De pe columna lui Traian in noroaiele Tibrului

Ghinionul nostru este ca italienii nu au o Mihaela Radulescu. Sau o Lindsay Lohan, sau o Britney Spears. Sau un Josef Fritzl.
Fiindca daca ar fi avut asa ceva, ar fi putut sta adunati in jurul televizoarelor, sau impartind cate doi-trei un ziar, si discutand cu sufletul la gura despre sansele divei/divinului de a o apuca pe calea cea dreapta in cel de-al douasprezecelea ceas, incalziti, pasionati, fanatizati. Innobilati, in fond, de catharsisul participarii la o asemenea poveste zguduitoare.
Exercitiu: sa incercam sa vedem lumea prin ochii unui director de tabloid. Lumea este fara indoiala un loc deprimant si plicticos, unde in general nu se intampla mare lucru. Desigur, exista oaia cu cinci picioare nascuta in Egipt si somnul mancator de oameni din Filipine, si mai exista cantareata sexy care a fost sugrumata tandru de catre marea ei dragoste, insa astea sunt toate lucruri indepartate, cu care italianul nostru de rand nu poate sa faca “click”. Nu, pentru directorul nostru de tabloid lumea este cu atat mai frumoasa cu cat ceea ce se intampla in jur e mai socant si mai urat. Directorul de tabloid este un artist putin inteles al timpului sau, un adept al esteticii uratului, un creator care intelege ca din bube, mucegaiuri si noroi pot fi create polemici si subiecte noi. Imaginatia creatoare a acestui erou modest al umanitatii intra in priza si brusc, ideea salvatoare este gata: vom scrie un articol despre romani! Tot s-au inmultit ei ca mustele in tarisoara noastra, ne fura slujbele, ne inghesuie in discoteci si vorbesc frumoasa noastra limba lasata mostenire de la Dante cu accent moldovenesc. Ce-am facut noi, un popor atat de pasnic si muncitor, cu o frumoasa traditie de respectare a drepturilor omului si neamestec in treburile altora, sa meritam asa ceva? Ia sa le aratam noi! Zis si facut. Umilul servitor al nobilei arte a gazetariei consulta experti(sociologul care scrie studii la comanda, politistul care isi primeste trei sferturi din salariu de la... hmmm, organizatii neguvernamentale), aduna informatii bine documentate(batrana din cladirea de vizavi, pestele albanez, stalp al comunitatii) si le coleaza pentru articolul final. Care pica numai bine pentru omul politic plin de nenoroc(cine i-ar fi crezut pe carabinieri in stare sa descopere sursele finantarii din campania electorala!) care realizeaza brusc evidenta orbitoare a mecanismului care a facut ca Italia in general si cariera lui in particular s-o duca atat de prost: fireste, romanii. Distinsul doctor, in laboratorul lui, isi da si el o palma peste frunte si exclama:Evrika! Adevarul trebuie sa fie ascuns in gene – precis ca ADN-ul contine un cod specific care te poate face fie bun, generos, european, fie roman. Nu e vina lor – sunt si ei oarecum oameni – insa ADN-ul lor dicteaza ca trebuie sa fie de zece ori... nu, ca-i prea rotund, de douasprezece ori mai dispusi la violenta decat italienii. Nu, astia sunt romanii, un neam de violatori – a nu se confunda cu vecinii lor bulgarii, care sunt oameni de treaba si care trebuie ajutati daca-i vedeti cersind pe strada. Nu trece mult si distinsul editorialist al unui ziar central de mare audienta simte ca trebuie sa ia si el pozitie; fiindca se simte generos militeaza pentru respectarea drepturilor omului, desi, cum stie toata lumea, romanii fura si violeaza. Si asa mai departe... Ideea de baza a prins, restul sunt variatiuni...
Putini par sa remarce ca o mare parte a comunitatii romane din Italia este marginalizata si impinsa sa traiasca in ghetouri, si ca marginalizarea intotdeauna a dus nu la armonie multiculturala, ci la violenta. Putini par sa-si aminteasca despre Italia ca, inainte de a fi fost receptacolul unei atat de spectaculoase imigratii, a fost multa vreme sursa unei extraordinare emigratii, si ca italienii, pe unde s-au dus, au generat probleme similare cu cele pe care trebuie sa le gestioneze acum la ei acasa. Putini par dispusi sa mai acorde vreo importanta partii destul de insemnate a comunitatii romane care a reusit, sau a crezut ca a reusit, sa se integreze in sociatetea si economia italiana.
Doua sfaturi asadar. Primul: cine n-are o Mihaela Radulescu sa-si cumpere. E ieftina, produce mult zgomot, si indeplineste cu prisosinta functia de paratrasnet. Al doilea: daca Raduleasca nu da rezultate si se da totusi semnalul la vanatoarea de vrajitoare, pentru numele lui Dumnezeu, fii pregatit sa arati cu degetul in alta parte! Functioneaza: ne-o demonstreaza verii nostri din ginta latina.