Criza financiara pentru to(n)ti

Iata un text pe care l-am primit azi pe email, deopotriva nostim si plauzibil. Fara comentarii:

1. Ion are o crasma. Pentru a-si spori vanzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea - betivani neispraviti) bautura pe datorie. Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinand astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspandeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor, numarul clientilor creste, iar vanzarile de bautura asisderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea.

2. Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea carciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion - promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate desigur cu datoriile alcoolicilor: BEAUBOND, BEATBOND si VOMITBOND. 

4. Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.

5. Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crasma lui Ion. 

6. Datornicii nu au cum sa plateasca. Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.

7. Obligatiunile BEAUBOND si BEATBOND isi pierd 95% din valoare. VOMITBOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizandu-se dupa o prabusire de 80%.

8. Furnizorii carciumii lui Ion intampina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea. Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.

9. Banca este salvata de la faliment de catre guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice. 

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de catre persoanele care nu consuma alcool.

In sfarsit o explicatie inteligibila...

A patra putere in stat

Care va sa zica ziarul “Libertatea” a dat marea lovitura publicistica oferind cititorilor un film si poze cu fostul ministru Paul Pacuraru masturbandu-se. Sunteti la fel de entuziasmati ca si mine? N-ati dat fuga la chioscurile de ziare ca sa cumparati cat mai multe exemplare din acest numar incendiar? Bravo “Libertatea”, asta da jurnalism de calitate! O adevarata afacere Garbagegate a Romaniei! 
Acum sa ma refugiez cateva clipe in coltisorul meu fericit ca sa-mi reprim reflexul de a vomita. Toata afacerea asta pute. Mai intai, indiferent de adevarul sau falsitatea inregistrarii video, sincer sa fiu, nu-mi pasa. Nu-mi pasa ce face omul in dormitorul lui, nu-mi pasa daca se masturbeaza sau nu – in definitiv, conform raportului Kinsey, 92% din barbatii americani si 40% din femei se masturbeaza(http://comuniune.wordpress.com/2008/08/30/o-interpretarea-ortodoxa-a-masturbarii/)
, asa ca daca avem un politician care se masturbeaza el se dovedeste un demn reprezentant al celor care l-au votat(ce ne putem dori mai mult?). Apoi, chiar daca, doamne fereste, dintr-o perspectiva biblica, ne ingrozim de oribilul ritual al onaniei, nu este ca si cum stirea ne-ar fi faramat universul: nu vorbim decat despre un fost ministru, care in prezent nu mai are mari functii nici macar in partidul caruia ii apartine. Nu putem astepta ca reparatie morala vreo demisie sau un glont in tampla. Nu, daca a facut-o intr-adevar, Pacuraru n-a incalcat nici o lege, n-a mintit poporul(de altfel nu-mi amintesc ca la investitura sa-l fi intrebat cineva daca se maturbeaza!) si poate ca in templul sau personal sufera de un usor complex de vinovatie pentru slabiciunea sa. Intamplator il cunosc destul de bine pe fiul sau Mihnea, ceea ce ma face sa presupun ca omul nu si-a irosit toata… inspiratia in van. Iar daca incepem azi cu anatemizarea masturbarii, ce va urma maine? Scobitul in nas, ragaitul, metaforele cu iz de usturoi a la Basescu? 
Deci cu ce ramanem? Cu un articol scabros, bazat pe un fleac, cu bataie scurta, care nu va determina nici un fel de schimbare la nivel politic, intr-un ziar care a mai publicat recent articole si filme despre magari homosexuali si babe zoofile(nu glumesc!). Intr-un ziar aflat pe locul intai in topul popularitatii in Romania, cu un tiraj de vreo trei ori mai mare decat ziarul aflat pe urmatoarea pozitie. Aceste fapte si cifre ma ingrozesc sincer si ma fac sa ma gandesc amar – ce fel de stat poate fi acela in care o astfel de presa este a patra putere? Statu-Palma-Barba-Cot!

