Un pas mic pentru om, si mai mic pentru omenire

La patruzeci de ani de la momentul in care Neil Armstrong a pasit pentru prima oara pe luna, si la zece ani de la ultima misiune lunara fara echipaj, NASA a trimis pe orbita lunii un nou modul de explorare, Lunar Reconnaissance Orbiter(LRO).  
Stau si privesc la fraza scrisa mai sus si ma intreb: ar trebui sa fim entuziasmati? Ar trebui sa fim dezamagiti? Ar trebui sa apreciem evenimentul ca pe un progres? Nu stiu. Ar trebui sa ridicam din umeri si sa privim in ograda vecinilor chinezi, japonezi si indieni, care par sa aiba planuri mai ambitioase decat atat? 
Am mai scris despre asta. Am comparat atunci circumstantele actuale cu cele din anii 50-60, cand cucerirea spatiului avea o miza cu mult mai mare, de natura geopolitica. Insa nici atunci nu am fost in stare sa gasesc un raspuns pentru reducerea masiva, pana la ralanti, a turatiei motoarelor NASA in anii de dupa cucerirea lunii. Luna, din punct de vedere economic, nu este teribil de atractiva pentru Pamant. Nu are rezerve bogate din metalele care ne-ar interesa. Este insa un extraordinar de important cap de pod pentru cucerirea celorlalte planete. O baza lunara, care in viitorul apropiat ar putea fi construita si deservita in mare parte de roboti, ar fi utila pentru experimente in gravitatie redusa, si mai ales ca punct de lansare al viitoarelor nave catre alte puncte din sistemul solar, stiut fiind ca a doua viteza cosmica(cea necesara pentru a lansa un obiect pe o orbita in interiorul sistemului nostru solar) este de 11.2 km/s pe Pamant si de numai 2.4 km/s pe Luna.
Si apoi mai e un factor: firea umana, ambitia si lacomia de care am dat, ca specie, intotdeauna dovada. Cand ni s-a intamplat sa cucerim ceva si sa-l lasam apoi in pace? Niciodata? Suntem fiinte care modeleaza natura dupa chipul si asemanarea lor. Vechiul banc, potrivit caruia rusii, ajungand pe luna, au decis s-o vopseasca in rosu, insa americanii, mai smecheri, au venit pe urma si au scris pe ea “Coca-Cola”, surprinde o realitate general umana: schimbam tot ce atingem. Si atunci cum de am lasat in pace luna? Cum de ne-am bagat capul intre umeri – necajiti de un Congres rau-voitor care nu a vrut sa ne voteze bugetul pe care l-am cerut – si ne-am intors la lansarea de sateliti si construirea unei minuscule statii orbitale din piese de Lego? Zau daca stiu.
Stiu insa ca eu as da orice ca sa ajung acolo, sa ma comport ca un om ce sunt si sa scriu cu calcaiul cizmei de astronaut in praful selenar, triumfator, “Cristi a fost aici”. Cu litere mari, de un metru, ca sa se vada cu telescopul de pe Pamant si sa crape de invidie toti cei care n-au crezut ca asta e posibil.