldatii plimbandu-se inarmati pe strazi, am fost controlat la intrarea in magazine sau hoteluri. Mi se pare evident ca in ceasul al doisprezecelea un mesaj sincer de pace si buna vointa din partea papei nu poate infaptui nimic de unul singur. In ultimele doua mii de ani nu s-au mai petrecut minuni pe teritoriul Tarii Sfinte. Asa cum Natiunile Unite (sau Statele Unite, suprapunandu-se lor in legitimitate) au stiut s-o faca in atatea zone de conflict de pe glob, ar trebui sa intervina si aici, impunand autoritatea unei forte internationale. Liderii lumii ar trebui sa-si scoata capetele din nisip si sa conceada ca e vremea de a face ceva, la 42 de ani de la ocuparea Ierusalimului de catre israelieni.
E vremea pentru o ultima cruciada. Fara ea, cuvintele calde ale papei, fie ele si sincere, se vor irosi pur si simplu, in vantul desertului.

Un prost arunca o piatra in balta...

...si zece intelepti se chinuie s-o scoata. Sa exemplificam. Elena Basescu, care incearca sa devina euro-parlamentar, se face frate(sau sora) cu dracul pana trece puntea alegerilor si lanseaza propunerea ca prezenta la vot sa devina obligatorie in Romania, declansand in societatea civila din Romania nesfarsite dezbateri.
In realitate, lucrurile nu sunt chiar atat de albe si negre. Mai intai Elena Basescu nu este chiar atat de proasta din moment ce si-a facut studiile la Universitatea James Madison din Virginia(probabil in aceeasi saptamana in care isi facea si Radu Duda studiile la Harvard). Iar societatea civila romaneasca nu straluceste prin intelepciune, in special de cand au inceput sa ne plece profesorii la cules de capsuni in Spania. Insa, in fine, intelegeti voi ideea...
Un semnal interesant l-au trimis reactiile de pe forumuri, unde cititorii se impart in mare in trei categorii. Patru, daca ii punem la socoteala pe spumiguristi, aceia care, pe orice forum ar posta, nu participa efectiv la conversatie ci se multumesc sa ii injure pe ceilalti, guvernul si natura in general, in misive epileptice, scrise in intregime cu majuscule. Ei nu emit idei ci clabuci.
O prima categorie ar fi cei care tind sa minimalizeze ideea din simplul motiv ca a fost lansata de Elena Basescu. Nu e mult de comentat despre ei – sunt simple oi electorale, fericite in universul lor in care iarba este mereu verde si fanul mereu moale. Din pacate, sunt destul de multi.
Dupa care ajungem la cele doua categorii principale, aflate in opozitie. O parte din cititori, in preponderenta romani locuind in strainatate, cu experienta diferitelor sisteme de votare(vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Compulsory_voting ), par sa sprijine sau sa tolereze ideea. Ceilalti – si in mod evident acestia sunt mai numerosi – majoritatea lor locuind in Romania, se opun cu destula vehementa unei asemenea idei. Hai sa privim putin la argumentele lor.
In primul rand, majoritatea celor care se opun ideii de obligativitate a votului au – datorita propriilor carente de educatie – senzatia ca ar fi vorba despre ceva nou, oribil, care sa se experimenteze pe cobaii din Romania. Nu, domnilor, ideea a aparut o data cu democratia ateniana, in antichitate. Iar in ziua de azi – vezi lista de pe Wikipedia – exista un numar deloc de neglijat de democratii care o aplica.
Al doilea argument, de ordin conceptual, pleaca de la ideea ca a vota este un drept al cetateanului si nu trebuie sa fie o indatorire, si ca aplicarea de masuri punitive impotriva contravenientilor este un exercitiu nedemocratic. As putea accepta argumentul in masura in care toti cei care-l folosesc s-ar exclude automat din societate si din natiune, acceptand in acelasi timp ca nu au dreptul sa critice sau sa activeze in interiorul sistemului pe care nu si-au manifestat intentia sa-l valideze prin vot. Dar, desi am intalnit o multime de personaje gata sa se laude ca au “sarit” votul, fiindca ala-i pentru berbeci, nici unul nu a pomenit vreodata varianta exilului voluntar, ba cu totii se considerau indreptatiti sa comenteze din neajunsurile actualului regim. Pai cum e, stimabililor, la placinte inainte, la razboi inapoi?...
Al treilea argument, de ordin sofistic, este ca, daca cetatenii ar fi siliti sa mearga la vot, s-ar apuca sa deseneze caricaturi si sa scrie mesaje obscene pe biletele de vot, anulandu-le. Raspunsul meu –fara ca sa fiu un partizan al ideii de vot obligatoriu; sustin numai ca este o alternativa plauzibila, testata, democratica - este: lasati-ne sa ne asumam acest risc. Sansele sunt ca, din contra, majoritatea celor care ajung la urne numai din cauza obligativitatii, sa aiba un atac de onestitate si sa incerce sa aleaga pe loc, pe cel mai mic dintre rele. In orice caz, reprezentativitatea celor alesi va fi mai mare decat in momentul actual in Romania, cand se intalnesc frecvent prezente la vot de sub 50%.
Vrem sau nu vrem, piatra a fost aruncata, si daca ne place sa ne consideram intelepti si implicati in viata cetatii, trebuie sa plonjam macar o data dupa ea.

