1. Cine: oricine. Metoda: prezentati-i sefului vostru demisia. Risc: sa v-o semneze, cu multumiri: “stii, de cand cu criza nu eram hotarati pe cine sa dam afara, insa plecarea ta ne rezolva toate problemele”.
2. Cine: Fondul Monetar International. Metoda: alegeti o tara din cele lovite mai tare de criza si comunicati-i ca i-a fost aprobat un imprumut de 10 miliarde de dolari. Risc: la aflarea vestii toti bancherii din respectiva tara vor profita sa-si mareasca salariile, care, fireste, vor trebui sa fie platite din banii contribuabililor.
3. Cine: orice barbat insurat. Metoda: comunicati sotiei ca parintii dvs si-au anuntat intentia sa cineze cu voi, urmariti-o calm cum se chinuie sa gateasca trei feluri de mancare plus aperitive, apoi la ora cinei explicati calm ca a fost doar o pacaleala. Risc: va place sa mergeti la serviciu cu camasi calcate? Dar cu camasi intregi? De fapt, va place sa iesiti din casa?
4. Cine: orice politician din administratia locala. Metoda: anuntati cetatenii din circumscriptie ca v-ati hotarat sa claditi un spital, o scoala si o statie de metrou. Risc: nu se va prinde nimeni ca-i pacaleala de 1 Aprilie, fiindca pacaleli le oferiti oricum tot timpul anului.
5. Cine: FIFA Metoda: anuntati Federatia Romana de Fotbal ca in urma unei contestatii s-a decis ca meciul cu Serbia sa fie considerat castigat de Romania cu scorul de 3-0. Risc: Piturca va primi o prima si va fi numit antrenor pe viata.
6. Cine: orice elev de scoala primara. Metoda: comunicati acasa pe un ton calm si convingator ca in seara asta la scoala e sedinta cu parintii, apoi, in vreme ce parintii sunt plecati, invitati cativa prieteni si jucati impreuna jocuri pe XBOX. Risc: nu prea mare, daca aveti grija sa taiati cu foarfeca toate curelele tatalui dumneavoastra.
7. Cine: mecanicii auto. Metoda: anuntati clientul ca i-ati reparat in sfarsit franele de la masina. Risc: un judecator lipsit de simtul umorului.
8. Cine: capitanii de vas de croaziera. Metoda: anuntati ca vasul a lovit un recif de corali si se scufunda, apoi aveti grija sa filmati reactia calatorilor. Risc: in apele din jur nu exista suficient de multi rechini pentru toti turistii uzi si furiosi care va vor gatul.
9. Cine: frizerii. Metoda: primei cliente care doreste s-o coafati ii acoperiti obrajii cu spuma de ras, si cand va intreaba, indignata, ce vreti sa faceti, ii raspundeti rusinat “ma scuzati, am crezut ca sunteti barbat”. Risc: sa nu nimereasca din prima un punct vital si sa va lase sa muriti in chinuri, mai ales daca foarfeca nu este ascutita.
10. Cine: Microsoft. Metoda: oferiti un patch pentru Internet Explorer prin care orice aparitie intr-o pagina de web a cuvantului “Firefox” este inlocuita automat cu “Chicken Pox” si “Mozilla” cu “Screaming Gorilla”. Risc: va exista cel putin o pagina de web care va raporta ca Internet Explorer este mai raspandit decat varicela si mai lent decat o gorila isterica.
PS Astept de la voi rapoarte scrise(si semnate de parinti) cu pacalelile pe care ati reusit sa le organizati, sau cu alte idei suficient de extreme incat sa va simtiti vinovati doar gandindu-va la ele.
marți, 31 martie 2009
luni, 30 martie 2009
Romania noastra si Romania lor
Cred ca v-ati dat seama pana acum ca exista doua Romanii. Una in care traim sau am trait noi si una de care au auzit sau prin care au trecut ei. Una de care ne doare inima si una de care nici ca le-ar putea pasa mai putin. Una simtita cu inima si alta pipaita cu ratiunea.
Romania noastra este o tara mandra, bogata, leagan de civilizatie si izvor de traditie. “Unde sapa sapa locul, sare din pamant norocul”, in Romania noastra. In Romania lor, de care de altfel ei de-abia au auzit, e saracie, coruptie, anarhie a valorilor. Romania noastra este populata de cei mai inteligenti oameni de pe planeta, in schimb Romania lor are oameni buni si rai, la fel ca orice alta tara. Uneori cele doua Romanii intra in coliziune, si pentru a explica evidentele contradictii noi am inventat pecetea unei nobile nesanse cu care romanul este nascut. Aceasta nobila nesansa ne face ca, in ciuda tuturor calitatilor care ne sunt noua aparente, sa nu ne gasim locul in corul mondial al natiunilor. Acest nobil stigmat ne face pe noi sa ne simtim cu atat mai speciali cu cat suferim mai mult, cu cat ratam mai dramatic, cu cat esuam mai inexplicabil.
Romania noastra nu va fi niciodata atinsa de criza economica, fiindca e sediul unui miracol. Romania lor da, fiindca neajunsurile din economie sunt judecate la rece, fara pasiune. Romania noastra are cei mai talentati fotbalisti, atleti, gimnasti, si numai contextul, antrenorul prost, antrenorul corupt, ceasul rau, pisica neagra, ne despart de performanta absoluta. Romania lor este un conglomerat de sporturi slab finantate, de sportivi lipsiti de interes, de lunga traditie de titluri mondiale si olimpice peste care a inceput sa se astearna praful, de rugbisti aflati in cadere libera si de fotbalisti internationali demni de maidanul din spatele blocului. Romania noastra e un bloc de latinitate care a rezistat ca o stanca in calea tuturor cotropitorilor. Romania lor a fost un un grup de state marunte care s-au descurcat de-a lungul istoriei si au reusit cu multe compromisuri sa-si pastreze identitatea. Romania noastra traieste din zestrea spirituala a acelor mari conducatori ai trecutului. Romania lor, in care voievozii au fost alungati din manualele de istorie de vedete de televiziune, este invadata de politicieni arivisti si necinstiti, de manelisti si fete de la pagina 5. Romania noastra este cel mai frumos taram din lume, cu munti, cu paduri, cu pesteri fara seaman, in vreme ce Romania lor isi bate joc de potentialul ei turistic, lipsita fiind de autostrazi, de hoteluri de calitate, de politete si ospitalitate.
Si acum dusul rece: dintre cele doua Romanii, cea mai adevarata este Romania lor. Traim intr-o lume in care hainele il fac pe om, si, tot atat de firesc, perceptia face o tara. Chiar daca(un mare “daca”!), in termeni absoluti, tot ce credem si simtim despre Romania noastra ar fi corect, asta n-ar fi suficient ca lor, celorlalti, sa le schimbe opinia. Faptul ca, dupa prabusirea comunismului, am inceput sa fim pomeniti in mass-media, in documentare, in opere de arta, este numai primul pas dintr-o calatorie foarte lunga. Restaurarea reputatiei nationale este o sarcina sisifica si, ne place sau nu ne place, oriunde ne-am afla, fiecare din noi este ambasador, fiecare dintre noi este advertiser. In masura in care credem in Romania noastra, suntem obligati sa le-o oferim, incetul cu incetul, spre intelegere si degustare, si lor.
Romania noastra este o tara mandra, bogata, leagan de civilizatie si izvor de traditie. “Unde sapa sapa locul, sare din pamant norocul”, in Romania noastra. In Romania lor, de care de altfel ei de-abia au auzit, e saracie, coruptie, anarhie a valorilor. Romania noastra este populata de cei mai inteligenti oameni de pe planeta, in schimb Romania lor are oameni buni si rai, la fel ca orice alta tara. Uneori cele doua Romanii intra in coliziune, si pentru a explica evidentele contradictii noi am inventat pecetea unei nobile nesanse cu care romanul este nascut. Aceasta nobila nesansa ne face ca, in ciuda tuturor calitatilor care ne sunt noua aparente, sa nu ne gasim locul in corul mondial al natiunilor. Acest nobil stigmat ne face pe noi sa ne simtim cu atat mai speciali cu cat suferim mai mult, cu cat ratam mai dramatic, cu cat esuam mai inexplicabil.
Romania noastra nu va fi niciodata atinsa de criza economica, fiindca e sediul unui miracol. Romania lor da, fiindca neajunsurile din economie sunt judecate la rece, fara pasiune. Romania noastra are cei mai talentati fotbalisti, atleti, gimnasti, si numai contextul, antrenorul prost, antrenorul corupt, ceasul rau, pisica neagra, ne despart de performanta absoluta. Romania lor este un conglomerat de sporturi slab finantate, de sportivi lipsiti de interes, de lunga traditie de titluri mondiale si olimpice peste care a inceput sa se astearna praful, de rugbisti aflati in cadere libera si de fotbalisti internationali demni de maidanul din spatele blocului. Romania noastra e un bloc de latinitate care a rezistat ca o stanca in calea tuturor cotropitorilor. Romania lor a fost un un grup de state marunte care s-au descurcat de-a lungul istoriei si au reusit cu multe compromisuri sa-si pastreze identitatea. Romania noastra traieste din zestrea spirituala a acelor mari conducatori ai trecutului. Romania lor, in care voievozii au fost alungati din manualele de istorie de vedete de televiziune, este invadata de politicieni arivisti si necinstiti, de manelisti si fete de la pagina 5. Romania noastra este cel mai frumos taram din lume, cu munti, cu paduri, cu pesteri fara seaman, in vreme ce Romania lor isi bate joc de potentialul ei turistic, lipsita fiind de autostrazi, de hoteluri de calitate, de politete si ospitalitate.
