Sa-mi sara ochii coarda daca va mint

Am tot scris ca sistemul de aici din Elvetia este imbacsit, rigid si deseori ineficient, si ca este facut sa te stoarca de bani cu orice prilej, oricat de marunt. Poate m-ati crezut, poate nu. Hai atunci sa va dau un exemplu concret de escaladare a unei situatii petrecut recent, si sa vedem ce mai ziceti.
Pai se facea ca trebuia sa ne punem la punct un cont bancar in Elvetia – suna bine, nu? Fonduri ilicite, vacante pe Coasta de Azur, Mafia... toate trec fugar prin minte. Lasati prostiile!... Ne-am dus la un sediu Credit Suisse si ne-am creat un cont. Dupa trei zile au inceput sa vina prin posta hartiile: PIN-urile pentru cartile de debit(nu am creat carti de credit, avand deja trei pe constiinta in Australia), apoi cartile de debit, diverse hartii cu termeni contractuali si anunturi. Primul semn rau: fiindca angajata de la banca mi-a scris gresit numele(toti incearca sa ma convinga ca e mai bine “Christian” decat “Cristian”), desi i-am atras atentia, cardul poarta numele gresit pe el. Al doilea: desi am discutat in engleza cu functionara, trei sferturi din hartiile primite sunt in pasareasca... pardon, germana. Cu dictionarul in mana si Google-ul la subtioara pornesc sa citesc termenii si ma ingrozesc: “I-auzi Flori, daca vrei sa blochezi cardul trebuie sa platesti!” Ce oroare, in Australia asa ceva se face pe gratis!... Alta oroare, PIN-ul are sase cifre!...
Intermezzo: contul este gol, asa ca nu-l atingem, pana nu intra in el primul salariu al lui Flori. Buuuun.
Prima aventura: Flori intra in magazin, da sa plateasca, baga PIN-ul furnizat de banca de trei ori, si de trei ori EFTProstul ii spune ca PIN-ul e gresit. Ma gandesc, nu prea cordial, ca Flori si-a notat numarul gresit.
Hai sa mergem la un ATM sa schimbam PIN-urile in ceva mai uman si sa incercam sa scoatem niste bani. Prima surpriza: folosind cardurile australiene in Elvetia, ATM-ul vedea ca suntem straini si ne propunea la inceput sa alegem limba in care vrem sa operam. Folosind cardul de la CS, frumoasa limba a lui Schiller si Beckenbauer este singura optiune. Nu-i nimic, aplicam metoda “detectorul de mine albanez” si incepem sa navigam prin meniuri. La Flori e simplu: ni se raporteaza ca acest card este blocat si nu poate fi folosit la tranzactii. La mine dureaza mai mult: mi se cere PIN-ul vechi, il schimb, renunt sa mai incerc sa scot bani.
O noua zi: sun la hotline si intreb ce s-a intamplat cu cardul lui Flori. Mi se spune ca din cauza ca s-a introdus de trei ori codul gresit cardul a fost blocat... definitiv. (Cuuum? Ce? Incredibil pentru niste australieni!) Vrem un nou card? 20 de franci. Spasit, accept sa ni se trimita un nou card si inchid telefonul, gandind ca problemele s-au incheiat.
Insa o noua zi frumoasa de august soseste. Suntem la Ikea, si consider ca a venit momentul sa imi folosesc cardul. Bag PIN-ul si... eroare! Nu se poate, mai incerc o data si... eroare. Amintindu-mi de experienta lui Flori, bag cardul in buzunar si platesc cu unul australian. Chiar si in Australia puteai sa-ti blochezi temporar cardul daca bateai codul gresit de trei ori in aceeasi zi. Nu-i nimic, imi zic, sun si aflu ce s-a intamplat.
Sun si... Tipul de la telefon nu are nici o explicatie, are in schimb o teorie: ca atunci cand mi-am schimbat PIN-ul n-am dat confirmarea finala. Mai sa fie!... In legatura cu Flori n-are nici o explicatie... politicoasa. Imi sugereaza sa mai incerc o data PIN-ul vechi. Bun, il intreb, s-a resetat contorul de greseli, nu-i asa? Nu, imi raspunde ingenuu. Nu se reseteaza niciodata – in traducere daca de acum incolo as folosi cardul fara probleme un an de zile si apoi intr-o joi as introduce PIN-ul gresit cardul mi-ar fi blocat definitiv. Pai si atunci, il intreb, merita sa bat la intamplare PIN-ul vechi, in speranta ca va merge? Da, imi raspunde, daca nu merge comandati un card nou. (Pam-pam!) Cu mintea mea zburdalnica de australian optimist il intreb: puteti sa-mi resetati PIN-ul si sa-mi trimiteti unul nou? Nu. Puteti sa resetati contorul de erori, tinand cont ca v-am raspuns la toate intrebarile de securitate despre ce grupa sanguina are cainele unchiului meu? Nu.
Epilog: stau cu privirea atintita in gol si nu stiu ce sa fac. Vin dintr-o tara unde prestatorii de servicii incearca sa faca viata clientului simpla si frumoasa(daca tot ii iau banii!) M-am nascut intr-o tara care, desi are reputatia de a fi birocratica acum imi pare paradisul pe Pamant. Traiesc intr-un roman de Kafka. Maine dimineata probabil urmeaza sa ma trezesc sub forma de gandac, si zau daca nu-mi surade perspectiva. Cica razboiul nuclear se apropie...