Un'te duci tu, mielule?

Fiindca tot am vorbit ieri despre porcii din Romania, m-am gandit ca n-ar fi prea elegant din partea mea sa neglijez alte animale de care romanul a fost legat de-a lungul istoriei. In episodul de azi – oaia.
Traditia populara este bogata in simboluri ovine. In Iliada razboiul a pornit din pricina Elenei, in Miorita din pricina unei oi. Atat de importanta este oaia pentru roman! (De altfel dovada ca romanul pune femeia pe un plan secundar este o alta balada populara, cea a mesterului Manole, unde care este soarta Anei? Este zidita la baza manastirii!... Cine s-ar fi indurat sa faca asa ceva unei biete oi?!) Si unde si-a repurtat Mircea cel batran cea mai de seama victorie? Helloo!... La (R)Ovine!
Timpurile moderne aduc insa degradarea nobilelor traditii, iar oaia, fie ea turcana, tigaie sau merinos, intra intr-un con de umbra nemeritat, o data cu ascensiunea cultului caprei(despre capra intr-un episod urmator). Este lansata expresia rasista si discriminatorie “ai facut-o de oaie” si apare primul personaj literar ovin negativ: Bisisica.
Ultimii ani surprind insa o revenire a traditiei, sub diverse forme. De pilda, oaia electorala. Oaia electorala este momita in ajunul alegerilor cu un smoc de iarba sau un brat de trifoi si intra disciplinata in cabina de votare, behaind intotdeauna in directia in care trebuie. Cand iese din cabina, oaia electorala este gata sa fie tunsa, fiindca de lana ei au nevoie bacii intelepti care administreaza stana ca sa-si pregateasca un culcus mai confortabil. O alta oaie foarte populara este oaia mass media. Oaia aceasta laie bucalaie , vesnic recunoscatoare pastorului care a primit-o in staul, behaie pe mai multe voci osanale acestuia. Iarba nu ii place, gura nu ii tace, iar in directia altora scuipa imprecatii. O varietate mai speciala este oaia didactica si pedagogica, prost platita, nu mai mult de un drob de sare pe luna, care se ocupa fara patima de educatia tinerilor miei ai patriei, indopandu-i cu istorii apocrife si cu teorii creationiste despre Marele Baci Alb, pregatindu-i sa devina oi in toata firea sau berbeci de competitie.
Pentru o oaie, informatia este la fel de importanta ca iarba. Canale TV dedicate(de la ce credeati ca-si trage numele OTV? dar Bee1 TV?) prezinta douazeci si patru de ore din douazeci si patru emisiuni cu o reconfortanta tenta suburbana, care pastreaza oaia in contact cu staulul din care provine si cu ultimele behaieli din lumea mondena a imasului.
A fi oaie este mai mult decat o realitate fizica. A fi oaie este o stare de spirit(de turma). A fi oaie inseamna a-i sfida cu inocenta pe toti lupii acestei lumi. Nu e usor sa bevii oaie, trebeie sa crebehezi in behe-itia care behe bee bee beheheeeeee...