Si acum dusul rece: dintre cele doua Romanii, cea mai adevarata este Romania lor. Traim intr-o lume in care hainele il fac pe om, si, tot atat de firesc, perceptia face o tara. Chiar daca(un mare “daca”!), in termeni absoluti, tot ce credem si simtim despre Romania noastra ar fi corect, asta n-ar fi suficient ca lor, celorlalti, sa le schimbe opinia. Faptul ca, dupa prabusirea comunismului, am inceput sa fim pomeniti in mass-media, in documentare, in opere de arta, este numai primul pas dintr-o calatorie foarte lunga. Restaurarea reputatiei nationale este o sarcina sisifica si, ne place sau nu ne place, oriunde ne-am afla, fiecare din noi este ambasador, fiecare dintre noi este advertiser. In masura in care credem in Romania noastra, suntem obligati sa le-o oferim, incetul cu incetul, spre intelegere si degustare, si lor.
vineri, 27 martie 2009
Ora Pamantului
Stiti despre ce este vorba: pe 28 martie, intre 20:30 si 21:30(pe fiecare fus orar), in multe locuri de pe glob se va stinge tot iluminatul ne-esential. Turnul Eiffel, piramidele, Parthenonul, muzee, institutii guvernamentale, blocul de 25 de etaje in care lucrez eu... McDonalds sustine ca in acea ora va reduce intensitatea becurilor din firmele luminoase in forma de „M”. Exista si reactii de sens contrar: proprietarul unor magazine de inghetata din Philadelphia a decis ca intre 20:30 si 21:30 sa suplimenteze iluminatul in magazinele sale, incercand sa demonstreze absurditatea manifestarii numite „Ora Pamantului”. Fireste, nu ne asteptam de la un vanzator de inghetata sa fie speriat de efectele incalzirii globale!...
Apoi am citit pe niste bloguri romanesti diverse luari de pozitie impotriva Orei Pamantului. Printre argumente – faptul ca nu oamenii mici ci marii mamuti industriali sunt responsabili de incalzirea globala, ca daca universul nu le da lor nimic pe gratis, ei de ce sa dea universului, ca si-asa viata e prea scurta, de ce s-o mai intrerupem cu prostii de genul asta etc etc. Urmeaza bascalie pe seama exaltatilor care se vor aduna in piete sa demonstreze pe intuneric si a asociatiilor care incearca sa ne impuna tot felul de limitari in numele apararii planetei. De ce nu ma surprinde deloc pozitia romanilor? Fiindca ceva ce comunismul auster si pseudo-capitalismul salbatic de dupa au reusit sa inlature aproape in intregime din spiritualitatea romanului este simtul civic, solidaritatea nu cu vecinul sau cu amicul tau, ci cu notiunea abstracta de comunitate, stat, planeta. Sincer, sunt surprins cand intalnesc conceptul(nu simularea lui, care poate fi foarte utila in anumite situatii) la vreun compatriot. Comparatie triviala cu situatia de aici, din Australia: pe mine buna crestere nu ma lasa sa arunc gunoaie pe strada; daca arunc ceva la cosul de gunoi si slam-dunk-ul imi esueaza, ma aplec, culeg obiectul cu pricina si il pun totusi in cos. Insa daca, mergand pe strada, gasesc o hartie aruncata de altcineva, nici nu ma gandesc sa ma ridic si sa o culeg de pe jos, fiindca nu e curtea mea, nu e strada mea, nu e problema mea. Privesc in mine si-mi spun ca sunt parte din comunitatea care beneficiaza de strada cu pricina, insa nimic nu rezoneaza in interior. Ei bine, unul din zece australieni se va apleca si va lua hartia s-o puna la gunoi.
Acum sa revenim la Ora Pamantului. Cine crede ca o astfel de actiune are vreun efect direct in incetinirea incalzirii globale este fara indoiala un naiv, si sunt primul gata sa faca bascalie de o astfel de persoana. Ce ma intriga insa esta faptul ca de la an la an actiunea asta ia amploare, si asta dovedeste ca, pe langa documentarele care explica incalzirea globala, pe langa protestele exaltatilor(am eliminat intentionat ghilimelele), exista un efect difuz care creste gradul de constientizare(awareness-ul) al publicului in legatura cu aceasta problema. Avem o problema, si in nici un caz n-o s-o rezolvam fiind discreti in legatura cu ea. Metodele ma lasa rece, atata vreme cat, in final, ele vor determina schimbari la nivel guvernamental si al politicilor economice. In legatura cu problema incalzirii globale multe perceptii sunt gresite. Exemplu: toata lumea demonizeaza industria. Dar ce te faci ca in Australia, 12 procente din totalul emisiilor de dioxid de carbon sunt produse de – tineti-va bine – ragaitul vacilor? Mai departe – multe companii investesc in momentul de fata bani in tehnologii „verzi”. De ce? Pentru ca e la moda, pentru ca asa capeti o bila alba din partea unor potentiali clienti, pentru ca se ofera reduceri de taxe... Din nou, nu-mi pasa, atata vreme cat se fac progrese in directia corecta.
Eu personal nu voi stinge televizorul sambata seara, si nici nu pot sa va sfatuiesc pe voi sa faceti lucrul asta. Ce va sfatuiesc insa este sa nu uitati ca omenirea, ai carei cetateni sunteti, are o problema, si ca ar fi bine ca toti cei din jurul vostru sa fie constienti de asta. A, si daca treceti prin Philadelphia, abtineti-va , macar sambata asta, sa cumparati inghetata.
Apoi am citit pe niste bloguri romanesti diverse luari de pozitie impotriva Orei Pamantului. Printre argumente – faptul ca nu oamenii mici ci marii mamuti industriali sunt responsabili de incalzirea globala, ca daca universul nu le da lor nimic pe gratis, ei de ce sa dea universului, ca si-asa viata e prea scurta, de ce s-o mai intrerupem cu prostii de genul asta etc etc. Urmeaza bascalie pe seama exaltatilor care se vor aduna in piete sa demonstreze pe intuneric si a asociatiilor care incearca sa ne impuna tot felul de limitari in numele apararii planetei. De ce nu ma surprinde deloc pozitia romanilor? Fiindca ceva ce comunismul auster si pseudo-capitalismul salbatic de dupa au reusit sa inlature aproape in intregime din spiritualitatea romanului este simtul civic, solidaritatea nu cu vecinul sau cu amicul tau, ci cu notiunea abstracta de comunitate, stat, planeta. Sincer, sunt surprins cand intalnesc conceptul(nu simularea lui, care poate fi foarte utila in anumite situatii) la vreun compatriot. Comparatie triviala cu situatia de aici, din Australia: pe mine buna crestere nu ma lasa sa arunc gunoaie pe strada; daca arunc ceva la cosul de gunoi si slam-dunk-ul imi esueaza, ma aplec, culeg obiectul cu pricina si il pun totusi in cos. Insa daca, mergand pe strada, gasesc o hartie aruncata de altcineva, nici nu ma gandesc sa ma ridic si sa o culeg de pe jos, fiindca nu e curtea mea, nu e strada mea, nu e problema mea. Privesc in mine si-mi spun ca sunt parte din comunitatea care beneficiaza de strada cu pricina, insa nimic nu rezoneaza in interior. Ei bine, unul din zece australieni se va apleca si va lua hartia s-o puna la gunoi.
Acum sa revenim la Ora Pamantului. Cine crede ca o astfel de actiune are vreun efect direct in incetinirea incalzirii globale este fara indoiala un naiv, si sunt primul gata sa faca bascalie de o astfel de persoana. Ce ma intriga insa esta faptul ca de la an la an actiunea asta ia amploare, si asta dovedeste ca, pe langa documentarele care explica incalzirea globala, pe langa protestele exaltatilor(am eliminat intentionat ghilimelele), exista un efect difuz care creste gradul de constientizare(awareness-ul) al publicului in legatura cu aceasta problema. Avem o problema, si in nici un caz n-o s-o rezolvam fiind discreti in legatura cu ea. Metodele ma lasa rece, atata vreme cat, in final, ele vor determina schimbari la nivel guvernamental si al politicilor economice. In legatura cu problema incalzirii globale multe perceptii sunt gresite. Exemplu: toata lumea demonizeaza industria. Dar ce te faci ca in Australia, 12 procente din totalul emisiilor de dioxid de carbon sunt produse de – tineti-va bine – ragaitul vacilor? Mai departe – multe companii investesc in momentul de fata bani in tehnologii „verzi”. De ce? Pentru ca e la moda, pentru ca asa capeti o bila alba din partea unor potentiali clienti, pentru ca se ofera reduceri de taxe... Din nou, nu-mi pasa, atata vreme cat se fac progrese in directia corecta.