“Anul asta a dat mana...”

Din lumea celor care... nu cuvanta?!?

Uneori am senzatia ca sunt mai intelepti decat noi. In general, la cateva minute mai tarziu ma trezesc. Distrati-va cu ei si sa aveti un Wochenende placut!





"Urma scapa turma"

Revista presei

Unui anume gen de presa, cel putin. Un coleg imi atrage atentia ca un fermier mexican a descoperit in urma cu doi ani un bebelus extraterestru pe care, din teama, l-a inecat intr-un sant plin cu apa. Omul sustine cu o oarecare admiratie ca vietatea era atat de rezistenta incat a trebuit s-o tina ore in sir sub apa ca sa isi dea in sfarsit duhul. Insa cineva tot a aflat, fiindca o puzderie de savanti au dat goana si au recuperat cadavrul, cercetandu-l in amanuntime. “Savantii” sustin de pilda, ca vietatea era “extrem de inteligenta”, un sceptic putand sa se intrebe cum de au ajuns la aceasta concluzie. Marturisesc ca am stat si eu pret de cateva minute si m-am scarpinat in varful capului, apoi mi-am imaginat ca un test standard de inteligenta pentru un cadavru se petrece cam asa: se aseaza cadavrul in fotoliu in fata televizorului si i se pun doua ore de episoade din “Family Guy”; daca la sfarsitul celor doua ore cadavrul n-a schitat nici macar un zambet se poate conchide ca este, intr-adevar, extrem de inteligent. Mai zic savantii ca vietatea prezenta unele caracteristici similare soparlelor – ceea ce ne da o vaga idee de ce bietul ghinionist a avut nevoie de cateva ore ca sa moara inecat intr-un sant, imbibat de aroma gunoaielor in descompunere. Ca toate stirile de incredere, noutatea ne parvine prin intermediul unui site nemtesc. Un sfat pentru alti extraterestri care vin tocmai in fundatura asta ca sa-si abandoneze bebelusii: nu uitati sa lasati si un biletel continand numele si eventuale alergii la benzen, toluen, foc, obiecte contondente.
Din coltul aceleiasi pagini imi face cu ochiul o stire despre cinci muncitori chinezi ucisi intr-un accident auto in Algeria. Instinctul imi spune ca era un automobil romanesc condus de un sofer neo-zeelandez. Sfatuim insistent toti muncitorii chinezi sa evite cu grija astfel de circumstante.
In sfarsit, monstrul din Loch Ness a fost descoperit cu ajutorul Google Earth – cand va spuneam eu ca-i bun?!?... Cei care l-au descoperit spun ca monstrul are douazeci de metri lungime, un picior de lemn si e cam tare de urechea stanga. Ca toate stirile de incredere care nu vin din Germania, noutatea ne parvine prin intermediul unei agentii chinezesti de presa.
Vreti adresa? Nu v-o dau, ca sa puteti apoi da vina pe mine ca va pierdeti vremea citind prostii.


“Dincolo”

Va da Basescu mana cu Madonna?

Romania asteapta cu sufletul la gura concertul din seara aceasta al Madonnei, cu un entuziasm cum numai un alt concert din trecut a reusit sa starneasca: cel al lui Michael Jackson. Michael Jackson era pe sfarsit de cariera si, baiat de treaba cum il stim, s-a lasat inhamat la caruta politica a lui Ion Iliescu, dand mana cu acesta, lasandu-se fotografiat impreuna cu el, taind impreuna panglici inaugurale si cate si mai cate.
Intrebarea este asadar cat se poate de simpla: va da presedintele Basescu, actualmente urcat pe cal electoral si luptand cu buzduganul sau cu trei peceti sa faca uitate nazbatiile fratelui sau Mircea, mana cu starul american, incercand sa ne demonstreze ca nu e numai “shmacar”, ci si “grooveh”? Sau poate i-o va saruta, cu unsuros romantism balcanic, cu aroma de parizer ieftin si de sfert de Murfatlar?
Voi ce ziceti?