Porcarii

Citind azi Cotidianul dau peste urmatorul titlu: “New York Times scrie despre porcii din România”. Fireste, sar – metaforic vorbind – in sus, indignat de tupeul acestor ziaristi americani(de la gazeta asta de care n-a auzit nimeni). Aflat fiind in plina saritura – metaforica – apuc sa realizez insa cateva chestii. In primul rand ca noi, romanii suntem gata oricand sa ne facem albie de porci unii pe altii(si cu cata arta, cu cat simt al dozarii in imprecatie!), insa explodam de sfanta indignare atunci cand complimentele vin de la altii. Este o chestiune legata de onoare, ca atunci cand cineva te injura de mama. Un soi de onoare a omului sarac, sau poate a celui care “ca trestia s-a indoit sub vant, dar nu s-a rupt”, redusa la principiile esentiale. Nu conteaza cine-ti e mama, ce ai de impartit cu ea sau cat de bine va-ntelegeti, in momentul in care subiectul-tabu a fost atins mintea se blocheaza, ochii se injecteaza, corpul se crispeaza – scandalul e gata. Asa si cu te miri ce americani care s-au gasit sa vorbeasca despre “porcii din Romania”. Simplu si direct ca un arc reflex, mintea romanului se repliaza in pozitia de lupta. “Poftim cine vorbea”, “de parca ei, americanii”, “niste inculti, dom’le, niste inculti” sunt proiectile generice aflate la indemana patriotului de ocazie.
In al doilea rand – nu uitati, inca ma aflu in aer, in plin salt – fiindca spre deosebire de reprezentantii altor popoare noi ne simtim in permanenta cu musca pe caciula(de ce oare, cand suntem painea lui Dumnezeu?!) citind un astfel de titlu romanul simte ca precis “nenorocitii aia” (eticheta cu uz general, insa cel mai des aplicabila oamenilor politici) au mai facut vreo prostie, vreo talharie, vreo calicie. Stim ca astea se intampla zilnic, stim ca e ceva simplu si imuabil ca o lege a firii in fiinta noastra care ne impinge constant sa comitem toate aceste pacate – categoric “porcii din Romania” trebuie sa fie o referire la un astfel de caz. Deci pasul al doilea, dupa indignare si umflarea patriotarda a pieptului, este intelegerea resemnata.
Pasul al treilea? Imi inchei in sfarsit saltul fantastic, triplul Axel, cu picioarele pe pamant si ma decid sa citesc articolul.

Desigur, poate ca voi ati ghicit deja, in articol e vorba despre o ferma de porci din Banat, proprietate a unei mari companii americane. Care cam pute, deranjandu-i pe vecini.

Fiindca romanul are un acut simt al ridicolului, imi netezesc – metaforic – hainele, imi bag mainile in buzunare si ma indepartez, fluierand de parca nu s-ar fi intamplat nimic.