Eu personal nu voi stinge televizorul sambata seara, si nici nu pot sa va sfatuiesc pe voi sa faceti lucrul asta. Ce va sfatuiesc insa este sa nu uitati ca omenirea, ai carei cetateni sunteti, are o problema, si ca ar fi bine ca toti cei din jurul vostru sa fie constienti de asta. A, si daca treceti prin Philadelphia, abtineti-va , macar sambata asta, sa cumparati inghetata.
joi, 26 martie 2009
Pe-onoarea mea, fesul asta nu-mi apartine
Se facea ca eram la o partida de poker cu stafia lui Terry Pratchett, Bugs Bunny imbracat in haine de precupeata si Alina Mungiu-Pippidi purtand deasupra capului o pancarta pe care scria cu litere chirilice “Votati Elena Basescu pentru Parlamentul European.” Nelson Mandela ne chibita, fiind lefter. Nimic neobisnuit pana aici, insa in mod exceptional imi veneau numai maini bune, chinte royale, full-uri, culori, o nebunie! In jumatate de ora i-am curatat pe toti de bani(Bugs Bunny m-a platit in nasturi iar Terry-stafia mi-a lasat o umbrela cu spitele rupte insa cu mare valoare sentimentala) Atunci Alina Mungiu a zis ca s-a plictisit si s-a dus sa dea drumul la televizor, unde tocmai era un documentar despre zmeura. Am ascultat cu totii uimiti. “Zmeurul (Rubus idaeus) este un arbust tufos, peren, cu lăstari târâtori, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghimpi drepţi, de forma unor ace, adeseori plasaţi numai pe partea inferioară” zicea prezentatorul, stand asezat la masa lui. „Fructul, care se numeşte zmeură, este de culoare roşie, cu miros plăcut şi gust acrişor-aromat” au completat dansatoarele de aerobic din fundul platoului rotind din buric. La care Bugs Bunny n-am mai rezistat si a stins televizorul, spunand ca tampenie mai mare n-a auzit in viata lui, ca utilitatile zmeurei nu se opresc aici, si ca de fapt, in Peru, bastinasii impletesc funii din frunze de zmeura, iar in China exista un artist care a gravat pe o frunza de zmeura toate textele cantecelor lui Britney Spears. Alina Mungiu l-a intrerupt – cred ca o cam luase la bord fiindca bause cam multa zmeurata si era fermentata – si a remarcat ca undeva in Ardeal se istoriseste si-n ziua de azi basmul cu Fat-Frumos din Zmeura, insa semnificatia freudiana a basmului, care le-a scapat multora, este ca Zmeul-Zmeilor, asa cum ii spune numele, tot din zmeu-ra vine, si ca atare este de fapt jumatatea perversa, reprimata a personalitatii bipolare a Fatului Frumos. A facut apoi pret de un sfert de ora o paralela intre basmul asta si faimosul western cu macaronari Bunul, raul si zmeuratul, intrerupta cand si cand de Terry-stafia, care, neavand plamani, nu putea decat sa faca „Uuuu, uuuu” in vreme ce misca din faldurile cearsafului sau. Eu si cu Bugs Bunny picoteam cu randul, pana ce, la un moment dat, absolut din senin, Bugs a batut cu pumnul in masa si a intrebat tare Ce se intampla doctorasilor, voi v-ati facut poze cu cosciugul lui Ion Dolanescu? M-am simtit brusc rusinat fiindca ratasem evenimentul, primisem doar poze de la mana a treia de la Sorin si oricum erau pixelate cand incercam sa le pun pe desktop, si probabil ca asta m-a facut sa ma trezesc...Adormisem cu capul pe ultimul numar din Reader’s Digest, chiar deasupra articolului despre imperecherea la hipopotami.
miercuri, 25 martie 2009
De-a puia gaia
Eram prin clasa a zecea cand, publicand o povestire in “Scanteia Tineretului”, am fost bagat in seama de cate cineva si am fost invitat sa particip la un cenaclu literar. Povestirea umoristica pe care o publicasem avea un destul de pronuntat iz de Vlad Musatescu, unul din scriitorii la care nu m-am saturat niciodata, incepand din copilarie si pana in ale “batranetii” valuri de acum, sa revin. Am citit-o in cadrul cenaclului cu ocazia prezentarii mele. Figuri interesate, comentarii politicoase etc(oamenii se simt stanjeniti si in general nu stiu sa reactioneze in preajma precocitatii) La a doua sedinta de cenaclu, invitat fiind sa citesc ceva, am selectat cateva pagini dintr-un roman pe care tocmai il scriam si care, de data aceasta, avea un iz pronuntat de Constantin Chirita. Cand am terminat de citit, omul care ma introdusese in cenaclu, critic literar de oarecare renume, a remarcat ca “faceam pasul de la Vlad Musatescu la Constantin Chirita, ceea ce este un mare progres.” Replica nu m-a amuzat, din doua motive. Unul, ca eram inca de pe-atunci suficient de orgolios incat sa nu apreciez pe cineva vorbind condescendent despre “opera” mea. Apoi, fiindca il iubeam pe Vlad Musatescu si pe al sau detectiv Conan Doi, si nu vedeam vreun motiv pentru care autorul sa fie cantonat in zona literaturii minore. N-am mai mers niciodata la vreo sedinta a cenaclului. Si poate ca asta este si motivul pentru care mi-am ales ingineria drept nevasta si literatura drept amanta.
Chiar este literatura umoristica literatura minora? Si, ca veni vorba, science-fictionul, sau romanul politist? Detest sa-l citez pe Cioran, insa mi se pare ca aici se potriveste bine una dintre cugetarile sale: “La ce bun sa-l frecventam pe Platon, cand un saxofon ne face la fel de bine sa intrezarim o alta lume?” De ce dramele sunt vazute ca niste creatii monumentale, emblematice pentru forta spiritului uman, iar comediile sunt tolerate si trimise condescendent in bratele vulgului? De ce sunt coborarea lui Dante in infern, sau dilema lui Faust, superioare pastiselor lui Cyrano de Bergerac? Daca scopul literaturii este, asa cum il definea Aristotel, acela de a produce starea de catharsis, atunci romanele lui Vlad Musatescu si-au atins tinta, in cazul meu cel putin, la fel de bine ca si cele ale lui Rebreanu. Un punct de vedere elitist ar putea afirma ca este vorba de un anume prag de perceptie: comedia este pentru urechile tuturor(du mechanique plaque sur du vivant), in vreme ce tragedia are nevoie de o cutie de rezonanta in sufletul spectatorului pentru a fi receptata. As raspunde ca este o simplificare barbara, si ca o opera de arta comica te poate face sa razi in atat de multe feluri diferite: apasat, duios, vulgar, subtire, surprins, acru, ironic, rautacios, rasfatat... Tot omul este in centrul atentiei, iar sentimentele omului nu sunt mai mici sau mai mari doar pentru ca sunt vesele sau triste, da domnule Bergson. Un toast deci pentru literatura umoristica!
PS Ma bate gandul sa va lansez o provocare: voi veniti cu o idee de subiect despre care credeti ca nu voi fi in stare sa scriu(stiu si eu, imperecherea la hipopotami sau poate metafizica trestiei de zahar), si eu va voi demonstra ca nu e asa :) Bineinteles, nu ca un obicei, insa din cand in cand, daca aveti vreo idee buna...
Chiar este literatura umoristica literatura minora? Si, ca veni vorba, science-fictionul, sau romanul politist? Detest sa-l citez pe Cioran, insa mi se pare ca aici se potriveste bine una dintre cugetarile sale: “La ce bun sa-l frecventam pe Platon, cand un saxofon ne face la fel de bine sa intrezarim o alta lume?” De ce dramele sunt vazute ca niste creatii monumentale, emblematice pentru forta spiritului uman, iar comediile sunt tolerate si trimise condescendent in bratele vulgului? De ce sunt coborarea lui Dante in infern, sau dilema lui Faust, superioare pastiselor lui Cyrano de Bergerac? Daca scopul literaturii este, asa cum il definea Aristotel, acela de a produce starea de catharsis, atunci romanele lui Vlad Musatescu si-au atins tinta, in cazul meu cel putin, la fel de bine ca si cele ale lui Rebreanu. Un punct de vedere elitist ar putea afirma ca este vorba de un anume prag de perceptie: comedia este pentru urechile tuturor(du mechanique plaque sur du vivant), in vreme ce tragedia are nevoie de o cutie de rezonanta in sufletul spectatorului pentru a fi receptata. As raspunde ca este o simplificare barbara, si ca o opera de arta comica te poate face sa razi in atat de multe feluri diferite: apasat, duios, vulgar, subtire, surprins, acru, ironic, rautacios, rasfatat... Tot omul este in centrul atentiei, iar sentimentele omului nu sunt mai mici sau mai mari doar pentru ca sunt vesele sau triste, da domnule Bergson. Un toast deci pentru literatura umoristica!
PS Ma bate gandul sa va lansez o provocare: voi veniti cu o idee de subiect despre care credeti ca nu voi fi in stare sa scriu(stiu si eu, imperecherea la hipopotami sau poate metafizica trestiei de zahar), si eu va voi demonstra ca nu e asa :) Bineinteles, nu ca un obicei, insa din cand in cand, daca aveti vreo idee buna...
marți, 24 martie 2009
De-a baba oarba
Coincidenta face ca, exact in aceeasi zi in care am terminat de citit “Intermitentele mortii”, a lui Jose Saramago, sa merg la cinema si sa vad “Blindness”(probabil in Romania va fi tradus “Orbirea”), bazat pe romanul omonim al aceluiasi scriitor. Pot sa spun ca pana recent il cvasi-ignoram pe Saramago – stiam ca are un premiu Nobel, auzisem de cateva din cartile lui, insa nu citisem nimic – insa acum am devenit, hotarat, un fan. Saramago este un om al marilor experimente in materie de premisa. In “Intermitente” e vorba despre o tara imaginara – si totusi destul de specific portugheza – in care moartea decide sa-si suspende activitatea. In “Orbirea” e vorba despre o epidemie de “orbire alba” care afecteaza intreaga populatie a unei alte tari(cu unele exceptii). In ambele, scriitorul duce ideea la extrem si prezinta adaptarea oamenilor la noua situatie, dilemele morale pe care noul context le aduce, modul in care cei mai puternici reusesc sa impuna o noua ierarhie in lumea stapanita de haosul schimbarii neasteptate(nu voi dezvalui mai mult, fiindca sper sa va fac sa mergeti macar la film)
Lectura romanelor poate fi pe alocuri dificila datorita unor alte experimente, de natura stilistica: frazele sunt lungi si intortocheate(desi niciodata obscure), iar deseori dialoguri lungi de o pagina nu sunt intrerupte de nici un punct si de prea putine virgule(de aceea filmul este o alternativa comfortabila)
“Intermitentele” este o analiza la rece, deseori satirica, a evenimentelor, desi finalul schimba oarecum perspectiva. In “Orbirea”, asa cum este ea transpusa in film, punctul de vedere este mult mai personal, si ii apartine unei femei care nu este afectata de epidemie, insa isi insoteste voluntar sotul bolnav in cladirea-carantina si traieste alaturi de el toate dramele neputintei cauzate de orbire. Ghidat de o Julianne Moore magistrala in vulnerabilitatea sa, de un Mark Ruffalo ezitant si neconvingator, de un Gael Garcia Bernal schizofrenic si foarte plauzibil si de un Danny Glover uman si profund, n-ai probleme sa receptionezi in plina figura socul evenimentelor. Caci, indiferent de registrul in care autorul nareaza, in ambele romane el trateaza aceeasi problema fundamentala a vulnerabilitatii conditiei umane(ca individ si ca societate deopotriva), a efectului de cascada al celui mai mic element perturbator in vietile noastre. Si totusi, ne transmite autorul, exista speranta, atata vreme cat in inimile noastre a ramas un dram de umanitate.
