Psihofotopolitica

Dupa cum va amintiti, mi-am inceput aventura bloggeristica cu un articol inspirat de concursurile de fotografie. Intre timp am constatat ca acestea ofera celui care stie sa priveasca nenumarate lectii cu implicatii mai largi, motiv pentru care, cand si cand, mai revin cu cate un articol. Observatiile mele de astazi se refera la cei care voteaza in aceste concursuri si sunt relevante sau adevarate numai in mod statistic. Iata cateva dintre ele:
 • Titlul vinde – in situatii in care am prezentat poze de valoare sau cu tema comparabila cu cele ale altor participanti, m-am detasat de ei multumita titlurilor, la care, fara falsa modestie, ma pricep. Cel care voteaza este cel mai adesea nespecialist si rezoneaza la alti factori decat pura performanta tehnica. Ofera-i o scanteie lirica, un joc de cuvinte, si va retine poza ta.
 • Fotografiile alb-negru sunt cool – in ziua de azi suntem bombardati din toate partile de imagini color si a trecut de mult timpul in care fidelitatea tonurilor ne impresiona. Acum colorul este standardul, in vreme ce monocromul a devenit o idiosincrazie si il asociem involuntar cu arta. In plus(si aici nu mai e vorba de un truc) monocromul are meritul de a filtra detaliul deseori nesemnificativ al culorii si a releva esentialul compozitiei. Cu sau fara truc, privitorul simte o conexiune speciala cu pozele alb-negru.
 • Pozitia in lista conteaza – este vorba de psihologie elementara, atentia celui care urmareste o lista de imagini ajunge la un moment dat – daca lista este lunga – la saturatie. In aceste conditii el fie renunta sa mai vada lista pana la capat, fie o urmareste, insa o data ce a selectat in prima parte a listei o fotografie favorita, urmatoarele poze nu mai reusesc sa depaseasca pragul liminal si nu mai sunt corect percepute. Rareori am vazut-o castigand, intr-o lista lunga de fotografii, pe cea de la urma. Daca puteti, trimiteti poza din timp ca sa va asigurati ca se afla in partea de sus a listei.
 • Frumusetea “agata” repede – cei care voteaza intr-un concurs de portete tind sa identifice frumusetea subiectului cu valoarea fotografiei. Din nou putem reduce asta la psihologie elementara: frumusetea este involuntar tradusa intr-o stare de bine sufletesc, in vreme ce pentru aprecierea urateniei, cat de expresiva ar fi ea, procesul este un pic mai lung si mai intelectual. Intr-un concurs cu multi participanti, unde in cel mai fericit caz un exponat primeste cateva secunde de evaluare, frumusetea subiectului e un cal castigator.
Inainte sa protestati – “nu, nu la mine, eu am alte criterii si nu pic in capcane atat de simple” – va reamintesc de natura statistica a acestor observatii. La ce ajuta ele? La o abordare mult mai pragmatica a unui concurs de fotografie, in cadrul careia nu insisti pe ceea ce-ti place sau te obsedeaza pe tine personal, ci pe ceea ce stii ca poate sa placa publicului si, in mod ideal, tinzi catre zona ingusta de suprapunere a celor doua. Dar fiindca oameni suntem si nu personaje de roman, ne limitam la ceea ce este mai simplu, invelim nimicuri in ambalaje stralucitoare si ii mintim frumos pe privitorii nostri ca sa le cumparam votul.
Exista chiar un cuvant pentru asta: Politica.

Trei Doamne, si toti trei

Scriam acum vreo luna despre consilierii americani pe care Mircea Geoana si Radu Duda si-i angajasera pe probleme de alimentatie canina(adica de dibuire a ciolanului). Ei bine, nu mai sunt singurii, fiindca dupa ce primii doi prezidentiabili furasera din consilierii de imagine ai lui Obama, a venit randul lui Crin Antonescu sa insface pe unul din fostii sfatuitori ai lui Bush. Respectivul trebuie sa fie vreun talent prodigios; daca pentru o echipa de profesionisti ai imaginii a fost un efort sa faca presedinte dintr-o persoana inteligenta si onesta ca Obama, imaginati-va ce fel de provocare trebuie sa fie sa construiesti imaginea unui presedinte dintr-un betivan incet la minte.
Acum ca standardul s-a impus, banii s-au platit, vine vremea intrebarilor. Ce garantii exista ca modelele politice si de imagine de succes din Statele Unite sunt aplicabile in Romania? Cine ne poate convinge ca metodele si psihologiile care il duc de nas pe Jack il vor pacali si pe Vasile? Nimeni! Fiindca inteligenta politica a romanului, ghiftuita cu carne de mici si inecata in valuri de bere de politicieni ca Vanghelie, este deja in moarte clinica. Nu-i nevoie de discursuri cu nerv sau de platforme sforaitoare intr-o tara in care electoratul hipnotizat de ispravile televizate ale super-starului Nikita nu se mai poate desprinde de canapea pentru a-si manifesta o optiune politica. Nici starea moralitatii publice din Romania nu se aseamana cu cea din SUA. Daca se afla despre un politician ca a violat gaini sau ca a calcat pe cineva cu jeep-ul chiar pe trecerea de pietoni, nimeni nu se mai indigneaza... Ca doar oameni suntem! nu e asta tara in care eleva porno imparte pagina intaia a ziarelor cu eleva care si-a ucis mama si cu proprietarul de echipa de fotbal care a mituit arbitri in dreapta si-n stanga? Si atunci cu ce ne mai impresioneaza politicianul-incompetent, politicianul-repetent sau cel corupt? Cu ce mai iese in evidenta turistul politic, care sare din conducerea unui partid intr-alta, sau don-ul Corleone de Dambovita, care prezideaza peste un clan de fini si nepoti strecurati prin regii, ministere si contractori ai statului? Lucrurile care l-ar impinge pe un american la proteste si la activism il imping pe un roman la haz de necaz si la filosofie de pahar.
Chiar daca toata tehnocratia psiho-sociologica americana s-ar muta la Bucuresti, n-ar putea sa ajute un popor care nu mai crede in el insusi, care nu mai vrea sa voteze, care nu mai are directie. Un popor care simte ca nu e iubit si nici n-are prea multa iubire de oferit.
Ma indoiesc ca platindu-i pe toti acesti experti vom rezolva ceva. Dar nu-i nimic, este doar versiunea mioritica a planului Marshall, metoda noastra de a ajuta financiar pe fratii nostri de peste Atlantic, acum in vremuri grele de recesiune.