De-a puia gaia

Eram prin clasa a zecea cand, publicand o povestire in “Scanteia Tineretului”, am fost bagat in seama de cate cineva si am fost invitat sa particip la un cenaclu literar. Povestirea umoristica pe care o publicasem avea un destul de pronuntat iz de Vlad Musatescu, unul din scriitorii la care nu m-am saturat niciodata, incepand din copilarie si pana in ale “batranetii” valuri de acum, sa revin. Am citit-o in cadrul cenaclului cu ocazia prezentarii mele. Figuri interesate, comentarii politicoase etc(oamenii se simt stanjeniti si in general nu stiu sa reactioneze in preajma precocitatii) La a doua sedinta de cenaclu, invitat fiind sa citesc ceva, am selectat cateva pagini dintr-un roman pe care tocmai il scriam si care, de data aceasta, avea un iz pronuntat de Constantin Chirita. Cand am terminat de citit, omul care ma introdusese in cenaclu, critic literar de oarecare renume, a remarcat ca “faceam pasul de la Vlad Musatescu la Constantin Chirita, ceea ce este un mare progres.” Replica nu m-a amuzat, din doua motive. Unul, ca eram inca de pe-atunci suficient de orgolios incat sa nu apreciez pe cineva vorbind condescendent despre “opera” mea. Apoi, fiindca il iubeam pe Vlad Musatescu si pe al sau detectiv Conan Doi, si nu vedeam vreun motiv pentru care autorul sa fie cantonat in zona literaturii minore. N-am mai mers niciodata la vreo sedinta a cenaclului. Si poate ca asta este si motivul pentru care mi-am ales ingineria drept nevasta si literatura drept amanta.
Chiar este literatura umoristica literatura minora? Si, ca veni vorba, science-fictionul, sau romanul politist? Detest sa-l citez pe Cioran, insa mi se pare ca aici se potriveste bine una dintre cugetarile sale: “La ce bun sa-l frecventam pe Platon, cand un saxofon ne face la fel de bine sa intrezarim o alta lume?” De ce dramele sunt vazute ca niste creatii monumentale, emblematice pentru forta spiritului uman, iar comediile sunt tolerate si trimise condescendent in bratele vulgului? De ce sunt coborarea lui Dante in infern, sau dilema lui Faust, superioare pastiselor lui Cyrano de Bergerac? Daca scopul literaturii este, asa cum il definea Aristotel, acela de a produce starea de catharsis, atunci romanele lui Vlad Musatescu si-au atins tinta, in cazul meu cel putin, la fel de bine ca si cele ale lui Rebreanu. Un punct de vedere elitist ar putea afirma ca este vorba de un anume prag de perceptie: comedia este pentru urechile tuturor(du mechanique plaque sur du vivant), in vreme ce tragedia are nevoie de o cutie de rezonanta in sufletul spectatorului pentru a fi receptata. As raspunde ca este o simplificare barbara, si ca o opera de arta comica te poate face sa razi in atat de multe feluri diferite: apasat, duios, vulgar, subtire, surprins, acru, ironic, rautacios, rasfatat... Tot omul este in centrul atentiei, iar sentimentele omului nu sunt mai mici sau mai mari doar pentru ca sunt vesele sau triste, da domnule Bergson. Un toast deci pentru literatura umoristica!

PS Ma bate gandul sa va lansez o provocare: voi veniti cu o idee de subiect despre care credeti ca nu voi fi in stare sa scriu(stiu si eu, imperecherea la hipopotami sau poate metafizica trestiei de zahar), si eu va voi demonstra ca nu e asa :) Bineinteles, nu ca un obicei, insa din cand in cand, daca aveti vreo idee buna...