“Protectorul orasului”

Ziua cea mare

Revenind la Elvetia, astazi e o zi eveniment! Prima zi de cand am sosit aici cand putem sa aruncam cartoane!...
Saptamani in sir am taiat si presat ambalaje de aparate, alimente, oua, incaltaminte, le-am stivuit frumos, cu rabdarea unor harciogi, in dulapul de pe balcon, in asteptarea acestei zile. Zi dupa zi am privit teancul cu dragostea unor parinti, l-am privit cum creste, cum capata forma si culoare, cum de pe o latura a lui ne zambeste o reclama la D-Link si de pe alta ne imbie conturul unor oua organice de gaini hranite numai cu gaini care s-au hranit toata viata lor numai cu gaini indopate cu graunte din campiile edenului... Ora dupa ora, cuprinsi de neliniste, am alergat pe balcon si am deschis usurel usa dulapului, sagetati de o presimtire rea, cum ca teancul s-ar fi rasturnat, sau poate ar fi hotarat sa ne paraseasca inainte de implinirea lunii, sau cine stie ce mai grozavie...
Insa astazi gata! Fructul e parguit, noi suntem pregatiti sufleteste. Vom merge impreuna sa legam cu sfoara acel mic turn Babel de carton, vom deschide usa, vom pasi usurel afara si il vom depune, plini de regrete si sperante, la coltul blocului...


“Asa ne-am infiltrat si noi in Basel”

Biciul religiei si maciuca ateismului

Care va sa zica avem credinciosii de toate afiliatiile, de o parte, si ateii de cealalta parte, iar in mijloc, ca o insulita izbita de valuri si erodata de forta lor, agnosticii. Tirurile de artilerie au fost puternice de-a lungul istoriei(nu ma refer de aceasta data la confruntarile armate, ci la cele de idei) si deseori ateii, acuzandu-i pe credinciosi pentru fanatismul lor, au dovedit unul pe masura.
Ce mi-a adus aminte de aceasta confruntare a fost o stire sosita din Malaezia. O asistenta medicala de 32 de ani, de religie islamica, a recunoscut ca a consumat bauturi alcoolice in holul unui hotel. Potrivit legii musulmane, care in Malaezia este aplicata cu strictete oricarui cetatean sau vizitator de religie musulmana, acesta este un delict si trebuie pedepsit prin biciuire. Lucrul ciudat este ca in aceasta tara reprezentantii tuturor celorlalte religii sunt judecati potrivit unui cod civil dupa model european. Sentinta va fi executata dupa incheierea Ramadanului, in septembrie. In general o stire ca asta trece neobservata – cat de mult ne convine sa fim miopi cand acte brutale se petrec in locuri indepartate! - insa fiindca am o multime de colegi si prieteni malaezieni(compania noastra are un birou de programare in Kuala Lumpur) mie mi-a sarit in ochi imediat. Am inceput prin a ma simti indignat. Ce religie retrograda, ce excese face acum in sexolul XXI, ce pedeapsa umilitoare pentru un fleac, toate astea mi-au trecut prin minte intr-o clipa. Mi-am adus aminte de stiri carora, din teama si jena le-am acordat mult mai putina atentie, cu femei lapidate in Arabia Saudita pentru adulter, sau cu oameni cu mainile taiate pentru furt si mi-am dat seama ca o biciuire, desi umilitoare, este departe de tragismul altor pedepse. Cineva foarte detasat ar putea spune ca a practica o religie este ca si cum te-ai alatura unui club, sau te-ai duce intr-o tabara de antrenament, acceptand din start un set de reguli foarte dure care sunt justificate de recompensele deosebite pe care clubul ti le ofera. Insa daca intr-o tara relativ progresista ca Malaezia, in ultimii ani, musulmanilor care vor sa se converteasca la alte religii, au inceput sa li se puna piedici tot mai serioase, in tari unde islamismul este absolut, evadarea din propria ta religie este imposibila. Te nasti cu o religie, nu ti-o alegi, apoi ea iti devine inchisoare. Asta deja nu mai seamana cu clubul, oricat de dur, caruia ai decis sa i te alaturi, seamana mai degraba cu o structura mafiota din care retragerea nu se poate face decat cu picioarele inainte.
Incerc asadar, ca sa fiu impacat cu propriile-mi principii, sa nu osandesc o religie numai pentru ca ar crede in ceva gresit. Credinta, ca notiune, este un lucru extraordinar, si deseori simt invidie pentru certitudinile pe care le ofera. Insa atunci cand religia este organizata ca o inchisoare, un Alcatraz in care optiunea este inexistenta, atunci pot sa-mi scot toata artileria si s-o asez pe campul de lupta.
Fiindca menirea omului nu este sa construiasca ziduri, ci sa le darame.