Merita cu varf si indesat sa traversezi purgatoriul lecturii/vizionarii ca sa realizezi in final lucrul acesta.
Lectura romanelor poate fi pe alocuri dificila datorita unor alte experimente, de natura stilistica: frazele sunt lungi si intortocheate(desi niciodata obscure), iar deseori dialoguri lungi de o pagina nu sunt intrerupte de nici un punct si de prea putine virgule(de aceea filmul este o alternativa comfortabila)
“Intermitentele” este o analiza la rece, deseori satirica, a evenimentelor, desi finalul schimba oarecum perspectiva. In “Orbirea”, asa cum este ea transpusa in film, punctul de vedere este mult mai personal, si ii apartine unei femei care nu este afectata de epidemie, insa isi insoteste voluntar sotul bolnav in cladirea-carantina si traieste alaturi de el toate dramele neputintei cauzate de orbire. Ghidat de o Julianne Moore magistrala in vulnerabilitatea sa, de un Mark Ruffalo ezitant si neconvingator, de un Gael Garcia Bernal schizofrenic si foarte plauzibil si de un Danny Glover uman si profund, n-ai probleme sa receptionezi in plina figura socul evenimentelor. Caci, indiferent de registrul in care autorul nareaza, in ambele romane el trateaza aceeasi problema fundamentala a vulnerabilitatii conditiei umane(ca individ si ca societate deopotriva), a efectului de cascada al celui mai mic element perturbator in vietile noastre. Si totusi, ne transmite autorul, exista speranta, atata vreme cat in inimile noastre a ramas un dram de umanitate.
Merita cu varf si indesat sa traversezi purgatoriul lecturii/vizionarii ca sa realizezi in final lucrul acesta.
luni, 23 martie 2009
Alegeri in Queensland. Un non-eveniment.
Ca sa pun putin lucrurile in perspectiva, statul australian in care locuiesc, Queensland, are cam de sapte ori suprafata Romaniei, cam o cincime din populatia Romaniei, si un produs intern brut cam cu 50% mai mare. Sambata au fost aici alegeri parlamentare, bun prilej pentru mine ca sa va povestesc(avand in vedere ca toata lumea stie cum sunt alegerile din Romania: drama, suspans, murdarie) despre cum se-ntampla lucrurile astea pe-aici.
In primul rand oamenii nu prea discuta politica la locul de munca. Fiindca, lipsiti de temperamentul aprins latin sau balcanic, sau de sentimentul acela foarte specific americanilor ca ei ar fi buricul pamantului, cei de pe-aici vad politica ca pe un instrument, iar politicianul ca pe meseriasul care stie sa intrebuinteze acest instrument in scopul de a realiza ceva. Fara sa ignoram anumite ambitii individuale, sentimentul majoritar este insa acela un anume plan trebuie indeplinit, iar alegerile il vor desemna pe responsabilul cu aceasta sarcina. Programele partidelor? Nu prea diferite, desi unul este laburist, iar celalalt este liberal. Nici unul nu-si propune si nu face campanie electorala din distrugerea celuilalt, nici unul nu afirma ca ar salva tara. Desigur, Australia nici nu are de la ce sa fie salvata, decat maxim de la starea sa de auto-suficienta fericita.
Asa ca am primit acasa scrisoarea care ma invita la vot(atentie, in Australia votul este obligatoriu), am pus-o undeva, pe o masa, si am uitat de ea. A venit sambata alegerilor – jucam Civilization in multiplayer cu un prieten din Canada, asa ca m-am scuzat pentru o ora, m-am imbracat, si cu tot familionul am plecat la liceul din vecinatate, care, ca si in Romania, gazduia sectia de votare. In curtea liceului cativa voluntari impartind fluturasi electorali de ultim moment pentru diversele partide, plus un gratar pe care sfaraiau carnati electorali, fireste gratuiti. Anul trecut, cu prilejul alegerilor generale, fusese ceva mai multa aglomeratie. Statusem la o coada de vreo treizeci de persoane, avand in fata un cuplu de vreo saptezeci de ani, ambii elegant imbracati(in Australia asta inseamna pantaloni lungi si in picioare orice altceva decat slapi) si cu un aer vag de profesori pensionari, iar in spate un motociclist gen Hells Angels, imbracat in haine de piele, cu urechi perforate si purtand pe cap o banderola cu inscriptia “Black Sabbath”(asta ca o dovada a faptului ca in Australia pana si fostii profesori inteleg sa-si faca datoria civica si sa se prezinte la vot ;)). Anul asta n-a mai fost cazul; am intrat direct in cladire(o purtam pe fiica mea de opt luni in baby-bjorn), am prezentat unei doamne cumsecade partea mea de scrisoare si cinci secunde mai tarziu, dupa ce mi-a identificat numele pe lista din fata ei, mi-a inmanat un buletin de vot si un creion. Da, un creion. Stiu, pare nebunesc dupa ce ai trecut prin scandalul si paranoia alegerilor din Romania, insa in Australia nimeni nu pleaca de la premisa ca alegerile sunt in pericol de a fi manipulate. Cabine de votare? Nu exista. Exista numai un raft lung cat tot peretele, despartit la fiecare jumatate de metru de paravane de placaj cam cat un format A4, care n-ar impiedica pe nimeni, in nici un fel, sa traga cu ochiul la vecinul sau sau sa discute despre vot. Pe segmentul tau de raft te asezi cu foaia de hartie si cu ciotul de creion(plus fiica atarnata in marsupiu si care da din maini ca o morisca) si scrii niste numere in dreptul partidelor de pe lista, in ordinea preferintelor. Impaturesti votul, il strecori in urna si iesi afara. Totul, incluzand drumul dus-intors, a durat o jumatate de ora. Stii ca, indiferent de rezultatul votului, lucrurile vor fi facute aproape in acelasi stil, in slujba acelorasi interese. Asa ca ajungi acasa si uiti ca e zi electorala, fiindca nimic deosebit nu s-a intamplat, cu exceptia unui exercitiu democratic elementar.
Epilog. La conducere au ramas laburistii, care au totalizat cu un procent mai mult decat liberalii(41 virgula versus 40 virgula) Scandal? intreaba cineva. Alegeri furate? Sa se numere din nou voturile! Nu, n-ati ghicit. Rezultatele sunt anuntate in presa si peste ambele tabere, invingatori si invinsi, se asterne un aer preocupat, de reevaluare si de anticipare a muncii care va sa vina. S-a mai consemnat un non-eveniment. O borna infima pe drumul lung al democratiei.
In primul rand oamenii nu prea discuta politica la locul de munca. Fiindca, lipsiti de temperamentul aprins latin sau balcanic, sau de sentimentul acela foarte specific americanilor ca ei ar fi buricul pamantului, cei de pe-aici vad politica ca pe un instrument, iar politicianul ca pe meseriasul care stie sa intrebuinteze acest instrument in scopul de a realiza ceva. Fara sa ignoram anumite ambitii individuale, sentimentul majoritar este insa acela un anume plan trebuie indeplinit, iar alegerile il vor desemna pe responsabilul cu aceasta sarcina. Programele partidelor? Nu prea diferite, desi unul este laburist, iar celalalt este liberal. Nici unul nu-si propune si nu face campanie electorala din distrugerea celuilalt, nici unul nu afirma ca ar salva tara. Desigur, Australia nici nu are de la ce sa fie salvata, decat maxim de la starea sa de auto-suficienta fericita.