Mandrie de tata

Aveam un subiect suculent pentru astazi, anume podul Vidin-Calafat de peste Dunare, construit jumatate de romani si jumatate de bulgari; conform presei bulgarii isi vor termina partea de pod in 2010. Sper sa se bucure de ea, fiindca romanii vor finaliza partea lor, plus conexiunea cu soseaua si calea ferata de-abia in 2011. Umor sec, romanesc.
Insa dupa asta am ajuns acasa si mi-am vazut fiica facand primii pasi nesprijiniti, a doua zi dupa ce a implinit unsprezece luni, si mi-am dat brusc seama ca nu pot sa scriu despre nimic altceva. Fata mea merge! Cu o incapatanare demna de un pitbull merge, cade si se ridica iarasi, ca sa porneasca din nou, aerian, sovaielnic, cu gratia unei marionete, catre tinta ei. Stiu ca asta deschide si mai mult capacul cutiei Pandorei, stiu ca daca pana acum ii erau necesare cinci secunde sa ajunga din centrul sufrageriei in oricare din punctele in care nu are voie(si de care este irezistibil atrasa: prize, DVD-uri, firele de la calculator, XBOX-ul), de acum ii vor fi de ajuns trei secunde, iar eu va trebui sa merg la cursuri speciale pentru trupele de pompieri ca sa imi imbunatatesc timpul de reactie. Stiu ca daca pana acum avea una-doua zgaibe pe maini de acum vor incepe cazaturile spectaculoase, de tipul salt culcat inainte, stiu ca va avea rani in barbie, palme si genunchi. Stiu ca asta nu-i decat o etapa, si ca maine-poimaine vor urma tumbele, limbajul articulat, tabla inmultirii si casatoria cu un tip pe care n-o sa pot sa-l inghit, insa nu ma pot abtine. Sunt mandru: fata mea merge!

Coreeanu-arunca bomba si Obama-si pierde trompa

Interesant cum bomba atomica schimba regulile jocului politic la nivel mondial. In lipsa ei Statele Unite, autoproclamatul jandarm mondial, n-au nici o retinere in a-si declara antipatia sau a-si apara(intr-un sens ofensiv) interesele in orice colt al lumii. In prezenta ei discursurile se tempereaza, alocutiunile mieroase inlocuiesc criticile taioase, prioritatile se schimba. O data cu testele nucleare de acum doi ani Coreea de Nord i-a prins lui Bush ouale in usa, iar cu rachetele balistice, lansarea de sateliti, largirea scarii experimentelor nucleare, continua sa stranga, subtiind considerabil si vocea noului presedinte. Nu e prea diferit de situatia din Iran, in legatura cu care, o data ce acesta a avansat suficient pe calea tehnologiei nucleare, protestele Statelor Unite au devenit mult mai retinute si mai academice. Realitatea este ca americanii nu prea au ce face. In contextul tehnologic si militar de astazi, ca sa fii independent trebuie sa ai bomba atomica, si asta e un adevar pe care l-au descoperit o multime de dictatori. Simplificand exagerat problema, americanii impart tarile detinatoare de focoase nucleare in tari sigure si tari riscante, si in aceasta a doua categorie ii includ pe toti dusmanii lor. Complet neadevarat, fiindca pana si acesti dictatori au o umbra de realism, in sensul ca inteleg celalalt adevar fundamental, ca bomba atomica este puternica atata vreme cat nu este folosita. Ce este mult mai periculos sunt focoasele nucleare scapate de sub controlul guvernelor(in special rus sau ucrainean) care circula libere pe piata neagra a armamentului, si care pot fi achizitionate de cei pentru care acest din urma adevar fundamental nu exista: teroristii. Este mult mai improbabil ca guvernul nord-coreean sau cel iranian sa sponsorizeze vreo grupare terorista cu arme nucleara decat ca vreo focoasa dezafectata, fosta proprietate a armatei sovietice, sa cada in mainile numitei grupari. Caci explodata, bomba nucleara ofera exact ceea ce-si doreste un terorist: haos, distrugere, spaima.
Spun toti analistii ca problema pretentiilor de putere nucleara ale Coreei de Nord este un test serios pentru noul presedinte american. Eu personal cred ca este o falsa problema si ca nu trebuie escaladata. Obama trebuie sa-si aleaga cu intelepciune luptele si sa le dea numai pe acelea pe care are siguranta ca le poate castiga.

