Ai nostri ca brazii

Va amintiti doza de acum cateva saptamani, despre porcii din Romania? Se facuse ca citisem un articol(sau mai degraba titlul lui) in Cotidianul si ma inflamasem ingrozitor. In fine, continuarea o puteti citi in arhiva Dozei.
Ei bine, azi, tot in vreme ce citeam editia online a Cotidianului, am dat peste un articol care mi-a declansat o reactie asemanatoare. Articolul se numeste “Der Spiegel: Romanii, cei mai antisemiti europeni inainte de Al Doilea Razboi Mondial” si este semnat de o oarecare Catalina Mihai. Este o colectie de fapte si afirmatii facute de supravietuitori ai Holocaustului sau de istorici si activisti care l-au cercetat, precum Hannah Arendt sau Raul Hilberg, al carei rezumat ar fi cam acesta: nazistii nu puteau, de unii singuri, sa omoare atat de multi evrei, si in realitate au fost ajutati de guverne sau organizatii din tarile aliate lor si chiar din multe din tarile neutre sau ocupate de germani. In sprijinul afirmatiei din titlu, cateva randuri atribuite lui Hannah Arendt, referitoare la crimele comise de Garda de Fier. Atat.
Bineinteles, dupa ce am terminat de citit articolul, am pornit, fierband, sa citesc comentariile celorlalti cititori. Si de fapt asta m-a calmat, fiindca am reusit sa descopar un lucru nou: majoritatea comentariilor, indignate sau superioare, sustinand teza istoricei sau combatand-o, dovedeau la fel de multa flexibilitate ca patul unei arme. Aparent exista evrei care ar dori scuze publice nu numai din partea nazistilor, ustasilor, legionarilor, ci din partea lumii intregi, intr-un exercitiu de umilinta universal. De cealalta parte, cetateni care, indignati de o asemenea acuzatie adusa Romaniei, uzeaza de cunostinte dobandite... in scoala generala. Simpatizez fara indoiala cu intentia lor, insa incercarea de a combate cu date istorice indesate cu lingurita de sistemul de invatamant al regimului comunist este usor ridicola. Multe am invatat despre istoria poporului roman la scoala(cel mai bun, cel mai viteaz, stanca de latinitate la rascruce de vanturi, ai nostri ca brazii etc), insa pentru a afirma ca stii ceva trebuie sa te bazezi pe nitel mai mult. Un singur exemplu: romanul “Delirul” al lui Marin Preda a fost publicat in anii saptezeci, insa interzis in anii optzeci, pentru ca vorbea pe larg despre zilele rebeliunii legionare in Bucuresti. Revenind la comentarii, dupa cum spuneam, facute mai mult cu inima si mai putin cu ratiunea.
Insa pe cand ma batea gandul sa scriu despre modul in care educatia din copilarie ne influenteaza certitudinile, mi-am zis “hai macar sa vad textul original al articolului din Der Spiegel; chiar o fi atat de transant antiromanesc, sau o fi exagerat madam Mihai, pe principiul traduttore traditore?” Si m-am apucat sa caut pe Internet articolul.
Ghici ce?
Articolul cu pricina nu exista.
Doar daca nu cumva Gugal, pe care l-am cam criticat acum cateva zile, nu s-a hotarat sa-mi joace o festa.
Ce exista? Bucati disparate. Exista un articol din Der Spiegel de acum doua zile cu un supravietuitor al lagarului din Sobibor(pomenit in Cotidianul), care povesteste despre personalul ucrainean al lagarului, care s-a dovedit la fel de nemilos cu prizonierii evrei ca si sefii lor germani(lucru de asemenea evocat in Cotidianul). Exista un alt articol, tot in Der Spiegel, un interviu cu romancierul Edgar Hilsenrath, si el supravietuitor al Holocaustului, in care se pomeneste despre pogromurile si mini-holocausturile din alte tari europene(pomenite de Cotidianul). Istoricul Raul Hilberg nici macar nu poate fi intalnit in paginile lui Spiegel, in schimb o lucrare a unei anume Deborah Lipstadt il mentioneaza in conjunctie cu Hannah Arendt, vorbind despre trimiterea evreilor in lagare de concentrare de catre membrii Garzii de Fier. Lucrarea cu pricina este veche de cativa ani. Iar Der Spiegel, care a publicat acum ani buni un articol senzationalist despre modul in care diverse guverne si tari neaga Holocaustul, si care publica periodic marturii ale supravietuitorilor acestei mari incercari, nu a acoperit recent nici jumatate din temele atribuite lui de Cotidianul.
Pai si atunci ce sa ma fac eu cu indignarea mea sfanta, romaneasca, fandaxia mea de stres, la adresa nenorocitilor de nemti care ne denigreaza tarisoara, atunci cand, de fapt, ei nici nu s-au gandit la asa ceva? Pai sa n-o trimitem undeva, colectiv si traditional, pe madam Catalina Mihai, care, cu sau fara ordine primite de sus, s-a apucat sa compileze un articol senzational din resturi si tangente?!?... Sau sa conchidem filosofic, (aproape) ca stramosii nostri latini: “Manipulare humanum est.”

