Mandrie de tata

Aveam un subiect suculent pentru astazi, anume podul Vidin-Calafat de peste Dunare, construit jumatate de romani si jumatate de bulgari; conform presei bulgarii isi vor termina partea de pod in 2010. Sper sa se bucure de ea, fiindca romanii vor finaliza partea lor, plus conexiunea cu soseaua si calea ferata de-abia in 2011. Umor sec, romanesc.
Insa dupa asta am ajuns acasa si mi-am vazut fiica facand primii pasi nesprijiniti, a doua zi dupa ce a implinit unsprezece luni, si mi-am dat brusc seama ca nu pot sa scriu despre nimic altceva. Fata mea merge! Cu o incapatanare demna de un pitbull merge, cade si se ridica iarasi, ca sa porneasca din nou, aerian, sovaielnic, cu gratia unei marionete, catre tinta ei. Stiu ca asta deschide si mai mult capacul cutiei Pandorei, stiu ca daca pana acum ii erau necesare cinci secunde sa ajunga din centrul sufrageriei in oricare din punctele in care nu are voie(si de care este irezistibil atrasa: prize, DVD-uri, firele de la calculator, XBOX-ul), de acum ii vor fi de ajuns trei secunde, iar eu va trebui sa merg la cursuri speciale pentru trupele de pompieri ca sa imi imbunatatesc timpul de reactie. Stiu ca daca pana acum avea una-doua zgaibe pe maini de acum vor incepe cazaturile spectaculoase, de tipul salt culcat inainte, stiu ca va avea rani in barbie, palme si genunchi. Stiu ca asta nu-i decat o etapa, si ca maine-poimaine vor urma tumbele, limbajul articulat, tabla inmultirii si casatoria cu un tip pe care n-o sa pot sa-l inghit, insa nu ma pot abtine. Sunt mandru: fata mea merge!