Asa ca am primit acasa scrisoarea care ma invita la vot(atentie, in Australia votul este obligatoriu), am pus-o undeva, pe o masa, si am uitat de ea. A venit sambata alegerilor – jucam Civilization in multiplayer cu un prieten din Canada, asa ca m-am scuzat pentru o ora, m-am imbracat, si cu tot familionul am plecat la liceul din vecinatate, care, ca si in Romania, gazduia sectia de votare. In curtea liceului cativa voluntari impartind fluturasi electorali de ultim moment pentru diversele partide, plus un gratar pe care sfaraiau carnati electorali, fireste gratuiti. Anul trecut, cu prilejul alegerilor generale, fusese ceva mai multa aglomeratie. Statusem la o coada de vreo treizeci de persoane, avand in fata un cuplu de vreo saptezeci de ani, ambii elegant imbracati(in Australia asta inseamna pantaloni lungi si in picioare orice altceva decat slapi) si cu un aer vag de profesori pensionari, iar in spate un motociclist gen Hells Angels, imbracat in haine de piele, cu urechi perforate si purtand pe cap o banderola cu inscriptia “Black Sabbath”(asta ca o dovada a faptului ca in Australia pana si fostii profesori inteleg sa-si faca datoria civica si sa se prezinte la vot ;)). Anul asta n-a mai fost cazul; am intrat direct in cladire(o purtam pe fiica mea de opt luni in baby-bjorn), am prezentat unei doamne cumsecade partea mea de scrisoare si cinci secunde mai tarziu, dupa ce mi-a identificat numele pe lista din fata ei, mi-a inmanat un buletin de vot si un creion. Da, un creion. Stiu, pare nebunesc dupa ce ai trecut prin scandalul si paranoia alegerilor din Romania, insa in Australia nimeni nu pleaca de la premisa ca alegerile sunt in pericol de a fi manipulate. Cabine de votare? Nu exista. Exista numai un raft lung cat tot peretele, despartit la fiecare jumatate de metru de paravane de placaj cam cat un format A4, care n-ar impiedica pe nimeni, in nici un fel, sa traga cu ochiul la vecinul sau sau sa discute despre vot. Pe segmentul tau de raft te asezi cu foaia de hartie si cu ciotul de creion(plus fiica atarnata in marsupiu si care da din maini ca o morisca) si scrii niste numere in dreptul partidelor de pe lista, in ordinea preferintelor. Impaturesti votul, il strecori in urna si iesi afara. Totul, incluzand drumul dus-intors, a durat o jumatate de ora. Stii ca, indiferent de rezultatul votului, lucrurile vor fi facute aproape in acelasi stil, in slujba acelorasi interese. Asa ca ajungi acasa si uiti ca e zi electorala, fiindca nimic deosebit nu s-a intamplat, cu exceptia unui exercitiu democratic elementar.
Epilog. La conducere au ramas laburistii, care au totalizat cu un procent mai mult decat liberalii(41 virgula versus 40 virgula) Scandal? intreaba cineva. Alegeri furate? Sa se numere din nou voturile! Nu, n-ati ghicit. Rezultatele sunt anuntate in presa si peste ambele tabere, invingatori si invinsi, se asterne un aer preocupat, de reevaluare si de anticipare a muncii care va sa vina. S-a mai consemnat un non-eveniment. O borna infima pe drumul lung al democratiei.
vineri, 20 martie 2009
Potemkiniade
Pe la sfarsitul secolului XVIII Rusia anexaseCrimeea si mare parte din Ucraina dupa un razboi potrivit de sangeros(medium rare), si imparateasa Caterina a II-a si-a manifestat dorinta sa viziteze teritoriile cucerite de la tatari si turci. Insotita de ministrul(si iubitul) ei Potemkin si de un alai extrem de numeros a navigat catre sud pe Nipru. Potemkin, care condusese campania din Crimeea, avea acum o problema foarte serioasa: imparateasa astepta sa vada un teritoriu bogat, manos, plin de oameni harnici si voiosi, cand in realitate in urma razboiului tot ce se putea gasi pe acele meleaguri erau tarani bolnavi si obositi, campuri pustiite si colibe de paie pe jumatate ingropate in pamant. Ministrul nu si-a pierdut cumpatul si a purces la o operatiune care avea sa ramana faimoasa in istorie: a comandat unor armate de mestesugari sa construiasca pe malurile fluviului sate intregi de fatade de locuinte fanteziste, vopsite in culori stralucitoare si impodobite peste masura, si le-a populat cu oameni platiti, imbracati bine, care cantau si dansau, alcatuind astfel o priveliste idilica. Convoiul plutea incet mai departe, iar peste noapte satele de butaforie erau demontate si mutate pe mal in jos, gata sa fie vizionate a doua zi de catre imperialii si deloc blajinii ochi.
Cine ar fi acceptat, cu trei luni in urma, ca Romania este afectata in asemenea masura de criza economica mondiala? In nici un caz cineva care isi baza judecatile pe articole din presa. Mandra corabia, mester carmaciul! Acolo guvernanti si experti financiari se intreceau in a proslavi virtutile miracolului economic romanesc, care sfideaza criza mondiala. Cand Standard &Poor’s sau Fitch au degradat indicele de tara al Romaniei s-a vorbit, cu superioritate, cu dezgust, cu manie, despre o proasta intelegere a situatiei din Romania. Despre o conspiratie a tarilor bogate care vor sa profite si mai mult de pe urma Romaniei, dandu-i credibilitatea peste cap si cumparand tot ce mai e de cumparat pe bani putini(ca si cum n-ar fi facut asta, fara ajutorul vreunei conspiratii, incepand din 1990!) Dar corabia care este Romania este atat de mandra, iar carmaciul scolit pe la atatea scoli superioare, incat Romania urma sa se strecoare chiar prin ochiul furtunii si sa incheie anul 2009 cu o crestere economica serioasa. Ba chiar ne permiteam sa privim cu mila catre Ungaria, care ceruse, draga doamne, ajutor de la FMI si Banca Europeana. Insa propaganda n-a rezistat testului realitatii. Pe masura ce saptamanile treceau si leul continua sa plonjeze in ape tot mai tulburi, devenise evident ca lucrurile nu sunt chiar atat de roze. Declaratiile au continuat insa sa fie elastice si sa ocoleasca chestiunea adevaratelor proportii ale crizei. Era pe vremuri un banc, in genul: un tip se intoarce acasa dupa o lunga calatorie si la gara il intampina vecinul, care avusese grija de casa, si il intreaba pe acesta: totul bine? Totul bine! Nimic, nici o problema? Ah, ar fi ceva... Ce? Ah, pai ti-a murit pestisorul. Drace, cum asta? Pai acvariul a fost lovit de sifonier, atunci cand s-a prabusit. Prabusit? Da, pai in mijlocul incendiului, totul se coscovea si se prabusea prin casa. Inima mea... incendiu ai zis? Da, pai asta s-a intamplat cand fiul tau, beat, a intrat cu masina in sufragerie si a explodat rezervorul – ca-n filme...Vecine, dar ce se intampla cu dumneata, nu te simti bine?... Cam asa au evoluat si declaratiile “expertilor” romani, in contextul in care pozitiile organismelor internationale vizavi de Romania deveneau tot mai transante: mai intai ca se va diminua cresterea economica, apoi ca s-ar putea sa avem nevoie de cateva miliarde de la Banca Europeana, apoi ca vom avea crestere economica zero, negativa, minus patru la suta, ca vom avea nevoie de douazeci de miliarde de la FMI si BERD... Nu sunt sigur ca s-a incheiat inca spirala dezvaluirilor...Ce am invatat din asta? Cel mai probabil, nimic. Sa incercam totusi, de rusine, sa spunem ceva. Am invatat ca agentii de rating ca S&P sau Fitch din asta traiesc, si pentru ele e mai important sa inteleaga ce se intampla cu adevarat in economie si sa prognozeze tendinte cat mai apropiate de realitate decat sa saboteze intentionat imaginea unei tari oneste, muncitoare, neintelese etc etc. Am invatat ca atunci cand un politician iti spune cu un zambet larg si deschis ca lucrurile merg bine, ar fi mai bine sa-ti controlezi buzunarele sa vezi daca nu ti-a furat cineva portofelul. Si am mai invatat ca potemkiniadele au intotdeauna viata scurta. Imaginile seducatoare ale realitatii pe care ti le pun in fata nu sunt decat fatada, si, imediat ce te-ai miscat, vei fi in stare sa zaresti gaurile, lipiturile, proptelele, vei fi in stare sa intelegi ca in tot acest timp n-ai avut in fata ochilor decat niste bucati de carton pictat.
PS Stiu ca blogul se numeste "Doza Zilnica", insa m-am gandit ca deocamdata sa ma limitez in a va administra doza numai in zilele lucratoare, iar daca cineva va intra vreodata in sevraj in timpul weekendului, atunci (bravo mie!) voi reconsidera problema. Asadar, weekend placut tuturor!