Fetita fara membre alearga cu barbatul fara picioare

 Este un titlu pe care l-am intalnit ieri in Libertatea si mi-a placut pentru sonoritatea lui de poezie suprarealista. Are insa avantajul de a se potrivi si ca descriere a cursei de Formula 1 de la Monte Carlo, desfasurata ieri. Ce plictiseala!...
Sezonul acesta al Formulei 1 este unul al mediocritatii. Fara sa fiu fan Schumacher, simt ca de la plecarea lui Formula 1 a devenit o afacere de amatori. Nu exista sclipire, nu exista decat piloti slabi si piloti mai putin slabi, iar diferenta o fac masinile. Fiecare echipa are un ciclu de cativa ani in care introduce o noua masina(revolutia) apoi o pune la punct si ii aduce zeci de mici imbunatatiri(evolutia), pana ce masina isi atinge maximul de performanta si castiga unul-doua sezoane, dupa care, presata de noile regulamente si de progresele inregistrate de echipele rivale, iese incet din prim-plan(involutia). Au fost McLaren, Ferrari, Renault, anul asta este Brawn GP. Alonso sau Hamilton au castigat titlul de campion mondial nu pentru ca erau piloti nemaipomeniti, ci pentru ca aveau in acea clipa masini foarte performante. Anul acesta Button va castiga, destul de probabil, campionatul, pentru ca masina sa zburda ca nici o alta, si pentru ca are drept coechipier un pilot fara mentalitate de castigator, pe Barichello. Cat despre valoarea sa, Button a avut destule sezoane la dispozitie ca sa ne demonstreze ce poate: in vreo sase sezoane a reusit sa castige o cursa, iar acum, din sase curse, a castigat cinci. Revelatie divina?
Alertata de scaderea spectaculozitatii campionatelor F1, Federatia Internationala incearca sa uniformizeze prin regulamentele care se schimba atat de des valoarea masinilor, insa de fiecare data una din echipele de ingineri gaseste o solutie pentru ca, inauntrul limitelor stricte ale regulamentului, sa reuseasca totusi sa smulga dramul de performanta necesar detasarii. Lupta de pe pista se muta, din aceasta pricina, in birouri si in tunelele aerodinamice, si, daca e vremuri se spunea ca o victorie este 30% meritul pilotului si 70% meritul masinii, probabil ca acum proportia se apropie de 10-90. Ca inginer si aerodinamician ar trebui sa ma entuziasmeze cele 90 de procente de tehnologie pura, insa ca fan al curselor deschid televizorul pentru cele 10 procente de talent, tenacitate si curaj. Fara ele, Monte Carlo nu este decat un banal raliu urban, cu efect soporific garantat. Fara ele, campionatul se transforma in intrecerea dintre fetita fara membre si barbatul fara picioare.

Al dracu'