“Piramide”

30 de reclame ale lui Arnold care ne spun mai multe despre japonezi decat despre el insusi

Pui-pui? Bietul Arnold, sarmana tara!...


"O situatie de tot plansul"

Cale lunga, drum de fier

Ati intuit probabil ca lucrurile aici, in Elvetia, intra oarecum in normal – adica eu voi incepe sa lucrez pentru o vreme pentru fosta mea companie din Australia, ceea ce ma va tine destul de ocupat – asa ca am inceput iarasi sa-mi aleg subiectele de aiurea de pe glob. Va amintiti cum scriam acum cateva luni despre drumurile din Romania, ironic si chiar coroziv? Nu stiu ce-mi venise, zau, sa acuz niste oameni nevinovati(numiti ministri) ca nu vor fi in stare sa inaugureze nici o autostrada sau drum nou.
Trebuie sa fac mea culpa, fiindca iata, acum cateva zile, prim-ministrul Boc si cu ministrul transporturilor Radu Berceanu, au inaugurat soseaua de centura a orasului Gherla! Insa nu apuc s-o fac decat pe jumatate(asa, ca un harakiri cu cutit de plastic, din avioanele Tarom), fiindca mai departe citesc ca patru zile mai tarziu drumul a fost inchis pentru reparatii!... Acum n-o fi Romania tara lui Speedy Gonzalez, sau a lui Usain Bolt, insa trebuie sa fie si asta un soi de record!... Continui sa citesc: au avut loc niste infiltratii de apa care au spalat pietrisul de sub asfalt, iar asfaltul sireacul s-a dezumflat ca fata Elenei Udrea cand a fost invitata in fata comisiei de ancheta a Parlamentului. Banuiesc ca pentru cei doi ministri care au fost prompti in a se umfla in pene pentru reusita drumului asta nu va fi un inconvenient major, fiindca in definitiv vina poate fi data pe un fenomen natural imposibil de controlat(din aceeasi categorie cu un tsunami sau un taifun), sau poate chiar pe guvernarea precedenta, in vreme ce ei au probleme “stringente” de rezolvat.
Propun totusi, ca in semn de buna credinta, pana la reintrarea in folosinta a soselei(si stim cu totii ca se va lucra la remedierea situatiei cu elan si abnegatie), cei doi ministri sa fie gazduiti in frumosul oras transilvanean, chiar in hotelul care l-a facut atat de renumit. Parol!


“Primaria de jucarie”

Liceenii Drog 'n' Roll

Da, o generatie o judeca pe alta, mare descoperire!... Insa ca sa stiti la ce sa va asteptati, auziti de la mine ca se pregateste un nou film din seria “Liceenii”, care o sa fie gata la toamna, si care o sa aiba o poveste “mai reala si mai actuala”, cu familii disfunctionale, droguri si alcool. Asadar dam emotiile la romana si greutatile de la mate pe necazuri cu politia si dificultati de validare intr-o lume in care cocalarul din banca vecina are un Mercedes mai misto si la gat un lant ceva mai gros. O dam pe profesoara de matematica Isoscel pe asistentul social Borcanel si probabil, ca personaj nou, il vom avea pe profesorul de religie/intelligent design Biblicel. Idila dintre Mihai si Dana, ei bine, cum sa explicam noi tanarului mileniului trei conceptul de idila? Vom folosi, in loc de trandafirii pe care Mihai ii lasa zilnic in banca Danei, skilluri si artifacte pe care el i le transfera gratuit ei in World of Warcraft, pe care amandoi eroii principali il joaca cu pasiune. El, un warlock de nivel 34, ea un druid de nivel 42(ajutata de bonusurile transferate in secret de el), aflata insa in plina criza de identitate si atrasa de Gutza, zis si Boieru' zis si Aifon zis si Maibah al Treilea, baiat de miliardar cu extinse studii agronomice si care isi rotunjeste veniturile facand un modest(aproape artizanal) trafic de droguri. Gutza zis si Aifon isi da seama ca Mihai e “in buza” dupa Dana si il provoaca la un Tokyo Drift pe malul Dambovitei, insa Mihai, baiat studios, care stie sa recite pe dinafara tot arborele de skilluri din Warcraft nici macar nu are masina. Asa incepe calatoria in abis a lui Mihai, in incercarea lui de a capata ceea ce n-are si de a pastra ceea ce credea ca avea. In final, fiindca este o poveste “reala si actuala”, toata lumea ramane cu buzele umflate, Mihai executand munca in folosul comunitatii, Dana insarcinata cu nu spun cine, persoana insemnata, profesorul Biblicel pierzandu-si credinta in designuri inteligente in contact cu inteligenta tinerei generatii, mai putin Aifon care multumita lantului de la gat e remarcat de un regizor de pe MTV si inregistreaza in scurt timp un videoclip care sparge barierele(de jos) ale succesului. Canietz film!
Nu stiu voi, insa eu unul de-abia astept sa il vad!