Din rahat bici

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial nu s-au impartit intre americani si rusi numai zone de influenta, ci si creiere. Fiecare parte a furat din Germania ocupata cat de multi savanti si ingineri a putut, obsedata de a pune mana pe cat mai multe din progresele stiintifice pe care nazistii le facusera in anii de razboi. Unul din domeniile in care Germania era la acel moment lider era aviatia si constructia de rachete, si sprijinul savantilor capturati s-a dovedit nepretuit in cursa postbelica pentru cucerirea cosmosului. In perioada in care rusii au lansat primul Sputnik, o gluma care umbla printre americani spunea ca asta s-a intamplat “pentru ca nemtii lor sunt mai buni decat nemtii nostri”.
Inapoi in zilele noastre, este interesanta migratia consultantilor si strategilor de imagine ai campaniei lui Obama catre plaiuri mioritice. Duda a fost primul care si-a asigurat sprijinul unei fost consiliere a presedintelui american, in speranta ca tot ce atinge aceasta devine prezidentiabil. Apoi, PSD-ul a angajat o echipa intreaga de consultanti americani, si vorba umbla ca ar fi si alte partide interesate. Cine sunt acesti oameni? Cine a vazut formidabilul “Wag the Dog”, cu Robert de Niro si Dustin Hoffman ii cunoaste; America ii numeste “spin doctors”. Sunt oamenii care manevreaza perceptiile, magicienii psiho-sociologiei, cei care scot voturi din joben. Si, sa fim constienti, pentru ei campania electorala romaneasca va fi o provocare interesanta; nu e usor lucru sa ii fauresti lui Radu Duda o imagine de politician competent, sau sa imbraci in beteala programul politic si economic al PSD-ului si sa il vinzi pe bani multi. Sarcina lor este, pe scurt, sa faca din rahat bici.
Si asta de parca alegatorul roman n-ar fi fost deja destul de derutat. Campania electorala devine tot mai complicata, machiajul de pe fetele actorilor tot mai gros, zambetele tot mai studiate, straturile de butaforie ascund tot mai bine scena si nimeni nu isi mai da seama cine trage sforile cui. Mai putin ei, specialistii care semneaza scenografia, plus regizorii lor din umbra. Conducerile marilor partide si-au dat seama ca este mai ieftin sa angajeze o duzina–doua de specialisti in manipulare decat sa elaboreze o platforma politica, economica, sociala inchegata si onesta. Ca atare, in campania din 2009 platformele vor fi in mare masura irelevante si ignorate. Un factor fundamental in psihologia alegatorului roman este oboseala, generata de numeroasele si paguboasele investitii de incredere pe care le-a facut in ultimii douazeci de ani in oameni si partide de cele mai variate culori. Ca atare, alegatorul este inclinat sa condamne repede si sa ierte greu, si cel mai adesea va vota nu din convingere ci prin eliminare. Teritoriu perfect pentru campanii abile de manipulare si dezinformare.
Batalia se va da nu intre doctrine si principii, ci intre consilieri si mercenari. Iar intrebarea care va frige sufletele presedintilor de partide va fi “Sunt americanii nostri mai buni decat ai lor?”