Biografie apocrifa

Auzi draga, cica scheletul primului exemplar de Homo Sapiens care a patruns in Europa a fost descoperit in Romania! A fost oprit probabil la granita cu Ungaria, neputand sa obtina viza pentru spatiul Schengen. Asemeni lui Ovidiu, a fost exilat printre barbari, in cazul lui localnicii din neamul lui Neanderthal. Ce viata o fi dus el pe meleagurile astea inainte de aparitia manelelor, inainte ca Bamboo sa fi fost fondat sau ca hainele cu bling-bling sa fi inceput sa fie importate din America, nu se stie! Mai zic savantii astia ca trebuie sa fi avut pielea inchisa la culoare, mancati-as. Mi se pare normal, ca doar n-o fi fost vreun lapon! Si zic ei, vreme de zece mii de ani dupa sosirea omului nostru, hai sa-l numim Marean, descendentii lui au coexistat cu oamenii de Neanderthal, dupa care acestia din urma au disparut. Cu vitalitatea noastra, ma mir ca au rezistat atat! Pe vremea aceea Neanderthalii dominau Uniunea Europeana, insa directivele date de Marean catre progeniturile lui fusesera: “Cresteti si va inmultiti pana umpleti toata Europa si colindati prin ea liberi ca pasarile cerului.” Asadar, coordonati de unchiul Marean de la Bucuresti, micii Homo Sapiens s-au raspandit ca furnicile prin restul continentului, ciordind, cersind, distrugand. Unchiul Marean incepuse intre timp sa dobandeasca o aura de respectabilitate – urmase trei clase primare in scolile neanderthalienilor, apoi venise vremea sa-si dea bacul, dupa care urma logic doctoratul – si inarmat cu diplome si citate din clasici purcesese la escaladarea ierarhiei locale. Pe neanderthalieni trebuie sa-i momesti cu ceva, asa ca, mai cu un mititel la gratar, mai cu un revelion pentru tot pitecantropul organizat din banii primariei, Marean se pusese pe acumulat capital politic, dornic sa se lanseze in cea mai mare aventura a vietii sale.
N-avea cum sa stie, bietul Marean, ca istoria avea sa-l retina nu ca stralucit om politic, ci ca fosila lustruita in vitrina unui muzeu si ca posteritatea avea sa fie interesata nu de ispravile sale, ci de fruntea lui, cu 10% mai putin tesita decat a contemporanilor sai.

Vine, vine Euroviziunea

Se apropie acel timp al anului cand circul vine in oras. Se deschide sezonul la gafe de televiziune, la spectacole grotesti si la votari incrucisate. Concursul Euroviziunii este extrem de popular in multe tari din afara Europei(inclusiv in Australia), insa nu pentru valoarea lui muzicala, ci pentru umorul absurd pe care-l promoveaza. Acest festival este in sine, partial responsabil pentru imaginea de iarmaroc, de club de ciudati, de pavilion de boli mentale, pe care alte continente o au despre Europa.
Si ce asteptam anul acesta? Probabil o prelungire a ideii ca socul vinde. Dupa ce in anii precedenti concursul a fost castigat de dive transsexuale, rockeri cu masti de klingonieni si de barzi suavi cu paiete in par, sansele sunt ca seria de socuri sa continue: fetele cu picioare lungi din Balcani vor dezgoli cu 10% mai multa piele decat in trecut, vor aparea probabil pe scena inghititorii de sabii, oamenii ghiulea, femeia cu barba. Sunt, fireste, si exceptii. Francezii vor trimite acelasi copycat de trubadur cu basc pe cap si vor refuza din nou sa cante in engleza. Apoi, dupa cum toata lumea stie, se va vota din nou in blocuri: tarile ex-iugoslave se vor complimenta reciproc, cele baltice asijderea, Armenia, Georgia si Azerbadjanul vor fi din nou un triunghi amoros, Ucraina si Moldova vor vota Rusia cu gandul la gazele naturale, imigrantii din tarile scandinave, Germania, Austria, Elvetia vor vota cu fratii lor din Turcia, Serbia, Croatia si Bosnia, Spania va vota pentru Romania si Romania pentru Moldova, ca intr-un manual ilustrat din seria “Politica pentru to(n)ti”. Prezentatori din tarile participante, alesi pe pile, se vor intrece in a se balbai in direct si a gresi nume de capitale. Doua-trei tari din vestul Europei se vor incapatana sa creada ca melodia castiga concursul si vor sfarsi in coada clasamentului. La sfarsitul concursului una-doua din ele vor blestema si vor ameninta ca se vor retrage, asemeni Italiei, din competitie. Telul auto-proclamat al festivalului, de a strange legaturile dintre tarile participante, se va dovedi inca o data nerealist, actuala formula nefacand altceva decat sa incurajeze bisericutele si masinile de vot, lasand muzica in plan secundar. Telespectatorii din zeci de tari vor privi inca o data, cu gurile cascate, cu mana la inima, anticipand infarctul, balciul cu pasaport european, si vor jura ca este ultima data cand mai fac aceasta greseala.
Pana anul viitor, cand acea coarda a sufletului lor care rezoneaza la morbid, patologic si senzational le va impinge iarasi degetele catre butonul telecomenzii.