“Un restaurant bun la tavaleala”

Povara argintului

In 2007 Tyson Gay era cel mai rapid om de pe planeta. Medalii de aur la trei probe de sprint diferite(100 metri, 200 metri si 400 metri) si toata lumea la picioarele sale. Statut de idol.
In 2008 totul s-a schimbat pentru el. O accidentare si mai ales un nou rival - Usain Bolt – si asa s-a facut ca Tyson s-a intors de la olimpiada de la Beijing fara nici o medalie.
2009 a inceput bine pentru Tyson Gay – a stabilit niste noi recorduri, a castigat noi medalii de aur, de fiecare data acolo unde Usain Bolt, omul sageata, nu concura. Au venit campionatele mondiale de la Berlin, in care crema sprinterilor mondiali - Bolt, Gay si Asafa Powell – s-a strans pentru un super-eveniment in finala cursei de 100 metri plat. Tyson Gay a alergat formidabil, stabilind un nou record al Statelor Unite cu 9.71 secunde. Fenomenal atlet! Insa uneori nici macar sa fii fenomenal nu este de ajuns; Bolt a alergat ca un extraterestru, spulberand, cu 9.58, vechiul(de un an, si tot al lui) record mondial. Din nou, Bolt ia totul, iar Gay, la mustata, pierde totul, fiindca Gloria ii iubeste numai pe cei de pe locul intai. Este vina lui? Greu sa pui problema in termenii astia, atunci cand atletul in discutie este mai rapid decat oricare alt om din istorie, mai putin Usain Bolt. Ceea ce nu face lucrurile mai putin frustrante pentru Tyson Gay. Fiindca in constiinta oamenilor el ramane cel de pe locul doi.
Ca sa rezum: “Bolt is gold, but silver is gay”.


“Welcome to the 80s”

Lectia despre surub

Era un banc pe vremea lui Ceausescu, ceva de genul : un tip se ineaca in Marea Neagra, aproape de mal; da disperat din maini si din picioare si striga “Help! Help!” Vede el ca nu-i sare nimeni in ajutor si incepe in alte limbi “Hilfe! Au secours! Aiuto!” Nimic. Tipul se ineaca. Doi tipi stau tacticosi pe mal, privind scena din departare, si unul zice: “Ia uite mai ce tip destept! Cate limbi stie!...” Si celalalt, ridicand din umeri: “Si la ce i-a folosit? Nu mai bine invata sa inoate in timpul asta?”
Iata-ma pe mine, omul care l-a imblanzit pe Platon si l-a privit pe Riemann in ochi si a supravietuit, pus in dificultate de un holsurub. Stau de doua saptamani in apartament – si nu, nu sunt un neajutorat, am reusit sa rezolv cam toate celelalte probleme, asamblat mobila, montat aparate, cabluri, instalat becuri – si sufrageria(care este totodata si cea mai goala incapere: un modem de cablu, un router, un telefon si vreo treizeci de cabluri) imi surade in continuare stirb, lipsita de lustra si chiar si de bec. Plafoniera e cumparata si isi asteapta frumos randul sus pe sifonier, acoperita deja de un strat subtire de praf. Toate astea fiindca nu ma pot hotari cum sa o fixez de tavan: sa folosesc holsuruburi? Probabil ca da, insa sa folosesc la ele si dibluri? Apoi, firele care ies din tavan, sunt, multumita precedentului proprietar, foarte scurte, si nu pare prea usor sa le prinzi de conectorii plafonierei. Cum sa fac? Tot felul de ganduri imi inunda creierul ziua si noaptea: s-o surpa tavanul daca fac ceva gresit? Ma pune administratorul la plata? De ce eu, Dumnezeule, de ce eu? Ma trezesc plin de sudoare din cosmaruri in care cineva imi infige un diblu gigantic intr-una din nari si incearca apoi sa strecoare, ca lui Arnie in Total Recall, o imensa bila rosie prin orificiul lui in strafundurile creierului meu.
Sufrageria mi-a devenit loc de neplacut pelerinaj – intru umil pe usa, privesc tavanul, apoi murmur, asemeni lui Hamlet: "Sunt mai multe lucruri în cer şi pe pământ, Horatio, decât ai visat tu vreodată în filozofia ta."


“Taur psihedelic”

Hai sa-i mai barfim putin pe elvetieni...