Cine ar fi acceptat, cu trei luni in urma, ca Romania este afectata in asemenea masura de criza economica mondiala? In nici un caz cineva care isi baza judecatile pe articole din presa. Mandra corabia, mester carmaciul! Acolo guvernanti si experti financiari se intreceau in a proslavi virtutile miracolului economic romanesc, care sfideaza criza mondiala. Cand Standard &Poor’s sau Fitch au degradat indicele de tara al Romaniei s-a vorbit, cu superioritate, cu dezgust, cu manie, despre o proasta intelegere a situatiei din Romania. Despre o conspiratie a tarilor bogate care vor sa profite si mai mult de pe urma Romaniei, dandu-i credibilitatea peste cap si cumparand tot ce mai e de cumparat pe bani putini(ca si cum n-ar fi facut asta, fara ajutorul vreunei conspiratii, incepand din 1990!) Dar corabia care este Romania este atat de mandra, iar carmaciul scolit pe la atatea scoli superioare, incat Romania urma sa se strecoare chiar prin ochiul furtunii si sa incheie anul 2009 cu o crestere economica serioasa. Ba chiar ne permiteam sa privim cu mila catre Ungaria, care ceruse, draga doamne, ajutor de la FMI si Banca Europeana. Insa propaganda n-a rezistat testului realitatii. Pe masura ce saptamanile treceau si leul continua sa plonjeze in ape tot mai tulburi, devenise evident ca lucrurile nu sunt chiar atat de roze. Declaratiile au continuat insa sa fie elastice si sa ocoleasca chestiunea adevaratelor proportii ale crizei. Era pe vremuri un banc, in genul: un tip se intoarce acasa dupa o lunga calatorie si la gara il intampina vecinul, care avusese grija de casa, si il intreaba pe acesta: totul bine? Totul bine! Nimic, nici o problema? Ah, ar fi ceva... Ce? Ah, pai ti-a murit pestisorul. Drace, cum asta? Pai acvariul a fost lovit de sifonier, atunci cand s-a prabusit. Prabusit? Da, pai in mijlocul incendiului, totul se coscovea si se prabusea prin casa. Inima mea... incendiu ai zis? Da, pai asta s-a intamplat cand fiul tau, beat, a intrat cu masina in sufragerie si a explodat rezervorul – ca-n filme...Vecine, dar ce se intampla cu dumneata, nu te simti bine?... Cam asa au evoluat si declaratiile “expertilor” romani, in contextul in care pozitiile organismelor internationale vizavi de Romania deveneau tot mai transante: mai intai ca se va diminua cresterea economica, apoi ca s-ar putea sa avem nevoie de cateva miliarde de la Banca Europeana, apoi ca vom avea crestere economica zero, negativa, minus patru la suta, ca vom avea nevoie de douazeci de miliarde de la FMI si BERD... Nu sunt sigur ca s-a incheiat inca spirala dezvaluirilor...Ce am invatat din asta? Cel mai probabil, nimic. Sa incercam totusi, de rusine, sa spunem ceva. Am invatat ca agentii de rating ca S&P sau Fitch din asta traiesc, si pentru ele e mai important sa inteleaga ce se intampla cu adevarat in economie si sa prognozeze tendinte cat mai apropiate de realitate decat sa saboteze intentionat imaginea unei tari oneste, muncitoare, neintelese etc etc. Am invatat ca atunci cand un politician iti spune cu un zambet larg si deschis ca lucrurile merg bine, ar fi mai bine sa-ti controlezi buzunarele sa vezi daca nu ti-a furat cineva portofelul. Si am mai invatat ca potemkiniadele au intotdeauna viata scurta. Imaginile seducatoare ale realitatii pe care ti le pun in fata nu sunt decat fatada, si, imediat ce te-ai miscat, vei fi in stare sa zaresti gaurile, lipiturile, proptelele, vei fi in stare sa intelegi ca in tot acest timp n-ai avut in fata ochilor decat niste bucati de carton pictat.
PS Stiu ca blogul se numeste "Doza Zilnica", insa m-am gandit ca deocamdata sa ma limitez in a va administra doza numai in zilele lucratoare, iar daca cineva va intra vreodata in sevraj in timpul weekendului, atunci (bravo mie!) voi reconsidera problema. Asadar, weekend placut tuturor!
joi, 19 martie 2009
De pe columna lui Traian in noroaiele Tibrului
Ghinionul nostru este ca italienii nu au o Mihaela Radulescu. Sau o Lindsay Lohan, sau o Britney Spears. Sau un Josef Fritzl.
Fiindca daca ar fi avut asa ceva, ar fi putut sta adunati in jurul televizoarelor, sau impartind cate doi-trei un ziar, si discutand cu sufletul la gura despre sansele divei/divinului de a o apuca pe calea cea dreapta in cel de-al douasprezecelea ceas, incalziti, pasionati, fanatizati. Innobilati, in fond, de catharsisul participarii la o asemenea poveste zguduitoare.
Exercitiu: sa incercam sa vedem lumea prin ochii unui director de tabloid. Lumea este fara indoiala un loc deprimant si plicticos, unde in general nu se intampla mare lucru. Desigur, exista oaia cu cinci picioare nascuta in Egipt si somnul mancator de oameni din Filipine, si mai exista cantareata sexy care a fost sugrumata tandru de catre marea ei dragoste, insa astea sunt toate lucruri indepartate, cu care italianul nostru de rand nu poate sa faca “click”. Nu, pentru directorul nostru de tabloid lumea este cu atat mai frumoasa cu cat ceea ce se intampla in jur e mai socant si mai urat. Directorul de tabloid este un artist putin inteles al timpului sau, un adept al esteticii uratului, un creator care intelege ca din bube, mucegaiuri si noroi pot fi create polemici si subiecte noi. Imaginatia creatoare a acestui erou modest al umanitatii intra in priza si brusc, ideea salvatoare este gata: vom scrie un articol despre romani! Tot s-au inmultit ei ca mustele in tarisoara noastra, ne fura slujbele, ne inghesuie in discoteci si vorbesc frumoasa noastra limba lasata mostenire de la Dante cu accent moldovenesc. Ce-am facut noi, un popor atat de pasnic si muncitor, cu o frumoasa traditie de respectare a drepturilor omului si neamestec in treburile altora, sa meritam asa ceva? Ia sa le aratam noi! Zis si facut. Umilul servitor al nobilei arte a gazetariei consulta experti(sociologul care scrie studii la comanda, politistul care isi primeste trei sferturi din salariu de la... hmmm, organizatii neguvernamentale), aduna informatii bine documentate(batrana din cladirea de vizavi, pestele albanez, stalp al comunitatii) si le coleaza pentru articolul final. Care pica numai bine pentru omul politic plin de nenoroc(cine i-ar fi crezut pe carabinieri in stare sa descopere sursele finantarii din campania electorala!) care realizeaza brusc evidenta orbitoare a mecanismului care a facut ca Italia in general si cariera lui in particular s-o duca atat de prost: fireste, romanii. Distinsul doctor, in laboratorul lui, isi da si el o palma peste frunte si exclama:Evrika! Adevarul trebuie sa fie ascuns in gene – precis ca ADN-ul contine un cod specific care te poate face fie bun, generos, european, fie roman. Nu e vina lor – sunt si ei oarecum oameni – insa ADN-ul lor dicteaza ca trebuie sa fie de zece ori... nu, ca-i prea rotund, de douasprezece ori mai dispusi la violenta decat italienii. Nu, astia sunt romanii, un neam de violatori – a nu se confunda cu vecinii lor bulgarii, care sunt oameni de treaba si care trebuie ajutati daca-i vedeti cersind pe strada. Nu trece mult si distinsul editorialist al unui ziar central de mare audienta simte ca trebuie sa ia si el pozitie; fiindca se simte generos militeaza pentru respectarea drepturilor omului, desi, cum stie toata lumea, romanii fura si violeaza. Si asa mai departe... Ideea de baza a prins, restul sunt variatiuni...
Putini par sa remarce ca o mare parte a comunitatii romane din Italia este marginalizata si impinsa sa traiasca in ghetouri, si ca marginalizarea intotdeauna a dus nu la armonie multiculturala, ci la violenta. Putini par sa-si aminteasca despre Italia ca, inainte de a fi fost receptacolul unei atat de spectaculoase imigratii, a fost multa vreme sursa unei extraordinare emigratii, si ca italienii, pe unde s-au dus, au generat probleme similare cu cele pe care trebuie sa le gestioneze acum la ei acasa. Putini par dispusi sa mai acorde vreo importanta partii destul de insemnate a comunitatii romane care a reusit, sau a crezut ca a reusit, sa se integreze in sociatetea si economia italiana.
Doua sfaturi asadar. Primul: cine n-are o Mihaela Radulescu sa-si cumpere. E ieftina, produce mult zgomot, si indeplineste cu prisosinta functia de paratrasnet. Al doilea: daca Raduleasca nu da rezultate si se da totusi semnalul la vanatoarea de vrajitoare, pentru numele lui Dumnezeu, fii pregatit sa arati cu degetul in alta parte! Functioneaza: ne-o demonstreaza verii nostri din ginta latina.
Fiindca daca ar fi avut asa ceva, ar fi putut sta adunati in jurul televizoarelor, sau impartind cate doi-trei un ziar, si discutand cu sufletul la gura despre sansele divei/divinului de a o apuca pe calea cea dreapta in cel de-al douasprezecelea ceas, incalziti, pasionati, fanatizati. Innobilati, in fond, de catharsisul participarii la o asemenea poveste zguduitoare.
Exercitiu: sa incercam sa vedem lumea prin ochii unui director de tabloid. Lumea este fara indoiala un loc deprimant si plicticos, unde in general nu se intampla mare lucru. Desigur, exista oaia cu cinci picioare nascuta in Egipt si somnul mancator de oameni din Filipine, si mai exista cantareata sexy care a fost sugrumata tandru de catre marea ei dragoste, insa astea sunt toate lucruri indepartate, cu care italianul nostru de rand nu poate sa faca “click”. Nu, pentru directorul nostru de tabloid lumea este cu atat mai frumoasa cu cat ceea ce se intampla in jur e mai socant si mai urat. Directorul de tabloid este un artist putin inteles al timpului sau, un adept al esteticii uratului, un creator care intelege ca din bube, mucegaiuri si noroi pot fi create polemici si subiecte noi. Imaginatia creatoare a acestui erou modest al umanitatii intra in priza si brusc, ideea salvatoare este gata: vom scrie un articol despre romani! Tot s-au inmultit ei ca mustele in tarisoara noastra, ne fura slujbele, ne inghesuie in discoteci si vorbesc frumoasa noastra limba lasata mostenire de la Dante cu accent moldovenesc. Ce-am facut noi, un popor atat de pasnic si muncitor, cu o frumoasa traditie de respectare a drepturilor omului si neamestec in treburile altora, sa meritam asa ceva? Ia sa le aratam noi! Zis si facut. Umilul servitor al nobilei arte a gazetariei consulta experti(sociologul care scrie studii la comanda, politistul care isi primeste trei sferturi din salariu de la... hmmm, organizatii neguvernamentale), aduna informatii bine documentate(batrana din cladirea de vizavi, pestele albanez, stalp al comunitatii) si le coleaza pentru articolul final. Care pica numai bine pentru omul politic plin de nenoroc(cine i-ar fi crezut pe carabinieri in stare sa descopere sursele finantarii din campania electorala!) care realizeaza brusc evidenta orbitoare a mecanismului care a facut ca Italia in general si cariera lui in particular s-o duca atat de prost: fireste, romanii. Distinsul doctor, in laboratorul lui, isi da si el o palma peste frunte si exclama:Evrika! Adevarul trebuie sa fie ascuns in gene – precis ca ADN-ul contine un cod specific care te poate face fie bun, generos, european, fie roman. Nu e vina lor – sunt si ei oarecum oameni – insa ADN-ul lor dicteaza ca trebuie sa fie de zece ori... nu, ca-i prea rotund, de douasprezece ori mai dispusi la violenta decat italienii. Nu, astia sunt romanii, un neam de violatori – a nu se confunda cu vecinii lor bulgarii, care sunt oameni de treaba si care trebuie ajutati daca-i vedeti cersind pe strada. Nu trece mult si distinsul editorialist al unui ziar central de mare audienta simte ca trebuie sa ia si el pozitie; fiindca se simte generos militeaza pentru respectarea drepturilor omului, desi, cum stie toata lumea, romanii fura si violeaza. Si asa mai departe... Ideea de baza a prins, restul sunt variatiuni...