Despre morti, numai de bine

Nu sunt multe lucruri pe care le poti face cu demnitate in Romania. Nu poti, de pilda, traversa strada cu demnitate, daca din neatentie calci intr-o groapa. Nu poti privi la televizor cu demnitate daca pe fiecare canal doi sau mai multi oameni sunt gata sa se incaiere si sa-si scoata ochii pentru te miri ce pricina. Nu poti sa-ti iei masa la un restaurant cu demnitate daca ospatarii sunt mitocani, murdari si lenesi. Nu poti sa suferi cu demnitate intr-o camera de spital daca nu ai buzunarul burdusit cu bani pentru femeile de serviciu, asistente si doctori (iar daca il ai, atunci la demnitate ai renuntat deja!).
Pana de curand, unul din putinele lucruri pe care puteai sa le faci cu demnitate era sa mori. Moartea era suprema purificare, te separa instantaneu de tot ceea ce era romanesc, uman, murdar, coruptibil. Din pacate, acum, in epoca telefoanelor mobile cu camera nici luxul asta nu-l mai ai. Daca in timpul vietii ai cochetat cumva cu zeita Celebritate, atunci hoarde de admiratori sau doar de oportunisti se vor repezi in jurul cosciugului tau sa-si faca poze cu tine, asa, si mai din profil, si inca o data mai de sus, pentru ca pozele cu pricina sa calatoreasca prin eter pana in pantecele altor telefoane, sa populeze bloguri de cocalari sau de pitipoance, sa fie tiparite si lipite in coltul unei oglinzi, intre un poster cu Lady Gaga si o “Rapirea din serai”si asa mai departe. Grea celebritatea asta, si nici dupa moarte nu esti eliberat din functie. Sa-ti faci poze cu sicriul lui Dolanescu a fost aproape o indatorire mondena; la sicriul Valeriei Peter Predescu un preot – da, un preot cu barba, potcap si cu sutana – a fost fotografiat in vreme ce facea poze cu telefonul mobil. “Fa ce zice popa, nu ce face popa” e vorba din popor, si cu bun temei.
Astazi am vazut un om murind in vreme ce mergeam pe malul fluviului Brisbane. Un batran obez asezat pe o banca, in jurul sau cativa lucratori de pe o ambulanta incercand sa il sustina, eu trecand cu viteza catre tinta mea. Batranul se albise complet la fata si tremura, iar in clipa urmatoare a avut o convulsie si bastonul sau, care fusese sprijinit de undeva de langa sold, s-a prabusit cu zgomot metalic pe caldaram. Am intors capul la timp sa-l vad pe bietul om prabusindu-se de pe banca, brancardierii de pe ambulanta incapabili sa il sustina. Murise – cred - deja. Luptandu-ma cu panica, cu vinovatia supravietuitorului, cu dorinta de a reprima ceea ce vazusem, am privit scurt in jur. Fusesera destul de multe persoane in zona in secundele acelea, iar zdranganitul bastonului pe dalele de piatra atrasese atentia tuturor. Inertial, mi-am continuat deplasarea, insa am mai privit de cateva ori inapoi. Nimeni nu comenta entuziasmat, nimeni nu scosese vreun telefon mobil ca sa imortalizeze(ce ironie!) momentul. Pe chipurile palide puteai descifra soc, durere, compasiune. Lipseau de acolo amuzamentul, oportunismul, indiferenta.
Si as vrea sa cred ca, daca ar fi cunoscut alternativa, sufletul batranului, proaspat despartit de trup, s-ar fi simtit recunoscator.