Stiti ca exista maniaci ai statisticilor, care vor sa arate ca tara lor, desi a catsigat la olimpiada doar cateva medalii, este de fapt in frunte ca numar de medalii per capita... La fel s-a facut si cu premiile Nobel, care au chiar si o pagina pe Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Nobel_laureates_per_capita , si probabil ca exista pe undeva si o pagina cu numarul de persoane cu sindromul Tourette per numar de vaci furajate natural. Revenind la oile noastre, adica la elvetieni, vom constata ca nu mai putin de 25 de elvetieni au luat de-a lungul istoriei prestigiosul premiu(dintre care numai trei pentru pace!) Mai mult, in clasamentul per capita, dominat de colosul cultural si stiintific Faroe, Elvetia se afla pe locul patru, fiind practic prima natiune care nu se afla in top multumita unui accident fericit. Asa ca, lasand de o parte mistoul(in care noi, romanii, posesori ai doar doua premii, suntem campioni), lasand de o parte incetineala, meticulozitatea extrema, birocratia elvetienilor, trebuie sa recunoastem ca nu sunt deloc o natiune de laudat. E adevarat, bunastarea iti ofera laboratoare moderne si bine utilate, iti aduce imigranti bine calificati, insa fie si pentru faptul ca au reusit sa cladeasca aceasta bunastare, hai sa-i laudam putin pe elvetieni.
Stiu ca veti banui ca am avut de ales intre o suta de ore de munca in serviciul comunitatii(pentru deturnare de presuri si deversare frauduloasa a gunoaielor) si a scrie un articol elogios despre elvetieni care sa nu contina referiri la gaurile din branza lor, insa nu e adevarat. Vine weekendul, ma simt relaxat, laptele de la cina era probabil putin fermentat...



“Monument national de vanzare”

Momente si schite

Probabil ca ati inceput sa va plictisiti de atatea detalii si unghiuri ascunse asupra Elvetiei si elvetienilor. In definitiv, cat locuiam in Brisbane nu va impuiam capul cu ciudateniile australienilor. Totusi...
Unu. La ora opt dimineata, dupa ce am lasat-o pe Max la gradinita, ma intorc acasa si dau peste doi muncitori care tundeau iarba dintre blocuri. Fiecare cocotat in cate o masinuta de jucarie, facea rotocoale asemeni unui Roomba supradimensionat, incercand sa acopere toata iarba disponibila. Zgomot asurzitor. Intru in casa si inchid ferestrele relevante, transformand vuietul in zumzait si simfonia in cantec de leagan. Baietii persevereaza si ajung in spatele blocului. Ducandu-ma sa inchid si usile de la balcon, asist, pe reprize, la urmatoarea scena. Blocul din spate are, chiar langa unul dintre pereti, un povarnis care lasa sa se zareasca ferestrele de la subsol. Frizerii mecanizati, ajungand la el, fiindca nu dispun de masini normale de tuns iarba care se pot tine cu mana si inclina la unghiul potrivit, iar daca s-ar aventura pe versant cu Trabantelele lor s-ar prabusi direct pe geamurile de la subsol, opresc masinile si o pun de un sfat. Nimic prea inteligent nu reiese, asa ca pun mana pe telefon si cheama pe unul “de la centru”. Vine omul de la centru, isi da, in sens metaforic, sapca pe spate, se mai invarte si el si masoara ceva, insa tot nu e multumit. Pune mana pe telefon si face un apel cum nu se face in fiecare zi – cheama probabil echipa de experti “de soc”. “De soc” zic, pentru ca expertii care sosesc poarta camasi si cravate, asemeni asasinilor de elita din filmele politiste. Purced expertii la acelasi tip de masuratori, in vreme ce omul “de la centru” ii priveste zambitor, admirativ, iar frizerii mecanizati au gurile cascate. Dupa trei minute de socoteli expertii decid, uneltele sunt stranse si masinutele pleaca. Ca sa castigi un razboi, trebuie uneori sa mai si cedezi cate o batalie.
Doi. Acum o saptamana ne-am dus la Coop Bau&Hobby (asta-i un magazin imens gen “Casa si Gradina”) sa cumparam un covoras de pus in fata usii, fiindca vremea era ploioasa si nu vroiam sa purtam noroiul pe covoarele persane(glumeam, casa e aproape goala) Am ales unul “dragut” si chiar vesel, cu o buburuza urcata pe o frunza si o floare in fundal si l-am pus mandri in fata usii. Trec cateva zile si ma intalnesc pe holul blocului cu administratorul, care “o ciupeste” putin pe engleza. “Frumos covor, zice el, aveti noroc ca asta nu e unul din blocurile unde toate covorasele trebuie sa arate la fel...” Ma uit la el si inghit in sec. Chiar ca avem noroc, altfel pe unde mai scoteam camasa?! Ma vedea mama in ziare – om mare, arestat de politie pentru deturnare de presuri!...