Putini par sa remarce ca o mare parte a comunitatii romane din Italia este marginalizata si impinsa sa traiasca in ghetouri, si ca marginalizarea intotdeauna a dus nu la armonie multiculturala, ci la violenta. Putini par sa-si aminteasca despre Italia ca, inainte de a fi fost receptacolul unei atat de spectaculoase imigratii, a fost multa vreme sursa unei extraordinare emigratii, si ca italienii, pe unde s-au dus, au generat probleme similare cu cele pe care trebuie sa le gestioneze acum la ei acasa. Putini par dispusi sa mai acorde vreo importanta partii destul de insemnate a comunitatii romane care a reusit, sau a crezut ca a reusit, sa se integreze in sociatetea si economia italiana.
Doua sfaturi asadar. Primul: cine n-are o Mihaela Radulescu sa-si cumpere. E ieftina, produce mult zgomot, si indeplineste cu prisosinta functia de paratrasnet. Al doilea: daca Raduleasca nu da rezultate si se da totusi semnalul la vanatoarea de vrajitoare, pentru numele lui Dumnezeu, fii pregatit sa arati cu degetul in alta parte! Functioneaza: ne-o demonstreaza verii nostri din ginta latina.
miercuri, 18 martie 2009
(L)iliada, Odiseea, Eneida
Pretextul articolului este pasagerul clandestin de pe naveta Discovery – liliacul care, agatat de rezervorul extern de combustibil, nu si-a dat drumul de acolo in primele secunde de la lansare, si, destul de probabil, pana in clipa in care s-a dezintegrat, a reusit sa ajunga la o altitudine la care nici unul dintre fratii lui nu a urcat vreodata. Stiu ce vreti sa spuneti – ca Mihaela Radulescu, legata de rezervor, ar fi fost o alternativa de preferat, insa nu veti reusi sa ma atrageti in astfel de discutii frivole.
Fiindca sunt de fapt suparat: au cei de la NASA un simt teribil al anti-climaxului! De doua decenii toate misiunile lor, asa cum sunt receptate de public, sunt doar o reiterare plicticoasa a acelorasi stadii: lansare, urcare pe orbita, andocare la statia spatiala internationala, experimente cu furnici/soareci/pastarnac/codita soricelului, revenire pe Pamant. Cand si cand cate o explozie cauzata de scutul termic sau de vreo garnitura, mult mai des reprogramari in lant ale lansarilor. Nu contest utilitatea stiintifica a acestor misiuni, insa lipsa lor de spectaculozitate i-a facut pe tot mai multi sa isi piarda interesul, si sa-si indrepte in schimb privirea catre operatiuni de mai mica anvergura, insa mult mai ambitioase, precum Virgin Galactic sau Space Ship One. Ce le lipseste celor de la NASA este presiunea razboiului rece si un lider politic vizionar cum era Kennedy. Ce le lipseste este un plan ambitios, pe termen scurt, de explorare a planetei Marte, de instalare a unei baze pe Luna, de construire a unei statii spatiale proprii, care sa nu semene cu un joc de Lego cazut in mainile unui copil suferind de un deficit de atentie din partea parintilor. Asadar – cascat copios – americanii au lansat alaltaieri – intins oasele pana trosnesc – naveta Discovery. Si ce daca?... Creste presiunea din partea chinezilor, japonezilor, indienilor(da, indienilor, aceiasi care sunt un lider mondial in domeniul cercetarii nucleare), toti avand strategii agresive pentru urmatorii ani, iar rusii invata in sfarsit sa faca bani din infrastructura care nu le-a ruginit inca. Agentia Spatiala Europeana in schimb, joaca si ea jocul asteptarii, ca si NASA, si lanseaza sateliti cu rachete rusesti sau chinezesti.
Sunt suparat deoarece, copil fiind, mi-am imaginat intotdeauna ca in anul 2000 vom aveam colonii pe Luna, iar eu personal voi zbura in spatiu sa-mi fac cumparaturile pe Marte. Sunt suparat pe Star Wars si pe Star Trek, pentru ca ne-au oferit viziuni atat de seducatoare asupra viitorului. Sunt suparat, la un nivel cu mult mai filosofic, ca visam indraznet si actionam prudent. Si sunt suparat, un pic, un dram, o faramita, ca n-am fost eu in locul liliacului cu pricina, calarindu-mi destinul catre ceva nestiut, si tocmai de aceea, sublim.
Sunt suparat deoarece, copil fiind, mi-am imaginat intotdeauna ca in anul 2000 vom aveam colonii pe Luna, iar eu personal voi zbura in spatiu sa-mi fac cumparaturile pe Marte. Sunt suparat pe Star Wars si pe Star Trek, pentru ca ne-au oferit viziuni atat de seducatoare asupra viitorului. Sunt suparat, la un nivel cu mult mai filosofic, ca visam indraznet si actionam prudent. Si sunt suparat, un pic, un dram, o faramita, ca n-am fost eu in locul liliacului cu pricina, calarindu-mi destinul catre ceva nestiut, si tocmai de aceea, sublim.
marți, 17 martie 2009
Craig din Melbourne
Aveam altceva in plan pentru azi, un articol atat de formidabil incat sa va lase pe toti cu gurile cascate, insa cineva mi-a trimis un set de fotografii absolut delicioase pe care trebuie neaparat sa le vedeti si voi. Vi-l prezint asadar pe Craig din Melbourne, caruia mi-ar face placere sa-i devin prieten.
luni, 16 martie 2009
Hotia ca forma de arta
Ca orice popor aflat in criza de identitate, incercam de ceva vreme sa determinam ce este mai specific si mai emblematic romanesc. Brancusi, Dracula, manastirile din Moldova, resemnarea mioritica in fata destinului si cate si mai cate... Daca discuti cu un cinic ti-ar putea da drept exemplu gropile de pe strazi, sau poate cainii maidanezi. Insa exista un punct de intersectie al opiniilor. Daca ai intreba oamenii de pe strada ce parere au despre hotia la romani, ar cadea repede de acord(si adeseori cu o lucire sugubeata in priviri) ca, daca romanul stie sa faca ceva bine, este sa fure. “Tot romanasul nostru!... Nu se poate sa nu-i vina lui o idee despre cum sa fure ceva!” Si asa mai departe. (Constatam ca furtul, daca e creativ, si e practicat ca sport national, devine ceva demn de admiratie, sau macar de simpatie!) Si totusi... ca toate ideile de factura nationalista, si aceasta idee a suprematiei romanilor in inventivitatea furtului este un mit.
Citeam astazi despre un tanar britanic pe nume Tom Berge, care a descoperit ca, folosind Google Earth poti identifica usor acoperisurile de plumb ale cladirilor, din cauza culorii lor mai intunecate. Apoi se urca frumusel in masina, conducea pana la una din adresele selectate, suia cu discretia specific britanica pe acoperisuri si incepea sa adune tabla de plumb, foarte cautata. Cica ar fi reusit sa stranga din ocupatia lui(jumatate Web 2.0, jumatate munca necalificata) in jur de 150000 de dolari. Ca o dovada ca ideile bune si gandirea (foarte) laterala nu sunt un apanaj al romanilor.
Desi, in scopul nobil al apararii emblemelor nationale am putea chiar acum sa lansam zvonul ca individul cu pricina domiciliaza in Anglia cu pasaport fals si ca numele lui real este Toma Munteanu, mioritic prin nascare si, fireste, artist in ale hotiei prin vocatie.
Citeam astazi despre un tanar britanic pe nume Tom Berge, care a descoperit ca, folosind Google Earth poti identifica usor acoperisurile de plumb ale cladirilor, din cauza culorii lor mai intunecate. Apoi se urca frumusel in masina, conducea pana la una din adresele selectate, suia cu discretia specific britanica pe acoperisuri si incepea sa adune tabla de plumb, foarte cautata. Cica ar fi reusit sa stranga din ocupatia lui(jumatate Web 2.0, jumatate munca necalificata) in jur de 150000 de dolari. Ca o dovada ca ideile bune si gandirea (foarte) laterala nu sunt un apanaj al romanilor.
