Despre morti, numai de bine

Nu sunt multe lucruri pe care le poti face cu demnitate in Romania. Nu poti, de pilda, traversa strada cu demnitate, daca din neatentie calci intr-o groapa. Nu poti privi la televizor cu demnitate daca pe fiecare canal doi sau mai multi oameni sunt gata sa se incaiere si sa-si scoata ochii pentru te miri ce pricina. Nu poti sa-ti iei masa la un restaurant cu demnitate daca ospatarii sunt mitocani, murdari si lenesi. Nu poti sa suferi cu demnitate intr-o camera de spital daca nu ai buzunarul burdusit cu bani pentru femeile de serviciu, asistente si doctori (iar daca il ai, atunci la demnitate ai renuntat deja!).
Pana de curand, unul din putinele lucruri pe care puteai sa le faci cu demnitate era sa mori. Moartea era suprema purificare, te separa instantaneu de tot ceea ce era romanesc, uman, murdar, coruptibil. Din pacate, acum, in epoca telefoanelor mobile cu camera nici luxul asta nu-l mai ai. Daca in timpul vietii ai cochetat cumva cu zeita Celebritate, atunci hoarde de admiratori sau doar de oportunisti se vor repezi in jurul cosciugului tau sa-si faca poze cu tine, asa, si mai din profil, si inca o data mai de sus, pentru ca pozele cu pricina sa calatoreasca prin eter pana in pantecele altor telefoane, sa populeze bloguri de cocalari sau de pitipoance, sa fie tiparite si lipite in coltul unei oglinzi, intre un poster cu Lady Gaga si o “Rapirea din serai”si asa mai departe. Grea celebritatea asta, si nici dupa moarte nu esti eliberat din functie. Sa-ti faci poze cu sicriul lui Dolanescu a fost aproape o indatorire mondena; la sicriul Valeriei Peter Predescu un preot – da, un preot cu barba, potcap si cu sutana – a fost fotografiat in vreme ce facea poze cu telefonul mobil. “Fa ce zice popa, nu ce face popa” e vorba din popor, si cu bun temei.
Astazi am vazut un om murind in vreme ce mergeam pe malul fluviului Brisbane. Un batran obez asezat pe o banca, in jurul sau cativa lucratori de pe o ambulanta incercand sa il sustina, eu trecand cu viteza catre tinta mea. Batranul se albise complet la fata si tremura, iar in clipa urmatoare a avut o convulsie si bastonul sau, care fusese sprijinit de undeva de langa sold, s-a prabusit cu zgomot metalic pe caldaram. Am intors capul la timp sa-l vad pe bietul om prabusindu-se de pe banca, brancardierii de pe ambulanta incapabili sa il sustina. Murise – cred - deja. Luptandu-ma cu panica, cu vinovatia supravietuitorului, cu dorinta de a reprima ceea ce vazusem, am privit scurt in jur. Fusesera destul de multe persoane in zona in secundele acelea, iar zdranganitul bastonului pe dalele de piatra atrasese atentia tuturor. Inertial, mi-am continuat deplasarea, insa am mai privit de cateva ori inapoi. Nimeni nu comenta entuziasmat, nimeni nu scosese vreun telefon mobil ca sa imortalizeze(ce ironie!) momentul. Pe chipurile palide puteai descifra soc, durere, compasiune. Lipseau de acolo amuzamentul, oportunismul, indiferenta.
Si as vrea sa cred ca, daca ar fi cunoscut alternativa, sufletul batranului, proaspat despartit de trup, s-ar fi simtit recunoscator.