“Profunzime”

United Colours of Basel

Nu sunt rasist, insa mi se pare nostim cand un negru sau un asiatic mi se adreseaza pe strada in germana iar eu, care arat si ma numesc ca un arian ridic din umeri si ingaim “Sorry, I don't speak German”. Bine, germana inteleg eu cat de cat, insa pe cei de pe aici trebuie sa-i fierbi putin in ulei incins pana se hotarasc sa foloseasca graiul lui Goethe in loc de dialectul local, care seamana izbitor cu o serie de scuipaturi, ca atunci cand o pisica incearca sa intimideze cainele vecinului. Ceva mai norocos ma simt daca cineva mi se adreseaza in italiana, fiindca ceva resorturi atavice se trezesc in mine si ma pomenesc gandind in iambi si pentametri ramasi de la Dante, cu inerentele impuritati hispanice cauzate de vinovata urmarire a aventurilor Luisei Fernanda si a lui Juan del Diablo pe vremea adolescentei tarzii. Si nu pot niciodata sa imi reprim din memorie povestea prietenului stabilit de cativa ani in Italia care, incercand sa-si descrie simtul de proprietate asupra a doua prietene cu care se afla pe o partie la munte, i-a spus unui localnic “Queste fete sono mio.” (ati ghicit, “fete” inseamna branze in italiana)
Daca trec granita in Franta(locuim la vreo trei sute de metri de frontiera) totul se schimba radical. Desi numele de pe usa primei case frantuzesti intalnite este Bettendorf sau ceva de genul asta, nu auzi in jur decat franceza pura, curgatoare, muzicala. Aici ma simt in elementul meu, si nu ma pot opri sa citesc, pe fiecare noua strada si in fata fiecarui nou magazin si hotel, numele. Fiindca n-am mai vorbit de mult franceza ma balbai, imi caut cuvintele, si mai rau, daca incerc zilele astea sa vorbesc in franceza imi vin uneori in minte termeni nemtesti pe care de-abia i-am cules de cine stie unde. Acasa vorbesc doua limbi – romana cu Flori si romana pentru copii(de exemplu “hai tza punem papalonii pe fetitza”) cu Maxine – iar engleza n-o mai folosesc decat cand o las pe Max la gradinita sau cand cunostintele mele de limbi locale ma tradeaza. As vrea sa spun ca visez in hindi, insa realitatea este ca in ultima vreme o dau mai mult pe swahili, mai ales daca este un cosmar. Iar ieri, in centrul orasului, chiar in fata primariei vechi, imi auzira urechile ceva de genul: “Si dacî o iei pi stanga dai di bancî”. “Pazea”, gandii io atunci la repezeala, “aici chiar ca este Turnul Basel!”

"O cezariana scapata de sub control"

Elvetianul

Cred ca v-ati prins pana acum ca nu-mi plac multe lucruri in Elvetia. Stiti vorba aia despre Romania: “frumoasa tara, pacat ca-i locuita!”? Ei bine, eu as folosi-o cu generozitate ca sa descriu Elvetia.
Dupa cum spuneam, este usor sa vezi Elvetia si sa-ti placa totul, absolut totul, daca esti turist. Ca turist te astepti sa platesti pentru o gramada de lucruri si ai si tu mana larga, fiindca e acea perioada a anului cand te simti si tu cu adevarat relaxat(sau asa iti repeti, sperand ca o sa ajungi sa o crezi). Ca locuitor, ei bine, descoperi ca de fapt elvetienii si-au cladit o imensa scena colorata, plina de panglici si confetti, pentru a o arata lumii, si ca in spatele ei au uitat sa construiasca altceva.
Multi elvetieni, si tineri si batrani, vorbesc engleza. Daca ii intrebi, invariabil iti raspund: “A bit”. Care este secretul? Spre deosebire de Germania, care nu este o atractie turistica, Elvetia a invatat repede cat de rentabil este sa ai grija de vizitatori. In toate scolile se studiaza engleza, iar filmele americane, pe multe canale TV elvetiene, nu sunt nici macar subtitrate, daramite vorbite pe deasupra, ca la nemti. Asteptand nerabdator intr-un magazin fotografic, am asistat la un dialog intre un vanzator elvetian si un client japonez intr-un “pidgin” care tinde sa devina pretutindeni pe glob limbajul universal.
Elvetianul, de pilda, este intotdeauna politicos si gata sa te ajute, atata vreme cat tu intelegi ca asta se face contra cost. Viata e grea, le spun probabil parintii elvetieni copiilor lor de cinci-sase ani, trebuie sa inveti sa-i extragi aproapelui tau banii pe toate caile posibile. Frate – frate, dar branza-i pe bani; dupa ce am locuit aici trei saptamani refuz sa cred ca zicala aceasta s-a nascut in Romania.
Alt lucru pe care copiii elvetieni il invata probabil din frageda pruncie este sa isi monitorizeze aproapele. In statul politienesc ideal – si in perioada multor abuzuri de-a lungul istoriei diverse tari au traversat astfel de regimuri – cetateanul X se prezinta din proprie initiativa la autoritati ca sa declare ca vecinul Y nu are culoarea potrivita de ferestre, sau ca parul cainelui sau are cu doi milimetri mai mult decat lungimea legala. De obicei insa presiunea pentru o astfel de schimbare in psihologia individuala vine de sus in jos, fiindca regimurile abile stiu sa speculeze nesiguranta generata de ubicuitatea monitorizarii. In Elvetia exista ceva din lucrul asta, insa obiceiul vine din educatie – sau poate, dupa atatea generatii, este deja congenital. Si atunci, stii ca esti inconjurat de vecini vigilenti si de camere de luat vederi(si sunt peste tot!), stii ca sistemul are o sita extrem de fina si ca orice marunta infractiune este prevazuta undeva, si incerci sa te comporti corect. Daca esti nascut aici, s-ar putea sa fii obisnuit cu reteaua nevazuta din jurul tau si sa nu-i mai simti apasarea; daca nu, iarasi depinde. S-ar putea sa te seduca prosperitatea si sa nu-ti mai pese de pretul platit. Daca nu, vei observa ca orice loc sau sistem isi are hibele lui, si ca pana si Dumnezeu, plictisit de treburi menajere, mai lasa cateodata paradisul in administrarea sfintilor lui.