Desi, in scopul nobil al apararii emblemelor nationale am putea chiar acum sa lansam zvonul ca individul cu pricina domiciliaza in Anglia cu pasaport fals si ca numele lui real este Toma Munteanu, mioritic prin nascare si, fireste, artist in ale hotiei prin vocatie.
duminică, 15 martie 2009
Iepurele si broasca testoasa
Toata lumea stie pilda cu iepurele iute de picior dar cam infumurat si broasca testoasa care nu sperie cu avantul ei pe nimeni, insa atunci cand isi pune in gand ceva, termina. Cam asta-mi trecea azi prin minte in vreme ce citeam un articol despre cele intamplate azi la Cristuru Secuiesc cu ocazia Zilei Maghiarilor de Pretutindeni, in particular despre declaratiile domnului Marko Bela: ”Dacă vom fi uniţi, cuvântul românesc niciodată va însemna în maghiară în curând.”
De ce? Pai sa va explic. La cativa ani dupa revolutie, cand minoritatea maghiara din Romania incepuse sa pomeneasca tot mai raspicat expresia “autonomie teritoriala”, ne cam speriasem cu totii. Unele dintre voci erau foarte infierbantate iar noi aveam alte probleme, asa ca atunci cand, prin ’93, un moderat pe nume Marko Bela a devenit liderul UDMR, multi au rasuflat usurati. Un moderat, o veritabila broasca testoasa, domnul Bela nu speria pe nimeni, iar vanjosul iepure romanesc(inlocuiti dupa bunul plac cuvantul “iepure” cu oricare nume de premier sau presedinte) a decis ca, da, desigur, avem o problema cu maghiarii, insa in nici un caz una urgenta. Asa ca iepurele nostru politic s-a grabit sa dea iama in morcovii guvernarii, ba chiar a mai si apelat la broasca testoasa sa-l ajute sa se intinda mai sus, pana pe canapeaua confortabila a majoritatii parlamentare. Testoasa n-a zis nimic, si-a oferit carapacea pe post de treapta pentru iepurele politic, o data, de doua ori, de cate ori a fost nevoie, pana ce iepurele a ajuns sus de tot, in gradina cu zarzavaturi. Apoi a pornit mai departe catre telul ei, in vreme ce iepurele, imbuibat de cat rosese la morcovi, a adormit cu burta la soare. Restul e istorie: tarziu, iepurele a facut ochi taman bine ca s-o vada pe modesta broasca testoasa cum trece linia de sosire.
Cu ce a ramas atunci iepurele? ma veti intreba.
Raspunsul e simplu.
Cu morcovul.
De ce? Pai sa va explic. La cativa ani dupa revolutie, cand minoritatea maghiara din Romania incepuse sa pomeneasca tot mai raspicat expresia “autonomie teritoriala”, ne cam speriasem cu totii. Unele dintre voci erau foarte infierbantate iar noi aveam alte probleme, asa ca atunci cand, prin ’93, un moderat pe nume Marko Bela a devenit liderul UDMR, multi au rasuflat usurati. Un moderat, o veritabila broasca testoasa, domnul Bela nu speria pe nimeni, iar vanjosul iepure romanesc(inlocuiti dupa bunul plac cuvantul “iepure” cu oricare nume de premier sau presedinte) a decis ca, da, desigur, avem o problema cu maghiarii, insa in nici un caz una urgenta. Asa ca iepurele nostru politic s-a grabit sa dea iama in morcovii guvernarii, ba chiar a mai si apelat la broasca testoasa sa-l ajute sa se intinda mai sus, pana pe canapeaua confortabila a majoritatii parlamentare. Testoasa n-a zis nimic, si-a oferit carapacea pe post de treapta pentru iepurele politic, o data, de doua ori, de cate ori a fost nevoie, pana ce iepurele a ajuns sus de tot, in gradina cu zarzavaturi. Apoi a pornit mai departe catre telul ei, in vreme ce iepurele, imbuibat de cat rosese la morcovi, a adormit cu burta la soare. Restul e istorie: tarziu, iepurele a facut ochi taman bine ca s-o vada pe modesta broasca testoasa cum trece linia de sosire.
Cu ce a ramas atunci iepurele? ma veti intreba.
Raspunsul e simplu.
Cu morcovul.
sâmbătă, 14 martie 2009
Lectia despre cerc
De cand mi-am luat camera noua, smechera, m-am apucat sa particip la concursuri de fotografie. Lunar. Prima luna – nimic neobisnuit, tema concursului: fructe si legume. Ca tot omul implicat intr-un asemenea concurs, am dat iama in frigider si mi-am facut treaba cu ce-am gasit acolo. Binisor, as zice – am sfarsit undeva in top. Luna urmatoare, bineinteles, n-a mai fost la fel de usor, caci tema concursului era una cu mult mai abstracta: cercuri. Inarmat cu stropul de orgoliu dat de clasarea buna la precedentul concurs, plus stropul ceva mai serios de orgoliu dat de inclinarea mea catre cele artistice(n-o sa ma bata vreun inginer, nu?), am plecat la vanatoarea de cercuri. Care s-au dovedit a fi mult mai grele decat legumele, tocmai din cauza ca se afla pretutindeni in jurul nostru.
Ce s-a intamplat atunci? S-a intamplat ca, pe masura ce obsesia se instala tot mai adanc in subconstientul meu, universul s-a dovedit a fi, cat se poate de simplu, compus din doua categorii de obiecte: cercuri si fleacuri. Farfurii, roti de masina, mingi, verighete, aure de sfinti, nituri intr-un perete metalic, gaurile dintr-o strecuratoare, toate si-au dovedit dintr-o data valente extraordinare de ghicitori care incifreaza misterele universului. Batiste, ferestre, caramizi, frigidere, nu, serios, cine le-a mai inventat si pe-astea, si de ce ma bateti la cap cu ele? Nu, cercurile sunt adevaratele piese de baza ale cosmosului(structura atomului, cineva? Daca as fi putut sa fotografiez un atom probabil ca as fi facut-o)
Apoi, brusc, totul s-a terminat. Sfarsitul lunii se apropia si, presat de evenimente, am ales unul din sutele de cercuri pe care le-am fotografiat si l-am postat pe forumul care gazduieste concursul. Insa in timp ce treceam in revista incredibila colectie de cercuri m-a napadit un val de luciditate si atunci am inteles ce facusem. Reusisem, chiar si pret de cateva saptamani, sa trec granita dintre normalitate si fanatism. Reusisem sa-mi pun pe ochi acei ochelari speciali care descompun lumea aceea complexa si extraordinara in care oamenii normali traiesc, intr-o dihotomie: alb si negru, prieteni si dusmani, credinta si erezie, stanga si dreapta, pro si anti-Basescu, ordine si haos, puritate si murdarie. Reusisem sa patrund in lumea celor care catalogheaza si resping, dispretuiesc sau osandesc. Intre timp am iesit de acolo si pot din nou sa iubesc un patrat, pot din nou sa flirtez cu un triunghi. Insa n-o sa uit niciodata lectia pe care cercul mi-a dat-o.
PS Iata link-ul catre forumul ce gazduieste competitia cu pricina: http://forums.overclockers.com.au/showthread.php?t=759981 Nu va destainui care este fotografia trimisa de mine, pentru ca nu este relevanta in contextul lectiei si pentru ca, in fine, as vrea ca macar voi sa va inchipuiti ca as fi avut vreo sansa de a castiga concursul. :P
Ce s-a intamplat atunci? S-a intamplat ca, pe masura ce obsesia se instala tot mai adanc in subconstientul meu, universul s-a dovedit a fi, cat se poate de simplu, compus din doua categorii de obiecte: cercuri si fleacuri. Farfurii, roti de masina, mingi, verighete, aure de sfinti, nituri intr-un perete metalic, gaurile dintr-o strecuratoare, toate si-au dovedit dintr-o data valente extraordinare de ghicitori care incifreaza misterele universului. Batiste, ferestre, caramizi, frigidere, nu, serios, cine le-a mai inventat si pe-astea, si de ce ma bateti la cap cu ele? Nu, cercurile sunt adevaratele piese de baza ale cosmosului(structura atomului, cineva? Daca as fi putut sa fotografiez un atom probabil ca as fi facut-o)
Apoi, brusc, totul s-a terminat. Sfarsitul lunii se apropia si, presat de evenimente, am ales unul din sutele de cercuri pe care le-am fotografiat si l-am postat pe forumul care gazduieste concursul. Insa in timp ce treceam in revista incredibila colectie de cercuri m-a napadit un val de luciditate si atunci am inteles ce facusem. Reusisem, chiar si pret de cateva saptamani, sa trec granita dintre normalitate si fanatism. Reusisem sa-mi pun pe ochi acei ochelari speciali care descompun lumea aceea complexa si extraordinara in care oamenii normali traiesc, intr-o dihotomie: alb si negru, prieteni si dusmani, credinta si erezie, stanga si dreapta, pro si anti-Basescu, ordine si haos, puritate si murdarie. Reusisem sa patrund in lumea celor care catalogheaza si resping, dispretuiesc sau osandesc. Intre timp am iesit de acolo si pot din nou sa iubesc un patrat, pot din nou sa flirtez cu un triunghi. Insa n-o sa uit niciodata lectia pe care cercul mi-a dat-o.
PS Iata link-ul catre forumul ce gazduieste competitia cu pricina: http://forums.overclockers.com.au/showthread.php?t=759981 Nu va destainui care este fotografia trimisa de mine, pentru ca nu este relevanta in contextul lectiei si pentru ca, in fine, as vrea ca macar voi sa va inchipuiti ca as fi avut vreo sansa de a castiga concursul. :P
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