Citeam azi ca ministrul ucrainean al apararii considera intre principalele amenintari la adresa tarii sale Romania si Rusia, cele doua tari care au posibile pretentii teritoriale de la Ucraina. Citeam asta si m-am pomenit ca zambesc. M-am pomenit invaluit de un straniu sentiment de satisfactie, nu in intregime necunoscut. Il mai intalnisem citind in cartile de istorie despre marii conducatori ai neamului nostru, sau privind la televizor vreo victorie sportiva a unei echipe romanesti. 
Veti spune “tare confuz simt al patriotismului trebuie sa ai daca te bucuri de faptul ca cineva ne considera o amenintare”, si probabil ca nu gresiti. Niste scurtcircuite in mintea mea amesteca, fara indoiala, sentimentul patriotic cu sindromul fetei nebagate in seama. Ma bucur, in modul meu pervers, ca cineva ne considera demni de a fi o amenintare, ma bucur ca suntem pusi pe picior de egalitate cu Rusia, ma bucur ca o face o tara ca Ucraina si nu una ca Bulgaria sau Albania, ma bucur de senzatia ca, daca am clintit un muschi, cuiva ii tresare degetul pe tragaci. Ma bucur de sentimentul de o clipa ca am trecut din categoria Steve Martin in categoria Chuck Norris. 
M-as bucura mai vinovat daca incidentul cu pricina s-ar fi petrecut in Ungaria si as fi considerat plauzibil, eu insumi, ca as fi putut sa-mi atac vecinul, dintr-o ura ancestrala. Insa cu Ucraina si ucrainenii Romania nu a avut niciodata mari lucruri de impartit, asa ca pot sa-mi permit sa ma bucur relaxat de exagerarea lor. Vor intelege la un moment dat ca nu avem nimic cu ei si le va trece.
Am o colega ucraineana la serviciu, sta chiar cu mine in cubicul, si azi am felicitat-o pentru victoria de ieri a Sahtiorului in finala Cupei UEFA. Ma inteleg bine cu ea si niciodata n-am simtit vreo raca fata de ea pentru ca, Doamne fereste, mi-ar fi furat mie Bucovina. Insa tot astazi i-am infruntat cu candoare privirea in vreme ce savuram ramasitele acelei satisfactii cvasi-patriotice perverse. Nu ma bucuram ca i-as putea face vreodata ei ceva rau. Ma bucuram ca ea m-a suspectat de asta. Stiam ca o sa-mi treaca repede, fiindca fundamental sunt un tip enervant de cumsecade, insa intre timp ma bucuram in voie de senzatia de a fi al dracu’. 

A saptea arta

Vestile despre Romania nu sunt rele pe toate fronturile – iata, tocmai am luat un nou premiu la Cannes, pentru scenariu de film. Si nu numai asta, insa la Cannes noi, romanii, incepem sa avem traditie, critica de film franceza incepe sa vorbeasca despre un nou val al cineastilor romani si nimeni nu mai este surprins sa ne vada pe podium. Este interesant sa vezi cum filmul s-a dovedit a fi cel mai bun vehicul al spiritualitatii romanesti, cel mai bun interpret al lucrurilor pe care ne dorim atat de mult sa le exprimam (si deseori esuam lamentabil.) Filmul romanesc nu este sincron cu literatura, de pilda. Literatura romaneasca, desi, vie, puternica, polimorfa, are probleme in asaltul ei catre universalitate, in vreme ce filmul actual, mai simplu, mai modest in obiective, reuseste sa declanseze ecouri in constiinta cinefilului european. Reteta e simpla: pentru a descoperi cine suntem trebuie sa privim in trecut, si multe din filmele care au facut cariera sunt incursiuni in experienta comunista a poporului roman. Doar ca in anii recenti am depasit faza post-revolutionara timpurie, in care filmele prezentau vulgar, sordid, deprimant, societatea comunista. Asemeni literaturii sud-americane, care a scos nestemate din filonul experientelor autoritariste, cinematografia romana si-a rafinat viziunea, a ajuns sa studieze absurdul, nostalgia, simbolistica acelor timpuri, producand filme puternice, intelectuale, rezonante.  
De altfel Franta a fost dintotdeauna acordata la frecventa armonica a sufletului romanesc, artisti ca Brancusi, Eliade, Cioran servind ca repere ale comuniunii noastre. Un loc foarte bun deci pentru a ne incepe asaltul reinnoit pentru cucerirea Europei. Si de ce, daca tot vorbeam acum cateva saptamani despre faurirea unui brand de tara, sa nu tintim sus si sa ne faurim o reputatie de artisti?...

Exagerez putin, faurirea unei imagini este grea si deseori aleatoare in rezultate. O sa exemplific asta povestindu-va o poezie de-a lui Marin Sorescu – “Destin” se numeste – pe care din pacate nu mi-o amintesc in intregime si nici nu am reusit s-o gasesc pe web. Poezia incepe cam asa(imi cer scuze pentru citatele aproximative):

Gaina pe care am cumparat-o aseara
Congelata
Inviase,
Facuse cel mai mare ou din lume,

Si i se decernase premiul Nobel.

Apoi poetul ne povesteste despre subita si colosala faima dobandita de oul fenomenal, pentru ca in final sa comenteze amar:

Si astfel dupa ce toata viata 
Mi-o inchinasem artei,
Am devenit deodata celebru 
In calitate de crescator de pasari.