Bonus. De azi incep sa postez cate o poza pe zi, incercand sa surprind spiritul Elvetiei cu bune si rele, frumoase si urate.

"Data viitoare ii pun eticheta..."

O zi din viata unui politist elvetian (CSI Basel)

-Fuguta, baieti! Cod rosu! striga seful, scotandu-si capul pe usa biroului. Sedinta la mine in doua minute!
Agentul Muller isi ridica nasul din editia gratuita a lui Blick, deja agasat de faptul ca ieri sarbii lui FC Luzern au fost mai buni decat turcii lui FC Basel. Patrunse in birou, unde deja asteptau seful sau, capitanul Jager, plus alti patru sau cinci agenti.
-OK, incepe capitanul, acum ca suntem toti iata datele problemei: agentul nostru sub acoperire Weaselhoff a reusit, dupa doua saptamani de cercetari acerbe, sa-l descopere pe cel care arunca gunoi in saci de plastic verde in cartierul Iselin. Felicitari, Weaselhoff!
-Multumesc, raspunde respectivul, stergandu-si jenat o pata de vaselina de pe obraz. A fost meritul cooperarii interdepartamentale. Am primit un pont de la un peste albanez care lucreaza cand si cand pentru departamentul de moravuri usoare dandu-se drept tinichigiu italian. Asa am dat de urma numitului Cristian Englert, care nu o data, nu de doua ori, ci in mod repetat a folosit saci verzi pentru gunoiul menajer. In plus, avem suspiciuni ca o data a introdus o sticla maro in lada de reciclare pentru sticla transparenta…
-Maro?! exclama seful. Dumnezeule mare, oamenii astia nu se opresc niciodata?...
Weaselhoff clatina trist din cap, in semn ca da, maro. Urma un moment de tacere consternata.
-Ma scuzati ca intrerup, interveni Muller, pai nu mergem sa-l inhatam?
-Muller, Muller, raspunde plictisit seful, pacatul tau e nerabdarea. Din nefericire, circumscriptia vecina conduce o investigatie referitoare la un biciclist care a taiat calea unui autobuz ieri in Riehen, cauzand, in urma franarii bruste, julirea nasului unei calatoare, si ne-au solicitat sa ii ajutam cu doi oameni. Ridica un teanc de hartii in mana, apoi le rasfira in fata oamenilor lui. Vad ca toate formele necesare sunt completate, inclusiv noua Anexa 7a, drept care va trebui sa-i ajutam. Podolski, Ahmedovici, voi mergeti dupa biciclist. Muller, asta inseamna ca tu si cu partenerul tau va trebui sa va duceti singuri dupa acest infractor serial. Crezi ca va descurcati?
Muller isi privi ganditor pistolul.
-Mhmm, da, uff, sper sa-l prindem.
-Bafta atunci, raspunse seful, apoi Muller si Gross iesira din birou. In urma lor, ceilalti asteptara cateva minute, asistand la ceremonia de decernare a Crucii cu Sapte Tinte pentru merite deosebite agentului Weaselhoff.